Am fost rugat de Leonida Lari să scriu o prezentare la noua sa carte. Unii ne pot întreba: ,,Voi, artiştii politicieni, mai aveţi timp de aşa ceva, în vulcanul care clocoteşte, zi de zi?” Eu răspund că da, mai avem timp, fiindcă asta e natura noastră adevărată şi, dacă vom rămîne, cumva, în amintirea generaţiilor viitoare, prin aşa ceva vom rămîne. Aşadar, am primit manuscrisul. Iniţial, am crezut că e vorba de un nou volum de versuri, pe care i le cunosc, i le apreciez şi i le găzduiesc, săptămînă de săptămînă, de ani de zile, în revista de suflet a tuturor românilor, „România Mare”.
Ca poetă, Leonida Lari e cu totul şi cu totul specială, făcînd o notă discordantă faţă de cîrdul de iele ce se despletesc, noaptea, la rîul de pucioasă al post-modernismului, simulînd stări de spirit şi angoase care nu interesează pe nimeni. Prietena noastră din Basarabia este, însă, din altă plămadă: ea are şcoala versului clasic, cu o bună ştiinţă a regulilor prozodiei (ritm, rimă) fiindcă, în definitiv, ce e altceva poezia decît o altă expresie a muzicii Universului? Da, cuvintele trebuie să se împerecheze între ele, fiindcă altfel nu se naşte armonia aceea care declanşează endorfinele în om şi îl face să se simtă atît de bine. Pentru a ajunge la formele abstracte, trebuie, mai întîi, să stăpîneşti, bine de tot, alfabetul clasicismului. „Desenează o mînă!” - i-a cerut un maestru al artei plastice unui veleitar care forţa uşile celebrităţii cu nişte şmecherii non-figurative. Iar Goethe are un aforism splendid, valabil în mai toate domeniile de activitate, inclusiv în artă: „Cine greşeşte prima butonieră, nu va încheia nasturii cum trebuie”. Cu alte cuvinte, dacă nu porneşti la drum cu piciorul drept, dacă nu îţi însuşeşti regulile elementare, absolut necesare, tot ceea ce vei face ulterior va fi asimetric, descentrat, nesănătos. A stăpîni prozodia clasică în poezie e cam acelaşi lucru cu a fi notist în muzică, unde cine cîntă „după ureche” e depistat imediat şi tratat ca un intrus, ca un impostor. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, Leonida Lari are statura unei vestale în Templul Limbii Române. Ea scrie frumos pentru că simte frumos, iar flăcările albastre, care joacă pe comorile graiului nostru latinesc, o cheamă, îi luminează drumul, îi înnobilează făptura. Atunci cînd nu se transformă într-un scop în sine, calofilia nu-i un păcat, ci o binecuvîntare. A scrie poezii romantice, într-o vreme barbară, ca aceasta, echivalează cu eroismul orchestrei de pe „Titanic”, care cînta, cînta, în vreme ce vaporul se tot scufunda.
Dar Leonida Lari nu scrie numai o astfel de poezie, a stărilor de spirit, a peisajelor neasemuite ale Spaţiului Mioritic. Ea scrie şi poezie patriotică, fiindcă aşa ceva face parte din tiparul ei genetic. Ea nu vine de pretutindeni şi de nicăieri – ea vine din Basarabia străbună, ca şi Haşdeu, care i-a insuflat dragostea de ţară unicei sale fiice, Iulia (Lilicuţa), o poetă admirabilă. Elitiştii şi super-esteţii care strîmbă din nas la aşa ceva fac parte din galeria „preţioaselor ridicole”, ironizate de Moliere. Au mai existat, de-a lungul Istoriei literaturii române, asemenea specimene asexuate, dar ele n-au rămas în memoria sănătoasă a posterităţii decît ca nişte homunculi, a căror singură şansă a fost aceea de a fi contemporani cu Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, acest „careu de aşi” al Poeziei Naţionale. Eu însumi mă consider poet patriot (nu cel mai mare de acest gen, din România post-belică, după cum mă onorează criticul Marian Popa, în monumentala sa „Istorie”…) – dar unul sincer şi idealist da, cred că sînt. Întotdeauna va fi nevoie de poezia iubirii de ţară, pe orice continent al lumii, mai ales pentru educarea tinerelor generaţii. Aceia care cred că Patriile şi Naţiunile au murit, în realitate sînt ei morţi şi circulă printre oameni fără adeverinţa de îmbălsămare. Ruşine să le fie! Să se ducă la ţăranii basarabeni, care ascultă sfînta slujbă duminicală la Mînăstirea Căpriana, ori să se înfăţişeze moţilor din Munţii Apuseni, urmaşi ai lui Horea şi Avram Iancu, ori să dea ochi cu Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, de Ziua Eroilor, cînd aceştia, înveşmîntaţi în hlamidele lor de zăpadă, cu o cruce mare pe piept, aprind o candelă pioasă la Mormîntul Eroului Necunoscut, din Parcul Carol. Să se ducă ei, elitiştii şi super-esteţii, care se ghiftuiesc pe spinarea românilor amărîţi, şi să încerce să facă glume proaste, de genul acelora din „manualele alternative”, despre Patrie, Popor, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alte repere sacre ale identităţii noastre naţionale. Nu vor îndrăzni, fiindcă adevăraţii ticăloşi sînt şi laşi. În arta românească a înflorit o lirică patriotică mai puternică decît în alte culturi fiindcă noi, românii, am pătimit (şi încă mai pătimim!) cel mai mult. Frumuseţea şi bogăţia ţării noastre, în loc să-i aducă acesteia fericire – i-au adus, din păcate, numai nenorociri. Toate ţările s-au unificat, ori s-au eliberat în Europa, după căderea Zidului Berlinului. Toate, cu o singură excepţie: România. Putem să rămînem indiferenţi la plînsul Maicii noastre? Niciodată! În suita de voci, ca un „cor antic”, care cîntă patimile românilor, de pe ambele maluri ale Prutului, glasul Leonidei Lari e inconfundabil. În literatura română au fost destul de puţine poete patrioate: a existat o Maica Smara (aşa a botezat-o Eminescu), care a scris un poem pe cît de simplu, pe atît de emoţionant despre Unirea Cea Mare şi Veşnică, a tuturor provinciilor româneşti (originalul se află la mine, într-un Album de epocă), a mai fost o Elena Văcărescu, care nu numai că şi-a omagiat ţara, în versuri şi proză, dar a ajutat-o, efectiv, şi la Liga Naţiunilor. Fireşte, poete care şi-au servit Poporul au fost mai multe, pe meleagurile noastre, de la Veronica Micle pînă la Otilia Cazimir. Dar poetă patrioată, de anvergura şi intensitatea Leonidei Lari, cu program pe măsură şi cu ,,pistoale” la brîu, ca Ana Ipătescu, noi încă nu am avut.
Cartea pe care o prefaţez acum nu este, însă, una de poezie. Sau este, dar de poeme în proză, gen cultivat, cu atîta forţă expresivă, de Saint John Perse. Aceste „Epifanii şi Teofanii” reprezintă revelaţiile unei scriitoare care se decorporalizează şi vede îngeri. Eu cred în astfel de fenomene şi le găzduiesc în publicaţiile mele. Poate că dacă ar fi vorba doar de atît, n-am avea de-a face cu un act literar. Dar autoarea dă acestor iluminări straie plăcute, pe alocuri magice, care fac ca lectura să fie o desfătare. Unele formulări sînt de-a dreptul versete. E ciudat lucru cum oameni maturi, cu preocupări pe cît de înalte, pe atît de diverse, atunci cînd rămîn singuri, cu ei înşişi, se transformă în copii, pe care Îngerul cu o carte în mînă (Apocalipsa) îi duce pe tărîmuri de basm şi le arată o parte din taina cea mare. Iar această taină am încercat să o explic într-o însemnare nocturnă, pe care am scris-o pe coperta interioară a volumului III din „Caietele” lui Emil Cioran, cel pe care îl consider „stimulatorul meu cardiac”: „Limbajul omenesc este, încă, incapabil să relateze senzaţia copleşitoare, de pace şi bucurie, pe care un om o trăieşte în prezenţa unui fenomen sacru, de genul miracolelor, sau apariţiei îngerilor: pur şi simplu, e vorba de un sistem integrat al dumnezeirii, care face ca fiinţele, plantele, mineralele, toate lucrurile să fie topite într-un şuvoi unic şi perfect”. Iar în altă parte, mai precis pe pagina de gardă a volumului II, am notat: „Indiferent cît de profunzi şi insistenţi am fi, nu putem pătrunde esenţa lui Dumnezeu. Tot ceea ce putem face este să constatăm, după desfăşurarea evenimentelor, cum răsplăteşte sau cum pedepseşete El, aşadar cum lucrează Tatăl Ceresc”. Chiar mă gîndesc ca una dintre cărţile mele viitoare să aibă acest titlu: „Cum lucrează Dumnezeu”. Fiindcă, dacă nu ne vorbeşte, întrucît S-a supărat pe specia umană de cînd noi am avut îndrăzneala nemaipomenită de a-L răstigni pe singurul Său Fiu – Dumnezeu lucrează, asta e sigur.
La ora tîrzie, din noapte, cînd scriu aceste rînduri, aud vuietul Mării Negre şi ţipătul pescăruşilor. Le-am învăţat pe fetiţele mele să pună firimituri de pîine, pe balcon, pentru micul dejun al păsărilor care, cu siguranţă, în zori vor da năvală, să vadă ce daruri le facem, aşa cum şi noi cotrobăiam prin ghetuţele copilăriei, în dimineaţa de Moş Nicolae. Mai ales că mîine e Sfîntul Ilie, zi mare la creştini, adică la făcătorii de bine. O tabletă din acest volum e închinată chiriecilor – cum se numesc greierii în Moldova. Îmi place textul, fiindcă e bine scris şi mă duce cu gîndul la cărticica din tinereţe a lui Eugen Ionescu, „Elegii pentru fiinţe mici”. Eu cred că greierii din cimitire, de pildă, nu sînt altceva decît telemobilele cu care se cheamă morţii între ei…
Acest nou registru literar pe care îl abordează Leonida Lari ilustrează panoplia vastă a talentului său. O astfel de carte oferă un tip de lectură cu totul aparte, ceva la confluenţa aforismului cu morala şi incantaţia divinatorie. Prevăd că, în Secolul XXI, cărţile de acest gen vor avea un strălucit viitor. Practic, această femeie fără vîrstă (dar ce poet are vîrstă?), care este, simultan, şi copilă, şi bunică, abordează, cu aceeaşi maturitate şi cu egală îndreptăţire, atît poezia patriotică şi pe cea intimistă, cît şi pamfletul politic şi discursul parlamentar şi, nu în ultimul rînd, eseul metafizic. Aş mai remarca un lucru: ea are o scriitură sigură, îşi invită, în mod natural, cititorul în lumea ei de semne şi mistere, şi, mai presus de orice, e originală în tot ce face, nu copiază pe nimeni, ca semn că „daimonul” de care vorbea Platon şi care o pune la treabă e numai şi numai al ei. Există multe frumuseţi în acest volum, care izvorăsc dintr-un suflet generos, de femeie care ştie că ea este doar un receptacol şi că prin mijlocirea sa se transmite un Mesaj. Iar Mesajul acesta e de pace şi bună-învoire, aşa cum ne-a învăţat şi Apostolul Pavel: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”…
CORNELIU VADIM TUDOR
Noaptea de 19 spre 20 iulie, 2005
Neptun
Ziarul TRICOLORUL, nr 2341 / 12.12.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu