"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




miercuri, 14 decembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXI)


1 FEBRUARIE 1990. Azi apare în „România literară“ un articol scris de Valeriu Cristea în 1984 (zice el), împotriva volumului meu „Saturnalii“. Autorul pretinde că nu i s-a permis să-1 publice atunci. Fireşte, cartea mea a fost mană cerească pentru intelectualii numiţi, îndeobşte, „jidoviţi“. Nu puteau găsi ei un prilej mai nimerit de a mai linge tălpile stăpînilor, de a mai face salamalecuri, de a-şi mai pune chipe pe scăfîrlii, la Sinagogă, pentru a savura, cu coada ochiului, încuviinţarea cu care îi privesc evreii. Articolul acestui Cristea e de o mîrşăvie fără seamăn. Nu atît faţă de mine (culpă dublă, şi în 1984, şi în 1990, cînd nu mă mai pot apăra şi trag toate canaliile în mine), cît împotriva lui Eminescu. Ecuaţia e mai mult decît simplă: rabinul Moses Rosen 1-a ultragiat, în scris, pe Poetul Naţional, cu calificativele infamante „fascist“, „legionar“, „huligan“, „pornograf“ şi „sifilitic“. Au existat în România numai trei oameni care i-au luat apărarea lui Eminescu, curajos, pe faţă: Pompiliu Marcea, Al. Oprea şi cu mine, toţi beneficiind de sprijinul moral al lui Eugen Barbu şi Iosif Constantin Drăgan. Restul intelectualilor nu s-a amestecat, sau, dacă a fâcut-o, asta s-a produs în secret, la şuete intime. Atunci, după o întîlnire cu Moses Rosen la sediul revistei „Flacăra“ (septembrie 1980), a scris şi a publicat Adrian Păunescu abjecta „poezie“ intitulată „Noi, baciul şi rabinul“ (mai corect ar fi fost bacilul). Pe mine m-au pus la zid atît liderii P.C.R., cît şi marile publicaţii „Washington Post“ şi „Paris Match“. M-ar fi pus şi „România literară“, dar, pretextează acest V.C., n-a fost lăsată. Indiferent ce pretinde complexatul critic, actul lui de trădare a culturii naţionale există, e palpabil, nu poate fi contestat. Poate să scrie el de acum încolo capodopere inegalabile, stigmatul ciumei tot îi mai arde fruntea: între Mihai Eminescu şi Moses Rosen el a optat, zgomotos, ba chiar şi cu bravură, pentru abuzivul şi incultul rabin. Ce cuib de şerpi a colcăit tot timpul în scorbura asta cu ifose de altar, „România literară“! Sub aparenţa că face cultură clasică şi restaurează nişte statui biografice, această foaie a fost tot timpul pe dos, împotriva Spiritului Naţional. Iar orientarea i-a fost trasată de George Ivaşcu - un mărunt epigon al lui George Călinescu. Am bănuiala că Ivaşcu nu i-a iertat „divinului critic“ că îl cam umilea şi că îl trimitea, călare pe bicicletă, cu manşetele pantalonilor prinse-n clame, să-i aducă ziarele, de la Bucureşti la Măgurele, sub ploaia de bombe a celui de-al II-lea război mondial. Desigur, o contribuţie de seamă la deraierea kominternistă a acestui Ivaşcu a reprezentat-o şi apartenenţa sa la gruparea stîngistă din jurul ziarului „Curentul“, de cînd îl lega o prietenie trainică cu Gogu Rădulescu. La procesul politic al acestui mărunt agitator bolşevic, s-a produs o lovitură de teatru: un martor neanunţat a apărut şi a fluturat în faţa instanţei documentul de apartenenţă a lui Ivaşcu la P.C.R.-ul din ilegalitate şi la acţiunile Komintern. Martorul nu era altul decît Grigore Preoteasa, ministrul de Externe al lui Gheorghiu-Dej. Şi aşa a fost salvat Ivaşcu de la a doua puşcărie. Pe prima o făcuse deja, ca orice scrib mărunt şi păgubos, de teapa lui Ion Caraion. De ce n-au produs oamenii Moscovei dovada asta înainte de prima lui arestare? E greu de spus. Dar, nu numai Valeriu Cristea mă atacă pentru „Saturnalii“, ci şi insignifiantul Buduca Ion. În revista „Cuvîntul“ (nu seria veche, stalinistă, ci cea nouă, fascistă), acest Buduca îşi face azi o scurtă autobiografie model, din care reiese că el e „critic literar cu o singură cronică de care îi este ruşine“. Se referă la elogiile adresate P.C.R. şi lui Nicolae Ceauşescu, dar ele nu s-au produs într-o singură cronică, ci în zeci de articole şi editoriale publicate în revistele C.C. al U.T.C., „Amfiteatru“ şi „Viaţa Studenţească“. De altfel, acest Buduca - un individ spălăcit, ca un balonaş de săpun suflat printr-un pai putrezit - a făcut carieră utecistă pe bază de nevastă: femeiuşca, nostimă şi cu vino-ncoace, ba chiar şi cu vino-peste-mine, a fost translatoarea intimă de limbi scandinave a Elenei Ceauşescu, calitate în care a pus ochii pe ea băiatul care gîndea cu „scîrbavnicul mădular“, Nicu, aşa că s-au cam jucat de-a mama şi de-a tata, şi de-a limbile (tot scandinave, fireşte!), timp în care Buduca nu-şi explica de ce-1 copleşesc deplasările peste hotare şi de ce începe el să fie tot mai departe de casă. De ce nu-1 pot ierta pe acest nărod? În primăvara lui 1984, cînd a luat amploare scandalul „Saturnaliilor“, iar rabinul ceruse la Tribunalul Militar condamnarea mea la moarte (?!), Buduca mi-a înjurat volumul într-una din revistele C.C. al U.T.C, pe motiv că e prea... creştin! Din păcate, nu mai am denunţul acela ateist, aşa că, dacă paginile acestui Jurnal vor vedea vreodată lumina tiparului, rog pe cineva care are „Amfiteatrul“ sau „Viaţa Studenţească“ din martie ori aprilie 1984 (nu mai ţin minte exact), să-mi trimită un exemplar, sau o copie xerox. Tot în aceeaşi perioadă mi-a „ars“ cartea în public, într-un autodafé utecist comandat, Constantin Sorescu, în „Suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului“. Ce canalii! Cum se confirmă, pas cu pas, micul meu aforism, conform căruia „U. T. C-ul naşte monştri“!
 Dar, să revin la ziua de azi. Am intrat într-o nouă lună. Dacă în decembrie romanii sărbătoreau „saturnaliile“, în februarie e vremea „lupercaliilor“, ceremonie populară care vine, pesemne, de la omagierea lupoaicei ce alăptase doi pui de om, Lupa Capitolina. Majoritatea oamenilor se rătăcesc prin propria lor viaţă. Ce-am făcut eu, în februarie, anii precedenţi? O lună neutră şi cenuşie, ca o zi de marţi. Ţiganii îi zic femartie, adică de-ar trece mai repede. Februarie nu poate fi decît „luna zăpezilor murdare“. În februarie 1969, am fost vizitat, pentru prima oară, de Securitate. Erau doi ofiţeri: un maior gras şi roşcat, pe nume Georgescu, şi un locotenent tînăr. I-am văzut prin geam, încă de pe cînd băteau în poartă. Mama s-a speriat rău, a apucat-o criza de astm. Fiindcă n-aveam decît o cameră de paiantă, o bucătărie şi un antreu minuscul şi îngheţat, care dădeau din una în alta, mamei nu i s-a permis să stea în casă, la interogatoriu. Aşa că - afară fiind un ger înţepător - s-a refugiat în magazia cu lemne, unde a tremurat, pentru soarta mea, timp de vreo două ore. Nu mai relatez fazele anchetei, care, de altfel, a fost destul de civilizată. Ideea de bază era: „Ce legături ai d-ta cu Mişcarea Legionară din România?“. Iar răspunsul meu, ironic, a fost: „Dar există o asemenea Mişcare în ţara noastră?“. Am vorbit mult şi fără teamă. Le-am arătat celor doi ofiţeri Biblia, Operele Complete ale lui Shakespeare, în original, cărţile lui Goethe, Voltaire, Lessing, Balzac, aflate pe rafturile unui dulap albastru, care ţinea loc şi de bibliotecă: „Priviţi cărţile mele de căpătîi. Poate fi legionar un tînăr student în filozofie, care citeşte cărţi creştine, umaniste şi iluministe?“. Iniţial, era vorba să fiu dus la sediul Securităţii, pentru a da o Declaraţie - asta ar fi însemnat, în mod sigur, arestarea mea. Ştiu de la ce mi s-a tras: 1) în mai multe rînduri, încă din august 1967, am cerut public, la Cenaclul Bacovia, retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei, şi m-a turnat un nemernic cu nume unguresc; 2) în august 1968 am fost şi eu în Piaţa Palatului, iar la seminariile din octombrie şi noiembrie am criticat aspru U.R.S.S.-ul, martori fiind asistenţii universitari Virgil Constantinescu şi Septimiu Chelcea; 3) în decembrie 1968 am luat apărarea - în cadrul unei furtunoase dezbateri desfăşurate în Amfiteatrul Dimitrie Cantemir, de la Facultatea de Filozofie - colegilor noştri care demonstraseră de Crăciun şi protestaseră în faţa Ambasadei Sovietice: „Au cîntat colinde, da? Şi ce-i rău în asta? Sîntem un Popor creştin!“. A fost vorba atunci ca eu şi un coleg, micuţul Sebastian Reichmann, să fim exmatriculaţi şi arestaţi, dar în ultimă instanţă ne-a apărat profesorul nostru, Miron Constantinescu. Îl mai văd, cu ochii minţii, şi acum pe Sebi Reichmann, delicat poet suprarealist, cum plîngea pe holul facultăţii. Pe la începutul anilor ’80, cînd avea să plece în Israel definitiv şi m-am întîlnit cu el pe lîngă Biserica Enei, am plîns eu... Voi putea să-mi văd vreodată împlinit visul de a citi „dosarele“ acelor zile capitale din viaţa mea? Adică şedinţa de demascare de la Filozofie, cînd, din vreo 200 de studenţi (unii aflaţi azi în prim-planul vieţii politice, ca dizidenţi), numai 2 poeţi au avut bărbăţia să se opună represaliilor? Sau raportul celor doi ofiţeri de Securitate care m-au anchetat, în februarie 1969? Atunci, în acea zi grea a vieţii mele, fratele meu mai mare, care era căpitan M.F.A., a venit să mă consoleze: „Fii foarte atent de acum încolo, tot ce vei spune sau vei face tu se va consemna mai ceva decît acţiunile şi vorbele lui Napoleon!“. Aşa mi-a zis bietul Marcu, care a avut şi el de „tras“, atît de pe urma gurii mele slobode, cît şi din pricina vieţii profund religioase a părinţilor noştri. Mai consemnez că pe acel Georgescu aveam să-1 mai văd ulterior, după 1976, cînd scriam reportaje. Agerpres pe la manifestările oficiale, el era deja colonel la celebra Direcţie a V-a. Dar, cum se întîmplă de obicei, tot eu sînt acuzat de colaborare cu Securitatea! Asta-i ţara în care trăim! Dacă aş pune cap la cap toate infamiile care s-au scris, în timpul vieţii lor, despre Eminescu, Caragiale, Brâncuşi, Iorga şi Arghezi - aş umple un volum cît Biblia de la Bucureşti. Din păcate, nu sîntem o ţară prea civilizată: cum putem pretinde omului mediu să fie foarte moral, cînd chiar vîrfurile intelectualităţii sînt nişte abjecţii ale naturii? Ce ticălos, acest Valeriu Cristea! Ce crede el că-1 vor unge evreii? Redactor-şef, director, ambasador, ministru, împărat-şef, vorba eroinei din piesa „Scaunele“ a lui Eugen Ionescu? Cu ce drept moral mai poate el să scrie sau să rostească, vreodată, numele lui Eminescu? Ia te uită ce zăcea şi-n popîndăul ăsta, critic cu şapte sute de cititori, speriat de bombe, transpirat, ciugulit de ambiţii ca de vărsat de vînt! Să-i reamintesc eu textele lui libidinoase despre marxism-leninism şi marea cultură sovietică? „Nu fii supărat, Vadime, pe care-l cauţi ai să vezi că ba are o nevastă jidoafcă-n pat, ba e plătit de Europa liberă. Ai răbdare, ne vine şi nouă rîndul, cînd le-oi arăta eu ştremeleagul.“- aşa mă linişteşte Eugen Barbu şi n-am motive să nu-1 cred.
Pe plan politic, se pare că Frontul Salvării Naţionale a început să cedeze: s-a realizat Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, care cuprinde reprezentanţii celor 30 de partide existente. Culmea e că avem 30 de partide, dar nici măcar o singură personalitate! La televizor, apare, zi şi noapte, Alexandru Stark. Acum e trimis la Paris, ca recompensă, fireşte, doar a suferit atît de mult sub dictatură, care i-a tăiat macaroana corespondenţelor de la Congresele P.C.U.S. În spatele lui, se agită în cadru, tot la Paris, Valentin Hossu-Longin. Politruc şi el, din tată-n mătuşă, dar dizident! Neapărat dizident! Nici nu s-a sfîrşit bine emisiunea şi primesc mai multe telefoane acasă, împotriva acestor neruşinaţi. Pe la miezul nopţii, începe distracţia. Sau circul. Adică procesul acelora acuzaţi de „complicitate la genocid“. Bobu, Dincă, Mănescu, Postelnicu. Tragică distracţie. Inuman circ. Aşa cum stau toţi 4 în boxă, le mai lipseşte un drapel în spate, pentru a crea impresia că reprezintă Partidul Deţinuţilor. Se duce pe Apa Sîmbetei şi ziua asta. Ce singur mă simt! Ce nemiloasă e şenila Istoriei! „Zeii îi înalţă pe muritori, ca să-i poată trînti cît mai de sus“ - spune înţelepciunea antică. Trăim, pe viu, o glaciaţiune socială şi politică. Un cutremur de gradul 9 pe scara Gorbaciov. Iar eu, extravertitul de mine, n-am unde să-mi vărs adrenalina. Decît în paginile acestui Jurnal maliţios. Sînt ca Vlad Ţepeş în temniţă la Buda, care, după cum scria Iorga, trăgea în ţeapă guzgani, ca să nu-şi iasă din mînă. Sau, mai potrivit, mă simt ca Dimitrie Cantemir, „croind la planuri din cuţite şi pahară“. Asta, şi nu alta, e moartea civilă. Dar există o înviere şi din aşa ceva, mai mult ca sigur. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICLORUL, nr 2344 / 15.12.2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu