Cînd l-am întîlnit eu, pentru prima oară, pe Virgil Măgureanu? Probabil pe holurile Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, în toamna lui 1967. Am fost şocat de modul în care se îmbrăca: un costum de activist pe la Ocolul Silvic, cu cămaşă galbenă, cravată de un roşu turbat, cu dungi gri şi verzi, arătare care se termina la extremitatea de sus cu o pălărioară tip „găină”, iar la extremitatea de jos cu nişte sandale găurite. Închipuiţi-vă cum umbla şi se mişca printre noi un asemenea saltimbanc, care provoca rîsul prin simplul contrast dintre pretenţiile lui de „activist politic“ şi penibilul întregii înfăţişări. N-am rîs niciodată de modul cum se îmbracă oamenii, eu însumi fiind, la vremea aceea, extrem de sărac şi, dacă nu erau fraţii mei mai mari, n-aş fi avut nici o haină pe mine.
Dar papagal multicolor n-am fost niciodată. În colţ la Haşdeu, lîngă ceasul electric, îşi făcea veacul un flaşnetar cu un peruş multicolor şi noi, studenţii, ne aşteptam ca, într-o bună zi, să-l vedem pe Imre Asztalos (aşa îl cunoşteam noi în facultate pe viitorul asasin al lui Ceauşescu) să sară, ţuşt-ţuşt, sfîr-sfîr, pe cutia magică a bătrînului, să apuce cu pliscul lui de pasăre ştirbă nişte „planete“ ale norocului şi să mănînce pîinea bietei zburătoare. Toţi studenţii ştiau că e securistul oficial al facultăţii. Aşa ceva nu era un secret. Tot ce se discuta pe culoare, la seminarii, ori în Cafeneaua Tosca era raportat de zelosul „rezident al Securităţii“, verbal sau în scris, unei faune de teapa lui, tot la cravată (cu nodul făcut pe clanţa uşii!) şi cu sandale decupate, tot cu mapele de vinilin pline ochi de dosare, tot cu urechile ciulite numai după duşmani ai poporului şi contrarevoluţionari. La Filozofie erau doi studenţi unguri foarte cunoscuţi: Aszody şi Asztalos. Primul, pentru că era fiul unui colonel de Securitate, care începuse să publice unele cărţi palpitante despre Serviciile Secrete. Al doilea, pentru că era foarte periculos, îl întîlneai peste tot, se afla într-o veşnică agitaţie, ba pe la Cantina din Grozăveşti, ba pe la Căminul din Drumul Taberei, ba pe la Decanat — el mereu inspecta cîte ceva, avea cîte o sarcină de transmis ori cîte o directivă de prelucrat, la învăţămîntul politic, cu faţa lui de copil bătrîn, care n-a rîs niciodată sincer, pentru că nu-şi putea permite asemenea slăbiciuni umane în faţa masselor de oameni pe care era chemat să le conducă. La început, eu nu l-am luat în serios pe acest Asztalos. Prin tradiţie, la noi în casă exista o adevărată repulsie faţă de Securitate. Şi nici nu putea fi altfel, de vreme ce părinţii mei erau creştini practicanţi. Prin 1960, un unchi de-al meu, Mituş Barta, capitan M.F.A., fusese închis politic pentru trădarea (către o femeie) a unor aşa-zise secrete privind aplicaţiile militare pe care le făceam împreună cu ruşii. După vreo 7 ani de temniţă grea, a ieşit din puşcărie: albise complet, nu mai avea dinţi, era o nălucă, abia a putut să intre ca muncitor la Uzina Vulcan. Asta era Securitatea pentru noi. Iar cînd noul şef al partidului, Nicolae Ceauşescu, începuse să demaşte public crimele acelei structuri represive, care însămînţase ţara cu sute de mii de cruci, lumea s-a cutremurat. Acest Asztalos făcea parte dintre cei care ţinuseră un popor întreg sub teroare. Acum, se mai „spălase” puţin, îşi ceruse şi el drepturile, după ani de zile de spionat la lînă, ori pe tarla, prin ploaie şi arşiţă, fusese rîndaş destul, Securitatea are grijă, măi tovarăşi, de cadrele sale devotate, să înveţe la şcoli înalte, să se perfecţioneze în muncă. Privind acum în urmă, retrospectiv, îmi dau seama că individul a avut, totuşi, un destin. Să fii tu căruţaş ungur într-un sat obscur, flăcăul lui Asztalos Janos, să stai pe capra căruţei la Colectivă, să pocneşti cu biciul calul din stìnga şi animalul să se balege în numele lui Marx, să pocneşti cu biciul şi calul din dreapta, care să se balege în numele lui Lenin, să priveşti în zarea Gospodăriei Agricole Colective şi să strìngi din dinţi, întorcînd pe toate feţele căile cele mai scurte de a parveni, de a şfichiui nu dobitoace – ci oameni, după care să ajungi şef de reţea de Securitate, apoi activist şi lector C.C. al U.T.C., după care student la Filozofie, în inima ţării, apoi să oficializezi concubinajul tău de-o viaţă cu Securitatea, pe care s-o iei de nevastă şi să devii ofiţer activ, pentru ca, în final, să intri într-o conspiraţie sovietică, să participi la procesul şi la asasinarea omului pe care îl proslăviseşi în sute de prelegeri politruce şi pentru apărarea căruia turnaseşi masiv, pe toată lumea, iar drumul ăsta bestial să te ducă pe capra altei căruţe, ca şef al principalului Serviciu Secret al României, calitate în care ţi-ai schimbat stăpînii ruşi cu stăpînii israelieni şi americani – trebuie să recunoaşteţi că un asemenea traseu este ameţitor şi unic în lume. Ce film artistic ar scoate englezii de-aici, de genul acelei pelicule închinate asasinului psihopat gruzin, travestit în preot catolic irlandez, care fusese programat de ruşi să ucidă tot ce-i ieşea în cale! Aveam să simţim colţii lui Asztalos în decembrie 1968. Avuseseră loc marile demonstraţii studenţeşti din Capitală. Eu, unul, nu participasem la ele, fiindcă eram bucureştean şi locuiam cu părinţii – or, în imensa lor majoritate, demonstranţii erau căminişti, întrucît mişcarea aceea spontană se născuse chiar la un astfel de Cămin şi crescuse după principiul avalanşei. În cîteva zile, în toate centrele universitare s-au organizat şedinţe de condamnare publică a demonstraţiei respective. Atunci m-a dezamăgit prima oară Ceauşescu: începuse să dea înapoi, de frica ruşilor. La urma-urmei, ce făcuseră studenţii decît să repete, în faţa Ambasadei U.R.S.S., ceea ce, cu numai 4 luni în urmă, însuşi Ceauşescu rostise din balconul C.C. al P.C.R., în auzul ţării şi al Planetei întregi? Situaţia semăna, pe undeva, cu poezia „După melci“ a lui Ion Barbu – fragila vietate fusese amăgită de un descîntec de primăvară, a scos şi ea corniţele, dar, ce tristeţe, iarna era încă stăpînă atotputernică! Am fost adunaţi, cu toţii, în Amfiteatrul Dimitrie Cantemir. Şedinţa de demascare se desfăşura conform planului. Pînă la un punct. Pentru că doi studenţi din anul II au fluierat în Biserică! Au stricat socotelile Centrului Universitar de Partid şi ale Securităţii. În două intervenţii de un curaj nebun, cei doi au luat apărarea studenţilor, lăudîndu-i pentru că au cîntat colinde şi învocînd dreptul la libertate al Poporului Român. Aceşti studenţi erau, de fapt, doi poeţi: Sebastian Reichman şi semnatarul acestor rînduri. Degeaba încearcă unii acum să-şi falsifice biografia şi să pretindă că şi ei au protestat atunci – memoria participanţilor nu poate fi siluită şi, de altfel, furtunoasa şedinţă a fost înregistrată pe bandă de magnetofon, era un Tesla mare, la vedere, pe catedră. Am ieşit afară eliberaţi din cătuşele fricii. Un pui de soare cu dinţi aurii zbicea peticele de zăpadă de sub brazii şi mestecenii marelui parc al facultăţii. M-am dus la Tosca, împreună cu colegii mei, Marilena Romanul şi Vasilică Efimov. După două zile, a început vînătoarea. Sosise ordinul de exmatriculare şi arestare a mea şi a lui Reichman! De ce? Cum era posibil? Nu mai trăiam în 1968, ne întorsesem în 1958? Bietul Reichman, îl văd şi acum: mic şi şleampăt, ca atîţia evrei care nu pun preţ pe haine, plîngea pe holul facultăţii, iar conjunctivita de care suferea îi înroşise ochii pînă atunci albaştri. Numai intervenţia energică a şefului Catedrei de Sociologie, profesorul nostru Miron Constantinescu, ne-a salvat de la un dezastru sigur. Încă de-atunci, am aflat cine se „ocupase” cu sîrguinţă de denunţarea şi lucrarea noastră operativă, ca la carte : Asztalos! Înfuriat că s-a găsit cineva mai tare ca Securitatea pe care el o diviniza şi o considera atotputernică, avea să se agaţe de noi ani în şir. De pildă, în februarie 1969 – la mai puţin de două luni de la evenimentele evocate – m-am pomenit vizitat acasă, în coşmelia de pămînt din mahalaua Rahovei, de doi ofiţeri de Securitate. I-am zărit de la poartă şi am înţeles imediat. I-am invitat în casă, cu o strìngere de inimă. Aceştia i-au spus mamei să ne lase singuri. Săraca mamă n-a crîcnit şi s-a refugiat în magazia de lemne – fiindcă locuinţa noastră n-avea decît o cămăruţă şi o bucătărie, din una în alta, fără uşă, or, anchetatorii nu doreau să aibă martori. Aveau mandat expres să mă ducă la sediu, pentru declaraţii, ceea ce însemna ARESTAREA mea. Timp de peste două ore le-am explicat faptul că nu uneltesc împotriva ordinii de stat, că Basarabia şi Bucovina sînt pămînturi româneşti şi că am citit cartea „Italia lui Mussolini”, de Max Gallo, nu pentru că aş fi vibrat cu ideologia fascistă, ci pur şi simplu pentru că doream să fiu bine informat, fiind student în ştiinţe politice, apoi le-am arătat Biblia, ediţia Operelor Complete ale lui Shakespeare (în original), toată biblioteca mea şi a mamei, cu operele unor clasici ca Rousseau, Goethe, Schiller, Balzac, Stendhal, Eminescu – un asemenea tînăr nu poate fi periculos pentru un stat! Încet-încet, s-au lăsat convinşi. Am avut noroc că acest maior, pe nume Georgescu, era un om inteligent şi, mai mult ca sigur, în intimitatea lui, gîndea ca şi mine. În încheiere, m-au a-vertizat în mod serios să mă potolesc, să-mi văd de treabă, fiindcă tot ce voi face şi voi vorbi eu, în special la facultate, ei vor afla. Am dat jos, din cuiul de la uşă (n-aveam cuier, aşa ceva era un lux), haina îmblănită, de piele roşiatică, a solidului Georgescu. I-am condus la poartă. Cîinele nostru maidanez, Nori (fusese găsit într-un ianuarie, de mama), se zbătea pe lanţ şi lătra de mama focului. Au plecat. Abia atunci a ieşit şi mama din ascunzătoare. Plîngea. Nici acum nu ştiu dacă de supărare că am fost anchetat de Securitate sau de fericire că, totuşi, am scăpat. Era vînătă de frig. Peste puţin timp, a venit să mănînce Marcu. Era căpitan M.F.A. A aflat ce s-a întîmplat. „Începînd de azi, tot ce vorbeşti tu va fi notat mai ceva decît spusele lui Napoleon” – mi-a spus Marcu, dar nu pentru că aş fi căpătat eu vreo importanţă deosebită, ci fiindcă intrasem în sfera de interes a teribilei maşinării a Securităţii. Aşa după cum aveam să aflu, porcăria asta tot Asztalos mi-o făcuse. Se ţinea de mine ca ciulinele de coada oii. Pe alţii chiar apucase să-i nenorocească. Ştiu că, de cîteva ori, a fost bătut bine de victimele sale. Dar, diabolic cum e, s-a priceput să stoarcă şi de aici un profit, pozînd în martir pentru cauza comunismului biruitor. Pe colegul nostru Ilie Roşiianu tot el l-a lucrat şi, pînă nu l-a văzut dat afară din facultate şi băgat la zdup, nu s-a lăsat. Anii au trecut! Fiecare şi-a urmat destinul. Nu ştiu exact momentul în care Asztalos s-a dat peste cap şi a devenit Măgureanu. Cert este că lumea l-a văzut lustruind balustradele pe la Academia Ştefan Gheorghiu, cu acest nume schimbat. Încerca să treacă drept român, dar nu păcălea pe nimeni: fizionomia lui e tipică pentru un honved maghiar, el are un facies asiatic, o strîmbătate a membrelor şi o voce plîngăcioasă, care nu pot induce în eroare, fiindcă exprimă sublimarea a 1.000 de ani sub coviltir, ori pe şaua cu carne crudă. Există unguri cinstiţi şi există unguri ticăloşi. Fostul meu coleg de facultate face parte din cea de-a doua categorie. Pe urmă, ca să fiu sincer, i-am pierdut urma lui Asztalos, devenit Măgureanu. Numai grija lui n-o aveam eu. În răstimpuri, cînd ne mai întîlneam la cîte o aniversare a absolvirii şi mai stăteam la taifas cu privire la soarta unora şi a altora – cine mai trăieşte şi cine a murit, cine mai e în Ţară şi cine a plecat – am aflat că turnătorul oficial al Facultăţii de Filozofie a intrat în nişte complicaţii primejdioase, muşcînd mîna foştilor săi binefăcători şi devenind – din urmăritor – urmărit. Pagubă-n ciuperci, mi-am spus. Cine a dat vreodată două parale pe un individ care, întreaga lui viaţă, nu trăise decît din tras cu urechea, şi note informative, şi filaj, şi fişe compromiţătoare, şi muşcări de buze subţiri, în aşteptarea răzbunării viitoare? Eu scriam piese de teatru (jucate la Radio de mari actori, ca Ştefan Ciubotăraşu, Valeria Seciu, Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu, Ştefan Iordache, George Constantin, Stela Popescu), şi volume de versuri, şi studii istorice – puşlamaua scria prelegeri de marxism-leninism şi note informative. Asta a fost, toată viaţa, diferenţa dintre noi.
Dar, surpriză! Ca în filmele alea, în care cineva intră într-o încăpere întunecoasă, bîjbîie să aprindă lumina şi cînd, în sfîrşit, apasă pe comutator, îşi vede prietenii şi rudele aşteptîndu-l cu un tort imens, pentru a-l sărbători – tot astfel Asztalos-Măgureanu a scos iarăşi capul ăla de pasăre tăiată, unde credeţi? Tocmai la procesul de la Tîrgovişte! Atunci, în noaptea aceea de decembrie, cînd am văzut la televizor caseta cu odioasa înscenare şi l-am recunoscut pe fostul politruk-vagabond, care ne otrăvise tinereţea, am priceput că era vorba de un complot bine pus la punct. De, fostul căruţaş ungur se maturizase! Devenise din Asztalos-amatorul, Măgureanu-criminalul! Pentru că toţi, dar absolut toţi cei care au participat la mascarada aia infernală, încheiată cu zeci de rafale de mitralieră în trupurile a doi bătrîni – sînt nişte ASASINI. Indiferent ce vor face şi vor spune ei de acum înainte, complotişti alogeni, de teapa unor Silviu Brucan (Saul Bruckner), Gelu Voicahn-Voiculescu şi Virgil Măgureanu (Asztalos), vor avea mîinile pătate veşnic de sîngele întîiului preşedinte al României, sînge care va cădea pînă la a şaptea spiţă pe capul urmaşilor lor! Încolţit de mai mulţi oameni însetaţi de adevăr, pe tema ce căuta el la acel „proces“ – Asztalos a declarat, cu aceeaşi primă pornire către minciună, pe care o are din naştere, că el a fost… martor! Martorul cui, băiete? Al apărării? Al acuzării? Al unei aripi răzleţe din fosta Securitate? Cine te-a trimis acolo, cine te-a chemat, cum ai ajuns la „proces“, tocmai într-o odăiţă obscură a unei cazărmi din Tîrgovişte? Dar, stricăm orzul pe gîşte. Acest pistolar de duzină nu de întrebări are nevoie, ci de o pereche de cătuşe. Fireşte că totul, dar absolut totul, este minciună, în ceea ce-l priveşte. Ca în jocurile copilăriei noastre, cînd intercalam cîte o literă în cuvinte, de la silabă la silabă, pentru a vorbi în criptograme şi a nu pricepe nimeni micile noastre secrete, la acest tîrgoveţ ungur minciuna intercalează fiecare cuvînt şi fiecare acţiune. El minte cînd se trezeşte din somn, cu faţa aia puhavă, de reptilă, care nu se uită în ochii oamenilor, minte cînd se spală pe dinţii putrezi, minte cînd îşi pune ochelarii şi se studiază în oglindă, minte cînd îşi face planul minuţios de atac pe ziua respectivă, pe cine să mai şantajeze, pe cine să mai sperie cu dosare sau cu afaceri frauduloase şi în ce bănci româneşti sau străine să mai depună untura verde a dolarilor agonisiţi prin speculă, şi teroare, şi fărădelege. El însuşi e o minciună pe două picioare, fiindcă şi-a falsificat de atît de multe ori viaţa şi numele, încît să mă taie cineva şi nu voi şti, cînd îl va chema Dumnezeu la judecată şi la osînda cea grea, cu ce nume se va prezenta: Imre Asztalos? Victor Popescu? Ardeleanu? Mihai? Mihăilă? Sebastian? Virgil Măgureanu? Mai vreţi o minciună din tolba plină a căruţaşului? Poftim, după dorinţa inimii: el a declarat recent (dar nu din proprie iniţiativă, ci numai strîns cu uşa, cum face de obicei) că tatăl lui era român şi că numele i-a fost maghiarizat, după care, la maturitate, el şi-a luat numele de fată al… mamei! Extraordinar, ce scărpinare cu mîna stìngă după urechea dreaptă! Dacă ar fi, deci, să-l credem pe acest mincinos de profesie, ca şi pe apărătorul lui, Silviu Brucan (un alt năpîrlit cu nume schimbat), pe Janos Asztalos îl chema Ion Tîmplaru, dar ungurii ăia răi, care au ocupat jumătate din Ardeal, după Diktatul de la Viena, i-au maghiarizat numele, aşa că flăcăul a aşteptat să plece ungurii, s-a uitat în stìnga şi-n dreapta, a coborît de pe capra căruţei, întîi pe oişte şi apoi în pulberea drumului, după care, chiuind de bucurie şi pocnind din harapnic peste lanurile de rapiţă, s-a dus glonţ (dum-dum) la Notariat, dar nu pentru a reveni la numele tatălui său, Tîmplaru, ci pentru a lua numele mamei sale, Măgureanu! Aţi mai pomenit aşa ceva? Încă o dată, precizez opinia mea: nu-i o ruşine să fii de altă etnie, am toată preţuirea şi înţelegerea umană faţă de toţi oamenii, cu o singură condiţie, să fie oameni, cu adevărat, nu lepădături care se dezic de ai lor şi umblă cu cioara vopsită. Oare cum i-ar fi stat unui maghiar cinstit, ca deputatul P.R.M. luliu Furo, să pretindă că şi numele lui a fost maghiarizat, că pe el îl chema, de fapt, Furcă, nume neaoş de plugar român?! Nu se făcea de rîsul lumii? Diferenţa dintre Furo şi Asztalos este, însă, cosmică: primul are caracter şi îşi iubeşte ţara în care s-a născut, al doilea e o jigodie care a spurcat totul, de cînd a făcut ochi pe lume, minţind, falsificînd, inducînd în eroare, încurcîndu-se în minciuni, fîstîcindu-se cînd a fost prins cu ocaua mică, dar revenind imediat pe geam, cu o falcă-n cer şi cu una-n pămînt, fiindcă el nu se dă bătut, are o răbdare de drac. Începutul anului 1990 a fost dramatic. Fostul căpitan de Securitate alerga ca un căpiat, se afla într o agitaţie vecină cu nebunia. Doar adusese atîtea servicii! Nu fusese el trimis de banda de conspiratori, în judeţul natal Sălaj, la parohia din Mineu, pe 20 decembrie 1989, pentru a sta de vorba cu popa Tökeş şi a şterge orice urmă a declaraţiilor sale privind amestecul străin, în special unguresc şi rusesc, în evenimentele de la Timişoara? Asta, deşi avea să mintă ulterior că „revoluţia” l-a prins în comuna părintească, la tăierea porcului (?!). Un porc să taie alt porc nu s-a prea văzut pe lumea asta, poate pe cealaltă. Nu luase el un avion militar de la Cluj (pentru că în Sălaj nu există Aeroport), cu care a fost transportat de urgenţă la Bucureşti? Nu avea să se ducă el, după cîteva luni, chiar la închisoarea din Timişoara (oraşul care îi stîrnea atîtea amintiri de rezident al Securităţii!), pentru a-l cointeresa pe colonelul Gh. Atudoroaie să nu pomenească la proces nimic despre amestecul străin, în special sovietic, în sîngeroasele evenimente? De unde atîta grijă pentru a şterge urmele ruşilor? Iată ce mi-a declarat comandorul Radu Nicolae, în toamna anului 1990, la domiciliul meu: „Eu am fost în conspiraţie cu lliescu, Măgureanu şi ceilalţi. Dar ne-am certat între timp, nu mi-a plăcut ce au făcut şi pe ce cale au apucat-o. În mod sigur vă spun că, în vara lui 1989, Măgureanu şi încă vreo cîţiva s-au văzut în secret, la Constanţa, cu agenţii sovietici de la Consulatul U.R.S.S. din localitate“. Cam tot pe a-tunci, în toamna lui 1990, m-a vizitat de cîteva ori la redacţie un cetăţean care mi-a relatat nişte întîmplări incredibile: ,,În urmă cu cîţiva ani, am început o relaţie cu nevasta unui ofiţer. Eu nu eram şi nu sînt nici acum însurat. Nu după mult timp, soţul ei a aflat. Dar, ce curios, nu s-a supărat. Aş spune că – dimpotrivă. Într-o bună zi, atît femeia, cît şi bărbatul m-au rugat să le fac un serviciu: să mă duc într-o excursie în U.R.S.S. (plătită de ei) şi să înmînez unui general de la Moscova o lucrare dentară, care la ei, chipurile, nu se putea face. Atunci a intrat Securitatea pe fir. M-a prelucrat ce şi cum să fac. Am luat lucrarea stomatologică, m-am făcut că mă duc în excursie, dar am dat-o acelora care aşteptau să vadă ce-i cu ea. Ei, bine, înăuntru erau mai multe microfifme ultrasecrete. Asta e totul”. Fireşte, implicaţiile ruseşti sînt mult mai grave şi mai numeroase, vor ieşi ele la iveală. Să revin la complotistul nostru. La începutul anului 1990, ştiind că soacra lui Mircea Dinescu e cetăţeancă sovietică şi îşi plăteşte cotizaţia de membru P.C.U.S. chiar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti, în fiecare lună, ca într-un ritual al fidelităţii – Asztalos s-a dus pînă la sediul Uniunii Scriitorilor. Întîlnirea, relatată cu talent de preşedintele de atunci al acelei instituţii staliniste, i-a prilejuit fostului căpitan de Securitate o întreagă jelanie împotriva evreilor (?!) care sufocă ţara şi nu mai poate trăi din cauza lor. Pe atunci, steaua lui de întuneric şi pucioasă încă era pe orbita galaxiei K.G.B. Nimeni nu bănuia ce avea să se întîmple. După evenimentele tragice de la Tîrgu Mureş, s-a hotărît crearea Serviciului Român de Informaţii. Idee bună, de altfel. România era singura ţară din Europa care, timp de 3 luni, nu avusese Servicii Secrete. Dar, pe cine a hotărît Ion lliescu să instaleze în fruntea S.R.I.? Pe vechiul lui ortac de comploturi prin parcuri şi prin locuinţe secrete din Pantelimon. Practic, un ungur. Pentru reciprocitate, hai să ne gîndim: oare în fruntea Serviciului Secret din Ungaria ar fi instalat un român? Dacă facem acum o radiografie etnică a titularilor posturilor-cheie din România postdecembristă, vom vedea că, în imensa lor majoritate, erau… minoritari: evrei, unguri şi ţigani. Prin urmare, Istoria se repetă. Aşa cum s-a întîmplat în 1945, cînd, după jertfele grele ale Armatei şi populaţiei, puterea a fost acaparată tot de evrei, unguri şi ţigani Parcă ispăşim un blestem. De fiecare dată cînd România e rănită şi îndoliată, apare ca din pămînt Triunghiul Bermudelor: evreii, ungurii şi ţiganii. Ei sînt abonaţi, din oficiu, au tupeu, te izbesc cu pumnul în piept şi cu ştampila în frunte, cum că eşti naţionalist şi xenofob, iar dacă nu te dai la o parte de bunăvoie, au grijă să te reclame imediat la Mafia Transnaţională, aceeaşi în anii ’90, ca şi în anii ’50, şi bine nu-ţi va fi, tribunalele internaţionale te pasc! Am scris-o şi o repet: numirea acestui Asztalos-Măgureanu în fruntea celui mai important Serviciu Secret al României a fost o catastrofă mai grozavă decît cutremurele din 1940 şi 1977, luate la un loc. Roadele „operei“ sale demolatoare, de „cîrtiţă” străină, se văd în dezastrul ţării, la tot pasul. Datorită ticăloşiei lui fără margini, U.D.M.R.-ul s-a obrăznicit în halul ăsta, înfuriind populaţia României peste limita de suportabilitate. Datorită aceleiaşi politici diabolice, pentru care Asztalos era pregătit din timp, România a devenit poligonul de încercare a tuturor armelor şi de confruntare a tuturor Serviciilor Secrete, fiind teatrul de operaţiuni al aventurierilor şi gangsterilor străini, al criminalităţii bancare, al traficului de droguri, de arme, de carne vie (fete de ţărani români ajung closete publice pe TIR-urile turceşti). Unde e activitatea S.R.I.? Care e efectul muncii acestui organism, plătit cu cîteva miliarde de dolari de la buget, în 6 ani de activitate? A prins vreun spion? A dejucat vreun plan de sabotaj economic? A anihilat vreo reţea? A prezentat populaţiei cantităţile de arme şi muniţii cu care e blindat U.D.M.R.-ul, a informat opinia publică despre taberele de instruire ale acestei organizaţii paramilitare (asta da, paramilitară, nu P.R.M.!) şi despre organizarea comunităţilor ungureşti pe case, pe străzi, pe arondismente, ca, în caz de răzmeriţă, să paralizeze toată Transilvania? Nu numai că ungurul Asztalos n-a făcut aşa ceva, dar el i-a atacat public pe patrioţii români, care au îndrăznit (?!) să tragă repetate semnale de alarmă faţă de aceste primejdii. Păi nu era mai bun, în funcţia de director al S.R.I., pastorul Laszlo Tökeş? Măcar cu ăsta ştiam o socoteală, e duşman pe faţă, nu umblă cu cioara vopsită. Fostul căruţaş pretinde că noi l-am critica pe el, pentru că a îndreptat S.R.I.-ul pe făgaşul deschiderii spre Occident, ceea ce este încă o dovadă de imbecilitate incurabilă. A distruge principalul Serviciu Secret al ţării, a da afară 35% dintre cadrele sale, a te înconjura numai de familiuţe de la „Ştefan Gheorghiu”, a tîrî instituţia în scandaluri interminabile, datorită naturii tale extrovertite, a implica munca asta secretă în furtuna vieţii politice, a face varză arhivele, pentru a căuta dosare cu care să-ţi termini adversarii, a vinde pe valută fonduri documentare către evreii din Israel şi din S.U.A., pe baza cărora aceştia să aibă neruşinarea de a cere de la România 400.000 de proprietăţi, ei bine, a lua urma unui număr impresionant de afaceri scandaloase, pe care să nu le spui nimănui, ci să le monitorizezi, pentru a şantaja şi a stoarce profituri uriaşe – toate astea, şi încă multe altele, nu demonstrează „deschiderea spre Occident”, ci huliganism, şi batjocură, şi tîlhârie, şi iresponsabilitate, şi trădare de Ţară! Dar ce Ţară poate avea un specimen ca Asztalos? Este clar că, în tentativa lui de a îndrepta S.R.I.-ul spre Occident, l-a oprit, de vreo 6 ani, pe linie moartă, la Debreţin.
Dar, să relatez cîteva dintre experienţele mele personale cu acest fost coleg de facultate. Cu precizarea că n-am fost nici o clipă păcălit de el, ştiam bine marfa, n-am dat nici o ceapă degerată pe acest Rastignac judeţean, cu pretenţii intelectuale. Între mine şi el e o diferenţă de vreo 10 cărţi scrise şi de vreo 10.000 de cărţi citite. Ca să nu mai vorbim de faptul că el, şi nu eu, a fost căpitan de Securitate, el, şi nu eu, toarnă din 1960 tot ce mişcă-n Ţara asta, el, şi nu eu, are mîinile mînjite de sînge nevinovat, el, şi nu eu, are copii la „studii“ în S.U.A., el, şi nu eu, îşi „trage” o vilă gigantică la Poiana Ţapului, el, şi nu eu, e stăpînul a zeci de mii de dosare, cu care ţine sub teroare aproape întreaga clasă politică, şi presa. Apropo de „studiile” copiilor săi. Aici există numai două variante:
1) Ori aceştia se află în America, de ani de zile, pe dolarii tatălui lor, ceea ce înseamnă că individul e infractor, întrucît un om cinstit nu poate avea sute de mii de dolari pentru un asemenea lux ultracostisitor;
2) Ori banii provin de la străini, ceea ce e şi mai grav, însemnînd că Asztalos e trădător şi corupt pe faţă; în România există vreo 5 milioane de tineri la vîrsta studiilor, ei de ce nu beneficiază de asemenea burse în dolari, ca să stea pe cazare confortabilă, masă, bani de taxe şi bani de buzunar, peste Ocean? De ce, domnule Ion lliescu? Ce servicii, de ce natură şi cui anume a făcut acest personaj dubios, cocoţat, de 6 ani, de către dvs. într-o funcţie atît de importantă? Serviciile astea s-au oprit aici ori continuă nelimitat? De fapt, cui anume face Servicii – acest Serviciu Român de Informaţii? Dar, noi întrebăm, noi răspundem. De fapt, răspunsul ni l-au dat mai mulţi ofiţeri superiori din S.R.I. Bursele au fost obţinute în timpul vizitei lui V.A.M. în Israel, unde s-a dus să-şi încaseze „grăunţele“ pentru vinderea unor mari cantităţi de documente. Iar unui ofiţer care a cutezat să-i spună că e ilegal ce face şi că există nişte legi, care nu pot fi încălcate, Asztalos i-a şuierat la ureche, cu limba lui bifurcată: „Aaaa, eşti antisemit? Îţi dai seama ce faci, ce răspundere îţi asumi? Să nu te mai prind pe-aici !”. Şi l-a dat afară din pîine. Acum, dacă tot sîntem la momentul adevărului, haideţi să-l arătăm pe monstru în pielea goală, că tot e el exhibiţionist. Întîia mea revedere cu Asztalos (iertaţi-mă, nu pot să-i spun Măgureanu, fiindcă n-are nici o legătură cu numele ăsta!) s-a produs în toamna lui 1990. Izbucnise scandalul cu Gheorghe Robu. M-am pomenit sunat la telefon de Mihai Pelin. „Bătrîne, te roagă fostul nostru coleg, Virgil Măgureanu, să ai o întîlnire cu el”. M-am dus, din curiozitate. Întîlnirea a avut loc într-un apartament de lîngă Cişmigiu, cam între Magazinul Adam şi capătul Străzii Brezoianu. Mi-a deschis uşa o femeie pe care o cunoşteam, parcă, de undeva. Da, da, era una dintre fostele bibliotecare ale Facultăţii de Filozofie. Am înţeles că era amanta lui Pelin. Femeia ne-a făcut cafele. Am luat loc la o masă, în sufragerie. Pelin s-a refugiat în bucătărie. Am rămas numai eu cu Măgureanu. Nu avuseserăm intimităţi pînă atunci, cred că, în studenţie, nici măcar nu ne salutaserăm. Pur şi simplu, făceam parte din lumi diferite – el era mereu cu U.T.C.-ul, şi cu P.C.R.-ul, şi cu Secu, or eu eram un boem cu plete, tuns de Miliţie prin 1970, într-o razie stupidă, în care fusese tuns şi Dorin Tudoran. M-a rugat să ne spunem pe nume. După care, scurt, l-a făcut dobitoc (?!) pe Ceauşescu. N-am înţeles. Întîi îl omori, după care îl faci dobitoc. Asta nu mi-a plăcut. Pe urmă, aveam să aflu şi motivul cererii lui intempestive de a se vedea cu mine: îmi cerea să-l atac pe generalul Victor Stănculescu! „Îţi dăm noi acte, documente, tot ce trebuie, tu nu trebuie decît să faci un pamflet ca acela cu Robu!”. Asta era prea de tot. I-am răspuns: „Nu pot să fac asta, din mai multe motive. Eu nu scriu la comandă, nu pot, chiar dacă aş vrea, nu-mi iese nimic bun. Pe urmă, eu cu Stănculescu am fost prieten, încă de pe vremea meciurilor echipei Steaua, am cunoscut-o pe maică-sa, care era profesoară în Braşov, oraşul mamei, el a fost şeful lui frate-meu, Marcu, îmi vine nu ştiu cum să-l atac aşa, din senin. Desigur, nu-mi place deloc, dar deloc ce-a făcut în decembrie ’89, toa şarlatania aia cu piciorul în ghips, aşa ceva a fost sub demnitatea unui general român. Dar, mai e ceva: eu sînt în proces acum cu Robu şi cu nevastă-sa, care au asmuţit încă vreo 15 procurori să mă dea în judecată. Şi pentru ce? Pentru un pamflet de presă! Şi în virtutea cărei legi? A Legii Presei din 1974, care nu mai e valabilă! Cine mă ajută? Nimeni! Acum exact asta îmi mai trebuie: să deschid un flanc de luptă şi cu ministrul Apărării. Iartă-mă, nu pot să accept”. Atunci am simţit o licărire de cruzime în ochii interlocutorului meu. A strîns din fălcile alea căzute şi a tăcut. Uite că s-a găsit unul care să-l refuze! Ce curaj! În mintea mea, s-a produs o cîntărire: „Carevasăzică, ăsta e jurat să-şi termine şefii! Fiindcă S.R.I.-ul e acum în subordinea Armatei, iar Stănculescu e ministrul Apărării, deci, şeful suprem al lui Virgil. E de urmărit în timp fenomenul ăsta”. Şi l-am urmărit, aproape fără să vreau. În vara lui 1992, Asztalos iar m-a chemat la o întîlnire. Undeva, pe la o Casă de Oaspeţi a S.R.I.-ului, pe lîngă Băneasa, unde, în vara lui 1987, mă muştruluiseră zdravăn generalii Nuţă şi Alexie, ca şi colonelul Marin Bărbulescu, fiindcă am criticat dur echipa lor, Victoria Bucureşti, care provocase o bătaie de pomină pe Stadionul Steaua. La masă se mai aflau generalul Moraru şi fiul generatului Borşan (fost şef la B.T.T.). Gazda noastră m-a luat de braţ, am făcut cîţiva paşi împreună, pe iarba parcului, tunsă englezeşte, şi mi-a spus: „Vadim, trebuie cu orice preţ să-l ajutăm pe Ion lliescu să NU mai fie preşedintele României. Am o soluţie mai bună”. Am devenit curios. Ce-mi auzeau mie urechile? Nebunul atacă direct, la Rege, îi dă şah-mat. „Soluţia mea e Viorel Sălăgean. Trebuie să-l sprijinim cu toţii. Tu ai un rol important, conduci un partid în ascen-tiune, ai două reviste. Vom reuşi!” Era limpede că şmecheraşul ăsta poate fi foarte primejdios, pentru că are conspiraţia în sînge, el nu se poate abţine. Să-l debarci pe cel care te-a scos din anonimat şi te-a făcut demnitar! lată un alt subiect de film! Nu mai contează ce i-am răspuns eu, în orice caz, l-am refuzat şi de data asta, ceea ce nu i-a picat deloc bine. Fie de supărare, fie de slăbiciune a ţîţînii, după cîteva păhărele s-a făcut „cuc şi altă pasăre cîntătoare” (vorba mamei mele), de era să cadă cu scaunul sub masă – abia l-au dus, de subţioară, cîţiva ofiţeri. (La scurtă vreme, generalul Moraru s-a prăpădit de cancer, săracul, cred că Asztalos nu-i atît de penibil încît să mă acuze că vreun articol de-al meu i-a provocat cancerul, aşa după cum a declarat recent în stupidul interviu realizat la Televiziunea Naţională: asta e culmea prostiei omeneşti, să afirmi în public, în faţa unei Ţări întregi, că un pamflet de presă poate provoca un cancer generalizat, probabil că eu am un accelerator de particule, nuclear, în stilou sau în acul de cravată; în acest caz, fostul căruţaş ungur e musai să ia Premiul Nobel pentru medicină, fiindcă a descoperit leacul cancerului, adică mă va împiedica pe mine să mai scriu pamflete; şi cînd te gîndeşti că el şi banda lui de gangsteri au fost acuzaţi pentru morţile suspecte, chiar de cancer, ale unor martori care ştiau prea multe, cum erau generalul Ştefan Guşe şi colonelul Gh. Ardelean, fostul şef al U.S.LA.; şi cine mă acuză de „asasinarea” cu pixul a unor oameni, însuşi asasinul lui Ceauşescu?!) O altă întîlnire cu Asztalos s-a produs în toamna lui 1992, cînd intrasem în Senat. Tot la o Casă de Oaspeţi. Era de faţă şi Adrian Păunescu, care ne-a cîntat, împreună cu fiul lui, Andrei, „Doamne, ocroteşte-i pe români”. Atunci am văzut cum directorul S.R.I. alcătuia Guvernul României, prin telefon, împreună cu Ion lliescu! Mare-i grădina lui Dumnezeu! Cînd au ajuns la postul de ministru de Interne şi s-a pronunţat numele generalului Bunoaica, i-am spus lui Virgil că am aflat de refuzul acestuia, el i-a relatat lui lliescu şi, uite-aşa, au hotărît cei doi, la botul calului, să-l pună pe generalul Dănescu. Ce rol avea premierul Văcăroiu în alcătuirea cabinetului pe care era chemat să-l conducă? Nici unul. Numai acestea dacă ar fi amestecurile grosolane în politică ale lui Asztalos şi tot ar fi de-ajuns să fie dat afară, pentru abuz şi încălcarea legii. Dar, cine să-l dea afară ? Cel care l-a instalat în funcţie şi care, deşi e la curent cu tentativele şarpelui de a-l răsturna, totuşi, îl păstrează şi ăi conferă puteri discreţionare, cum n-au avut, la vremea lor, nici Teohari Georgescu, nici Alexandru Drăghici, nici Tudor Postelnicu, astăzi pe nedrept lovit?! Doamne, ce-a ajuns ţara asta ! Maidanul tuturor barbugiilor!
Iată încă o experienţă de genul acesta: văzînd el că, în urma negocierilor cu P.D.S.R.-ul, P.R.M. a obţinut un post de prefect în judeţul Constanţa, Asztalos mi-a făcut o curte nebună, însistînd pe faţă, fără ocolişuri, să-i ofer postul acesta ofiţerului său acoperit, pe nume Baltă (care migrase pe la vreo 4 partide). Am refuzat. Atunci, a venit cu o altă variantă, un ofiţer de S.R.I. mascat, tot din zonă, care să intre în P.R.M. A dat şi nişte telefoane pe T.O. (Telefon Operativ), în sensul acesta. Dar am refuzat din nou. Martori îmi sînt toţi membrii Comitetului Director al P.R.M., cărora le relatam ce presiuni sufocante face puşlamaua pentru a pune mîna pe dregătoria respectivă. Ştiam motivul pentru care se bate el pe judeţul Constanţa : acolo se fac cele mai grandioase şi mai bănoase afaceri, în special în Port şi la Vamă, acolo fusese el implicat în contrabanda cu ţigări, cu care îl avea la mînă Gh. Diaconescu! Eram pus în gardă cu fărădelegile lui, încă din mai 1993, m-a vizitat acasă un colonel, pe nume llie Suba (care pe atunci era şeful Brigăzii Antitero) şi mi-a spus: „E băgat în nişte afaceri inimaginabile!“. Nu de puţine ori, mă pomeneam că mă sună, cu vocea lui prefăcută, de stăpîn supărat pe slugi: „Vadim, îmi creezi probleme. Ai grijă ce faci, iar ai greşit! Trebuie să vii de urgenţă să discutăm!”. Asta mă înfuria cel mal tare: la numele meu, la mîndria mea, o loază de căruţaş ungur să mă cheme la ordine, fiindcă, nu-i aşa, el are dosare! Isteria cea mai mare a avut-o atunci cînd am publicat o suită de rapoarte S.R.I. despre afacerile incredibile din Portul Constanţa (vapoare, zahăr, cale ferată etc.) şi despre tîlhăriile generalului Gh. Florică, pe care S.R.I.-ul îl imprimase la telefon cum a luat zeci de mii de dolari mită de la arabi şi cum îi învăţa pe contrabandişti să rupă sigiliul Gărzii Financiare. În ambele cazuri, directorul S.R.I. era informat din timp, cu documente beton-armat, dar el stătea cu fundul pe ele, pentru a-i „dijmui” pe borfaşi, arătîndu-le pisica. Imediat cum am publicat eu seturile de documente, a luat foc, l-au cuprins pandaliile, pe motiv că-i compromit… reţeaua (?!). Atunci m-am supărat eu definitiv pe escrocul ăsta. Mă aflam la sediul lui din Str. Povernei, tot la o cafea. I-am spus : „Domnule, iartă-mă, dar eu nu te înţeleg. Şi dacă nu te înţeleg eu, nu te vor înţelege nici Parlamentul, nici lumea. Deci, ai anchetele astea de vreo 2 ani de zile, ştii bine cum se scurge avuţia naţională, şi tu taci din gură? Atunci care e finalitatea muncii voastre? De ce te opreşti la jumătatea drumului ? Ne laşi să ne spargem noi capul cu generalul Florică, un infractor notoriu, tu ai de la colonelul S.R.I. Corşatea toate probele ticăloşiilor lui, dar taci mîlc?! Iartă-mă, dar nu e cinstit!”. M-am ridicat şi am plecat. Ultima oară m-am văzut cu odiosul personaj în toamna lui 1995. Tot aşa, mă chemase să mă înspăimînte cu privire la evrei. Adică, de ce publicasem documentele Ministerului de Externe cu privire la pretenţiile acestora. „Ai scris un articol devastator, uneori mă întreb dacă nu eşti manevrat de fundamentalismul arab!”. Noroc că tirada lui aberantă a fost întreruptă de un general-medic, care venise să-i consulte un picior bolnav. Şi atunci l-am văzut pe Şarpele cu Ochelari cum nu l-au văzut nici Emil Constantinescu, nici Nicolae Manolescu, nici alţi lideri politici chemaţi de el la raport: în chiloţi! Timp de jumătate de oră, directorul S.R.I. a redevenit căruţaşul maghiar de odinioară, stînd cuminte pe capra unei dormeze, cu membrele lui strîmbe şi albinoase, cu pantalonii în vine. Am privit, jenat, în altă parte. Ia te uită cine ţine sub teroare un popor întreg! Ia te uită cine a trecut în inspecţie plutonul de execuţie a lui Ceauşescu! Virgil redevenise copil. Un copil debil şi umil. Înainte de a pleca, mi-a aruncat aşa, peste umăr, la capul scărilor: „Sînt foarte îngrijorat de viitorul tău, Vadim!”. I-am răspuns rîzînd: „Lasă, Virgile, fii mai bine îngrijorat de viitorul tău!”. Dar, viitorul lui e asigurat. E bogătaş. A scos bani sau valori din orice. El mă acuză că mînuiesc dosare? Păi dosarele mele şi ale lui Eugen Barbu cine mi le-a dat, în vara lui 1992? Am greşit, nu mi le-a dat – mi le-a vîndut! Cum cine? El, Asztalos! Într-o bună zi, văzînd eu că şi-a făcut pomana cu Aristide Buhoiu şi cu alte secături, i-am spus: „Virgilică, dă-ne şi nouă dosarele, să vedem cine ne turna, cum ne urmărea Securitatea, sîntem curioşi”. Şi ni le-a dat. Dar cum? În maniera lui, de troc ordinar: „Ştii că mie îmi place, mai nou, pictura. Uite aici o listă de pictori la modă, poate găseşti ceva”. Aşa că l-am dus la amicul meu, Nicolae Drăguşin. Şi a ales 5 tablouri. I le-am plătit omului, pe loc, cu 100.000 de lei, sumă mare pe atunci. Afară, la maşină, amatorul de uleiuri mi-a dat plasa cu dosarele. Aşa e, Virgile? Aşa e, şi pictorul, şi un vecin de-al lui te-au văzut la atelier. Eu, pe atunci, nu eram parlamentar. Ca patron de publicaţii, pot cumpăra orice document. Dar tu, ca şef suprem al unui Serviciu Secret, te poţi preta la asemenea tranzacţii? Şi mai poţi minţi Parlamentul (pentru a cîta oară?) că nu ţi-ai extras propriul dosar din Arhiva S.R.I., unde tu nu umbli nici picat cu ceară, ci ai utilizat o copie, care zbura aşa, hai-hui, prin văzduhul Patriei, pe la Piaţa Moghioroş, viitoare Asztalos?! De unde am eu dosarele mele şi-ale lui Eugen Barbu – din care reiese, pagină cu pagină, că am fost hăituiţi de instituţia unde ai lucrat 35 de ani – decît de la tine ?
Numai ilegalităţile astea dacă ar fi – şi Comisia Parlamentară e OBLIGATĂ PRIN LEGE să-l destituie. A minţit Parlamentul, încălcînd articolul 292 Cod Penal? L-a minţit! A fost informator, şef de reţea, căpitan de Securitate şi activist de partid? A fost! Se amestecă zi şi noapte în politică? Se amestecă! E vulnerabil prin prezenţa celor doi copii în S.U.A.? E vulnerabil! A făcut fals în acte publice, pentru a obţine vila din Herăstrău nr. 33? A făcut! Etc, etc. Dar, să fac nod la aţă aici. Aş mai putea să scriu de 10 ori pe atît şi, la nevoie, chiar că o fac. Mie nu-mi e frică de nimeni, decît de bunul Dumnezeu. Pentru mine, acest Asztalos nu este un om, ci un şarpe. Iar şarpele, cînd îl doare capul, iese la drumul mare. E singurul animal care nu poate fi îmblînzit. Pentru că el n-are sînge, are un lichid asemănător cu otrava. Şi e odios nu pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să muşte – după aforismul lui Nicolae lorga. A vrut Asztalos să distrugă o revistă naţională, ca „România Mare”, să mă rupă pe mine de partidul pe care l-am creat, să bălăcărească memoria genialului Eugen Barbu şi a glorioasei tribune de luptă „Săptămîna”?! N-a izbutit. Desigur, el o să se mai zbată mult şi bine. Dar nu prea mai are dinţi. Mişcarea Naţională e o stîncă prea tare pentru el şi s-ar putea să-l strivească. Totuşi, un lucru nu-mi iese din cap: Virgile, de ce chinuiai, mă, căţeluşa aia de rasă, dobermann, pe care ai ţinut-o 3 ore în portbagajul limuzinei tale, în beznă şi zăpuşeală, ca un snob care vrea să intre şi el în lumea bună, dar, de fapt, urăşte animalele?!
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 26 ianuarie 1996)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu