Monden si Paranormal

Raport STASI scos la lumină de Larry Watts: Ceauşescu susţinea unificarea Germaniei, alături de China (I)

Fragment din cartea lui Larry Watts „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! – Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”

Conform unui raport al Germaniei de Est de la sfîrşitul anului 1972, „politica comună a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia faţă de România” includea „o serie de eforturi din partea acestui stat, de implicare în politica multilaterală şi în activitatea economică”, pentru a „apropia România de comunitatea socialistă”. În mod ipotetic, situaţia existentă crea o serie de oportunităţi care permiteau modificarea comportamentului României şi a procesului de recrutare al agenţilor, în timp ce România era izolată atît de China, cît şi de partenerii occidentali şi era, în mod ostentativ, menţinută în alianţa sovietică, pentru a justifica o posibilă intervenţie şi „asistenţă”. Raportul STASI a menţionat că această încurcătură „a diminuat în mod obiectiv capacitatea de manevrare” de la Bucureşti. De exemplu, această încurcătură avea scopul de a provoca incertitudine în rîndul contactelor antisovietice ale României printr-o propagandă coordonată, care sublinia faptul că, în urma aderării la Pactul de la Varşovia şi la CAER (CMEA – Council for Mutual Economic Assistance), România era „în mod obiectiv sub influenţa puternică şi permanentă a Uniunii Sovietice şi a altor state membre ale Tratatului de la Varşovia” şi, în consecinţă, un partener nesigur, inconsecvent şi nestatornic pentru forţele anti-sovietice. Atît apartenenţa la Pact/CMEA, cît şi lipsa unei reacţii vizibile dure din partea Moscovei au conferit plauzibilitate modificărilor radicale ale intenţiilor şi conduitei adoptate de România. În contrast cu acest succes ipotetic, raportul a apreciat şi faptul că impactul politicii de dezorientare a poziţiei adoptate de România este nul şi chiar contraproductiv. De exemplu, raportul a îndemnat China şi România să-şi „consolideze activităţile derulate printr-un număr mai mare de relaţii bilaterale”, ca o „contragreutate vizibilă” mai puternică la adresa Moscovei. Raportul a reflectat atît dihotonia provocată de impunerea proslăvirii unei politici comune adoptate de partenerii „apropiaţi de cooperare”, cît şi eşecul acestei politici de a modifica poziţia României (dincolo de atenuarea retoricii). În continuare, raportul a menţionat că, „deşi recent latura propagandistică a relaţiei cu China a cunoscut restricţii mai puternice”, România nu numai că a persistat în „atitudinea sa negativă”, atacînd, de exemplu, „unanimitatea poziţiei adoptate în privinţa securităţii europene”, dar „a şi continuat să acorde asistenţă politică Chinei” şi „întotdeauna” a adoptat poziţii convingătoare, care susţin „dezvoltarea unei cooperări neprincipiale şi dăunătoare cu anti-sovietismul chinez”.

În ceea ce priveşte relaţiile româno-chineze, raportul a tras următoarele concluzii diametral opuse: „Politicile coordonate ale statelor membre ale Pactului de la Varşovia şi CMEA şi implicarea mai puternică a României în relaţiile comune reprezintă o contra-greutate semnificativă, care diminuează influenţa condamnabilă a Chinei asupra României şi consolidarea sistemului socialist mondial… În ciuda legăturilor României şi a necesităţii obiective pentru aceasta de a coopera îndeaproape cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări socialiste, orientarea naţionalistă a PCR nu exclude dezvoltarea neîngrădită a relaţiilor oportuniste cu China şi susţinerea punctului de vedere al acesteia.” Potrivit raportului, „relaţia româno-chineză afectează abordarea adoptată de ţările socialiste în ceea ce priveşte principalele subiecte internaţionale”, unitatea şi coeziunea sistemului socialist mondial şi „eficacitatea acţiunilor comune” întreprinse de statele membre ale Pactului de la Varşovia. În plus, „teza «indiferent de categorie» privind rolul special pe care îl ocupă statele mici şi mijlocii”, adoptată de România faţă de China şi statele capitaliste, a susţinut „în mod direct” „anti-sovietismul” şi a reprezentat „un punct de convergenţă” central între maoism şi „orientarea naţionalistă” adoptată de PCR. Printre transgresiunile sale specifice, România a sprijinit „aderarea Chinei la ONU” şi Consiliul de Securitate, ca o „contra-greutate la Uniunea Sovietică”, şi „în cîteva cazuri s-a raliat Chinei împotriva poziţiei adoptate de Uniunea Sovietică şi alte ţări socialiste”. (Va urma)

=================

FENOMENE STRANII

Gnomii - piticii enigmatici subpămînteni

Legendari şi totuşi atît de reali, ei se află în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru oameni, ca să le împărtăşească acestora minunatele lor secrete metalurgice...

În perioada Evului Mediu (şi chiar şi mai înainte) au început să fie semnalate o serie de cazuri deosebite, cele ale piticilor subpămînteni, atît în Europa cît şi în celelalte colţuri ale lumii. Tradiţiile multor popoare - din care menţionăm legendele triburilor indiene din cele două Americi, saga-urile scandinave, mitologiile saxone, slave, scoţiene, dar mai ales cele irlandeze - au afirmat în mod repetat existenţa acestor fiinţe (numite gnomi) cu o talie foarte mică (cuprinsă între 30 şi 65 cm), humanoide, care trăiesc sub pămînt. Trăsăturile lor caracteristice erau hărnicia şi priceperea extraordinară în prelucrarea metalelor, ei stăpînind procedee foarte avansate, ce conferă proprietăţi aproape magice obiectelor făurite. De asemenea, erau maeştri neîntrecuţi în extragerea şi rafinarea foarte eficientă a piritelor şi conglomeratelor metalifere. Se spune chiar că toţi marii conducători şi eroi ai epocii de după Christos, cum ar fi Arthur, Siegfried şi Tristan, aveau arme, scuturi şi armuri lucrate de piticii subpămînteni. Se pare că acelea erau vremuri îndepărtate, dar în care oamenii şi gnomii trăiau într-o relativă pace. Mai apoi piticii au început să fie vînaţi şi exploataţi ca nişte animale, fapt care a dus la o treptată retragere a lor în lumea de sub pămînt. Totuşi, apariţii sporadice au mai avut loc, însă nu toate cu un deznodămînt fericit. De pildă, în anul 1138 d.Chr., călugării unei mînăstiri din Germania de Sud au dat peste un astfel de gnom, care se ascundea în pivniţa lor de alimente. Gnomii nu au o înfăţişare prea atrăgătoare: foarte scunzi, îndesaţi, butucănoşi, cu pielea brună, aproape neagră (deoarece trăiesc mereu într-un mediu întunecat, subpămîntean), cu părul şi bărbile încîlcite, avînd maxilarul proeminent şi capul puţin ţuguiat, pielea foarte groasă şi zbîrcită, dar braţe puternice şi o iuţeală în deplasare greu de închipuit, ei sînt fiinţe catalogate în general ca neprietenoase, dure, necomunicative. Este de înţeles, deci, că acei călugări priveau arătarea cu un fel de spaimă. Gnomul nu vorbea nici o limbă, refuzînd să comunice chiar şi prin semne. Exasperaţi, călugării l-au dus înapoi în pivniţă; lăsat liber, piticul s-a repezit la unul din zidurile încăperii, a scos o piatră cubică din el şi a dispărut în tunelul astfel creat. Toate acestea s-au petrecut foarte repede şi nimeni nu a putut să intervină sau să-1 oprească; în plus, gaura din perete era mult prea îngustă pentru statura unui om. Speriaţi şi confundîndu-1 probabil cu diavolul, călugării au zidit imediat tunelul şi faptul ar fi fost uitat poate pentru totdeauna dacă nu ar fi fost menţionat în scris de unul dintre martori.

DENNIS RAY

======================

Cărţi interzise -  Cele 95 de teze ale religiei protestante (II)

Autor: Martin Luther

Data şi locul publicării: 1517, Elveţia

Specie literară: tratat teologic

Johannes Froben din Basel publicase Cele 95 de teze într-o ediţie ce conţinea şi predicile lui Luther. În februarie 1519, Froben susţinea că nu mai avea decît 10 exemplare şi că nici o altă carte tipărită de el nu se vînduse vreodată aşa de rapid. Profitînd de potenţialul inovator al tiparului, cartea a fost distribuită nu numai în Germania, ci şi în Franţa, Spania, Elveţia, Belgia, Anglia şi chiar la Roma. În acelaşi an, teologii de la Universităţile din Louvain şi Köln au poruncit ca exemplare din carte să fie arse, pentru erezie. Îndată, Papa a ordonat unor comisii alcătuite din clerici să studieze lucrările lui Luther. Pe 15 iunie 1520, în bula papală Exsurge Domine, Papa proclama: „Judecă, Doamne, cauza Ta. Un mistreţ a intrat în via Ta cea sfîntă”. Bula papală pronunţa 41 de erori ale lui Luther ca fiind „eretice, sau scandaloase, sau false, sau dăunătoare urechii pioase, sau ispititoare pentru mintea simplă, sau respingătoare de adevăr catolic”. În prefaţă, Papa scria: „Oficiul nostru pastoral nu mai poate tolera virusul contagios al următoarelor 41 de erori... Cărţile lui Martin Luther care conţin aceste erori trebuie examinate şi apoi arse... Acordăm lui Luther 60 de zile pentru a se supune.”. Orice lucrare de-a lui Luther era interzisă de la tipărire, distribuire, lectură, posesie sau citare.

Apoi, în august, octombrie şi noiembrie 1520, Luther publica 3 tratate teologice revoluţionare, care ridicau în mod dramatic miza neînţelegerilor sale cu Biserica catolică: Discurs către nobilimea creştină a naţiunii germane, care ataca pretenţia Papei de autoritate asupra conducătorilor laici; Captivitatea babiloniană a bisericii, care ataca preoţimea şi sacramentele; şi Libertatea creştinului, care reitera doctrina care avea ca esenţă numai credinţa. Prima ediţie de 4.000 de exemplare a textului Discurs către nobilimea creştină a naţiunii germane s-a epuizat într-o săptămînă. Bucurîndu-se de o largă susţinere populară, în predicile, dezbaterile şi scrierile sale, Luther, propunea o alternativă radicală la Biserica catolică.

Pe 10 octombrie, bula papală a ajuns în cele din urmă în atenţia lui Luther. A fost scrisă imediat o replică îndrăzneaţă şi contondentă: Împotriva execrabilei bule a Antichristului. „Ei spun că unele articole sînt eretice, sau scandaloase, sau false, sau dăunătoare urechii pioase”, scria Luther. „Sugestia se pare că este că acelea care sînt eretice nu sînt eronate, acelea care sînt eronate nu sînt scandaloase şi acelea care sînt scandaloase nu sînt dăunătoare.” Cerîndu-i Papei „să renunţe la blasfemia diabolică şi la impietatea îndrăzneaţă”, Luther conchidea: „Prefer să mor de o mie de ori decît să trebuiască să retractez o singură silabă din cele scrise”. Cărţile lui Luther au fost arse la Louvain şi la Liege în octombrie, iar în luna următoare la Köln şi Mainz. Pe 10 decembrie 1520, Luther şi adepţii săi au ars bula papală în faţa locuitorilor din Wittenberg, împreună cu exemplare din legea canonică. „Dacă ei au ars cărţile mele, le voi arde şi eu pe ale lor”, ar fi spus Luther. În ianuarie 1521, Papa a emis o nouă bulă, Decet Romanum Pontificum, care prevedea excomunicarea lui Luther şi a adepţilor lui şi arderea lucrărilor sale. Popularitatea enormă de care se bucura Luther, amplificată de obiecţiile naţionaliste germane pe care le făcea la adresa interferenţei Romei în problemele locale, l-au salvat de soarta pe care au avut-o alţi eretici. Prinţul elector Frederick al III-lea de Saxonia a refuzat să îl aresteze şi să îl trimită la Roma pentru judecată. Singura autoritate din Europa capabilă de a-l suprima pe Luther era Sfîntul Împărat Roman Carol al V-lea, un catolic devotat şi hotărît să oprească definitiv erezia.

Pe 18 aprilie 1521, Luther a fost chemat în faţa Dietei de la Worms. În faţa împăratului şi a principilor, reformatorul german refuză încă o dată să retracteze cele scrise. „Dacă aş retracta în acest moment, aş deschide uşa tiraniei şi impietăţii, şi ar fi cu atît mai rău dacă ar apărea că am făcut aceasta sub autoritatea Sfîntului Imperiu Roman”, spunea el. „Dacă nu voi fi condamnat de Scriptură sau de raţiunea simplă - eu nu accept autoritatea Papei şi a conciliilor, pentru că acestea s-au contrazis reciproc - conştiinţa mea este captivă a Cuvîntului lui Dumnezeu.”

Pe 26 mai 1521, Carol al V-lea decreta prin Edictul de la Worms că Luther este „un membru amputat al Bisericii lui Dumnezeu, un schismatic încăpăţînat şi un eretic convins... Nimeni nu trebuie să îl sprijine. Adepţii lui trebuie şi ei să fie condamnaţi. Cărţile sale trebuie eradicate din memoria umanităţii.”. Edictul conţinea şi Legea Tipăririi, care interzicea tipărirea, vînzarea, posesia, citirea sau copierea lucrărilor lui Luther trecute şi viitoare. Deşi împăratul îi convinsese pe cei mai mulţi dintre principii germani să semneze condamnarea, puţini dintre ei erau cu adevărat în favoarea acesteia. Deşi Edictul ordona arestarea lui Luther, apropiaţii săi au reuşit să îl protejeze, găsind refugiu la castelul din Wartburg al lui Frederick al lll-lea de Saxonia. Acolo, Luther a lucrat şi a desăvîrşit traducerea în germană a Noului Testament şi a început şi ambiţiosul proiect, care urma să dureze 10 ani, de a traduce întreaga Biblie. S-a întors la Wittenberg în martie 1522, riscîndu-şi viaţa, şi şi-a petrecut acolo restul zilelor, predicînd şi distribuind noua sa Scriptură.

Cenzurarea scrierilor lui Luther a fost aproape universală în Europa. Lucrările sale şi ale discipolilor săi au fost condamnate şi arse în Anglia, Franţa, Spania şi în Ţările de Jos. În 1524, Dieta de la Nürnberg prevedea că fiecare principe „va aplica Edictul de la Worms în măsura în care este posibil”. După cum prevedea şi Edictul, nu putea fi însă aplicat în cea mai mare parte a Nordului Germaniei. Oraşele din Sudul Germaniei şi multe altele din Nordul Europei au îmbrăţişat reforma luterană. „Cărţi luterane sînt expuse spre vînzare chiar lîngă edictele împăratului şi ale Papei care le declară interzise”, comenta un contemporan.

În 1555, Carol al V-lea a semnat Pacea de la Augsburg, renunţînd la încercările sale de a impune catolicismul principilor protestanţi. Tratatul de pace permitea fiecărui principe să aleagă religia statului său şi declara că oamenii nu vor fi împiedicaţi să migreze spre o altă regiune pentru a-şi practica religia dorită. Luteranismul căpăta amploare. Lucrările lui Luther au rămas în Indexul Cărţilor Interzise pînă în 1930, cînd nu mai apăreau pe listă. Acestea erau totuşi încă prohibite. Potrivit legii canonice, catolicilor le era interzis, sub pedeapsa rezervată păcatelor capitale, să citească texte „care sugerează sau apără erezia sau schisma“. (Sfîrşit)

NICHOLAS J. KAROLIDES

MARGARET BALD

DAWN B. SOVA

======================

Premoniţii tulburătoare (II)

* Inginerul John W. Dunne, un pionier al aeronauticii britanice, a fost intrigat de visele proprii care prevesteau foarte des întîmplări viitoare. Următorul exemplu este un vis avut în toamna anului 1914: „Vedeam un pod de cale ferată. Ştiam în acel vis - ştiam fără a fi întrebat, ca un om care e familiarizat cu o localitate - că mă aflam în Scoţia. Terenul de sub pod era un loc ierbos, pe care mergea multă lume în grupuri mici. Scena s-a schimbat de mai multe ori, dar la un moment dat a venit un tren care a trecut peste pod, prăbuşindu-se în prăpastie. Am văzut vagoane care zăceau în fundul prăpastiei şi blocuri imense de piatră care alunecau la vale”. Ţinînd cont că în acea vale era iarbă, Dunne s-a gîndit că acel accident va avea loc primăvara. El şi-a prevenit prietenii pentru a nu călători cu trenul în Scoţia în următoarea primăvară. Pe 14 aprilie 1914, trenul „F.... Scotsman” a zburat peste parapet, lîngă staţia Burnstisland, căzînd de la o înălţime de 16 metri.

* Potrivit documentelor rămase din perioada premergătoare primului război mondial, episcopul Joseph de Lanyi, persoana de încredere a Arhiducelui Ferdinand al Austro-Ungariei, a visat că acesta va fi asasinat, cu o zi înainte ca evenimentul să se petreacă în realitate. Mai mult decît atît, visul i-a dezvăluit episcopului de Lanyi ora exactă la care naţionaliştii sîrbi hotărîseră să-şi pună în aplicare planul criminal şi consecinţele pe care acest incident urma să le aibă pe plan internaţional. În noaptea de 27/28 iunie 1914, episcopul Joseph de Lanyi a visat că primea o scrisoare care-i anunţa moartea Arhiducelui Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei. În vis, plicul cu chenar negru care îi era adresat se afla pe biroul său, iar episcopul era conştient de faptul că vestea pe care i-o aducea era înspăimîntătoare. Deschizînd plicul, a văzut, în locul unde trebuia să fie antetul, imaginea unei scene care îl avea în centru pe Ferdinand. Acesta se afla pe bancheta din spate a unei maşini, împreună cu soţia sa. Alături de ei se aflau un general, un alt ofiţer superior şi şoferul maşinii. Scena surprindea momentul în care doi oameni înarmaţi cu pistoale deschideau focul asupra cuplului regal. Textul scrisorii din vis era semnat de Ferdinand, care îl implora pe episcop să se roage pentru sufletul lui, deoarece fusese victima unui asasinat politic în Sarajevo, în data de 28 iunie 1914, la ora 4 dimineaţa. Profund marcat de acest vis, episcopul de Lanyi vroia să-1 prevină pe Ferdinand, dar nu a mai avut ocazia să-şi ducă planul la îndeplinire. A doua zi dimineaţă, el a fost şocat aflînd că Ferdinand fusese asasinat în timpul nopţii. Cîteva săptămîni mai tîrziu, echilibrul fragil existent în relaţiile dintre Marile Puteri europene s-a rupt, fapt care a dus la izbucnirea războiului, după cum îi prevestise Ferdinand episcopului, în vis. (Va urma)

TRAIAN  TANDIN

==========================

Prenume la români (IV)

* Corina: derivat de la latinul „cor, -dis” care înseamnă „inimă”. Unele dintre caracteristicile Corinelor sînt: inimă mare şi bună, bunătate şi frumuseţe de caracter, întrajutorare, loialitate în prietenie, suflet nobil, săritoare în ajutorarea altora. Variante: Cora, Coriana. Diminutive: Cori, Riri, Rina.

* Cristina: prenume care-şi are originea în perioada convertirii romanilor la religia creştină şi simbolizează credinţa în Dumnezeu, atestînd faptul că fetiţa în cauză este creştină. Este un prenume foarte popular în multe ţări, în special în cele de limbă latină. Variante: Cristiana. Diminutive: Crisi, Cristi, Tina.

* Diana sau, în latină, „divina”, era zeiţa luminii, cu simbolul ei strălucitor, Luna. Mai tîrziu, Diana devine şi zeiţa vînătoarei, motiv pentru care este reprezentată în mitologia romană cu arc şi tolbă cu săgeţi. Templul Dianei era pe Colina Aventina (una din cele 7 coline pe care este aşezată Roma), templu pe care Servius Tullius, rege al Romei în perioada 578-534 î.Chr., îl transformă în sediul Ligii Latine, care îi unea pe toţi latinii din împrejurimile Romei. Probabil că veţi fi surprinşi să aflaţi că Sînziana, vestită în folclorul românesc, nu este alta decît... Diana! După creştinarea Imperiului Roman, Diana devine „Sancta Diana”, venerată şi în Dacia. O inscripţie găsită la Sarmisegetuza o menţionează pe Diana ca: Diana Sancta Potentissima (Sfînta Diana cea mai puternică sau puternica sfîntă). Pe parcursul celor două milenii de Istorie daco-romană, pronunţia literei D este transformată în DZ şi apoi în Z (vezi pronunţia „Bună dziua” în satele mai izolate din Ardeal, care în oraşe a evoluat în „bună ziua”). Acelaşi fenomen lingvistic, evoluţia din D în DZ şi apoi în Z, s-a petrecut şi cu Sfînta Diana: San Diana, San Dziana şi apoi Sînziana! Diminutive: Didi.

* Dorina este un prenume ce a apărut în ţara noastră în Secolul al XX-lea, de o provenienţă nesigură. Pe de o parte pare să provină de la francezul Doré sau Dorin, ce înseamnă „poleit, aurit”, dar şi înrudit cu grecescul Doria, ce se referă la o fată din regiunea Doris. Variante: Dorinela, Dorilena. Diminutive: Dori, Rina, Ina.

* Emilia (în forma originală romană: Aemilia) este alt faimos nume de gintă romană, care a fost dat şi pentru Via Aemilia, care lega Roma de Nordul Italiei. Ginta Emilia a dat Romei nenumăraţi oameni de stat şi generali de mare demnitate naţională, care şi-au adus din plin contribuţia la ceea ce a fost marele Imperiu Roman. Variante: Aemilia. Diminutive: Mili.

* Flavia, numele unei renumite ginte romane, ai cărei descendenţi erau botezaţi Flavia pentru fete sau Flavius pentru băieţi. Originea numelui acestei ginte, de fapt o banalitate, derivă din faptul că primul Flavius a fost un bărbat blond. Flavia, ca atare, poate fi numită o fetiţă bălaie, cu păr deschis la culoare. Însă semnificaţia prenumelui în cauză depăşeşte cu mult cele descrise mai sus, fiindcă mulţi descendenţi ai gintei Flavia s-au impus în Istoria Romei antice.  (Va urma)

TUDOR OLIMPIUS BOMPA

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2096 - 22.02.2011