29 IANUARIE 1990. Dacă în ultimii 5 ani ne-am cam plictisit, ce-i drept, acum recuperăm cu viteză timpul pierdut! Ce viaţă trepidantă! Ce palpitaţii! Îmi trece prin minte că, probabil, Nicolae Ceauşescu va avea cam acelaşi destin ca şi Vlad Ţepeş, care a fost ponegrit ca un criminal sadic, pentru ca mai apoi să devină un erou imortalizat în manualele de Istorie. Săptămîna începe promiţător: la sediul central al ţărăniştilor, din Piaţa Rosetti, aceştia au încasat o bătăiţă zdravănă din partea unor persoane care au rămas neidentificate. La un miting spontan, Ion Iliescu afirmă, în uralele mulţimii: „N-avem nevoie de accente de agresivitate!“. Deocamdată, mie nu-mi este prea clar cine pe cine agresează. Este ora 12,15. Mă scoate în balcon un vacarm de nedescris, care îmi bagă geamurile în rezonanţă. Pe Bd. Titulescu trec coloane de oameni care strigă: „Sîntem muncitori! Sîntem muncitori!“, „Nu ne vindem ţara!“ şi „Iliescu nu pleca / Noi sîntem de partea ta!“. Din poziţia nu prea comodă în care stau, cu perspectiva blocată de balconul unui cunoscut, din blocul vecin, reporterul Ion Andreiţă de la „România liberă“, întrezăresc şi o pancartă pe care scrie: „Nu vrem partide şi moşieri!“. Pichetele feseniste se îndreaptă dinspre Podul Basarab către Piaţa Victoriei. Deschid, din instinct, radioul. N-am cine ştie ce aparat, un fel de tranzistor pe care l-am cumpărat la Sevilla, în ziua de neuitat în care Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni la Fotbal. Îl aud pe Petre Roman strigînd la miting: „Noi sîntem toţi români de bună-credinţă!“. Dacă e adevărat că personajul e băiatul lui Valter Roman, tupeul lui e nemăsurat. Deci, s-a dat peste cap şi a devenit, dintr-o dată, şi român, şi de bună-credinţă! Minune mare, dom’le! Mi-o aduc aminte pe Mioara, cum îmi spunea cu o ocazie, pe holurile Agerpres-ului, că s-a măritat cu fiul lui Valter Roman. „Bine, dragă, dar alt băiat n-ai găsit şi tu? Numai cu un evreu te puteai mărita?“. Mi-a răspuns cu putere de convingere: „Ne ştim din copilărie, eu eram ceva mai mare. Nu demult, ne-am întîlnit din nou, s-a uitat la mine cu ochi candizi, albaştri, şi mi-a mărturisit: «Ştii, Mioara, eu te iubesc de cînd eram mici, vrei să te măriţi cu mine?» Asta m-a topit!“. Trebuie să recunosc că e o scenă de dragoste autentică, probabil că oamenii se iubesc. Am mai cunoscut două surori ale acestui personaj: una era colegă cu mine la Agerpres, pe nume Carmen, era foarte slabă şi stătea tot timpul pe genunchii secretarului de partid, Mirel Rădulescu, om însurat, ciufulindu-l şi şoptindu-i la ureche chestii numai de ei ştiute; cealaltă era mai în vîrstă, brunetă pînă la scrum (tăciune, nu alta, tipul evreicii sefarde) şi pretindea, în casa unei prietene comune, Kuki (care locuia şi mai locuieşte pe Str. Nicolae Iorga, pe lîngă Ambasada Italiei), că este fiica făcută de Valter Roman cu... Dollores Ibarruri! Am o amintire chiar şi cu Valter Roman, deşi tangenţială. Memorez cu precizie ziua, 14 iulie 1980, fiindcă era Sărbătoarea Franţei. N-aveam un leu în buzunar. La fel şi prietenul meu, Radu Toma. Am ieşit împreună de la prăvălie (aşa îi ziceam noi Agerpres-ului): „Ce mîncăm azi, frăţioare?“ – m-a întrebat Puiu. Parcă eram Stroe şi Vasilache, în cupletul cu şomerii, filmat în Cişmigiu. După cîteva febrile căutări, mi-a venit ideea salvatoare: „Hai la Ambasada Franţei, e bairam mare!“. Fireşte că n-aveam invitaţie. Dar nu ne-a oprit nimeni. Petrecerea se ţinea în grădina Ambasadei, pe o esplanadă superbă. Directorul general-adjunct al Agerpres-ului, Adrian Ionescu, care zornăia un pahar de whisky cu cuburi de gheaţă, înfulecînd concomitent şi nişte sandvişuri cu delicatese fraţuzeşti, m-a luat tare, cu martori: „Ce cauţi d-ta aici?“. I-am răspuns scurt şi sec, în stilul meu: „Exact ce cauţi şi d-ta!“. A spumegat de furie, a încercat să mai zică ceva, dar i-am întors spatele. (Astăzi, Adrian Ionescu nu mai este, a murit în urmă cu cîţiva ani, de cancer la rinichi, sincer să fiu, deşi mi-a torturat tinereţile, chiar mi-a părut rău.) Ne-am mai învîrtit noi pe-acolo, am mai schimbat nişte amabilităţi cu generalul Nicolae Dumitru, de la Radio, şi cu Patriarhul Justin, am dat iar nas în nas cu „fiica“ lui Dollores Ibarruri, care cred că îmi pusese gînd rău, pînă cînd am ajuns în dialog cu însuşi Gogu Rădulescu:
– D-ta eşti Vadim? Tinere, te înalţi ca o stea pe firmamentul poeziei româneşti! Te rog să-mi faci o vizită!. Aşa mi s-a adresat ilustrul demnitar printre rotocoale de trabuc, cu o mînă-n buzunar, unde se scărpina la boaşe, de zor şi ostentativ. Nu-i puteam face nici o vizită. Fiindcă noi aparţineam unor lumi diferite. Ştiam de la arhitectul Septimiu Dănescu (alintat de noi Bebe Spionul) că Gogu fusese dezertor din Armata Română, în 1941, reuşise să fie ascuns prin Kazahstan de un colonel NKVD pe nume... Dorina RUDICH (evreică basarabeancă, încă foarte tînără), apoi s-a întors victorios în România, călare pe tancurile Armatei Roşii. Şi tocmai cînd îmi treceau mie prin minte toate acestea, cu viteza fulgerului, am auzit, de undeva, din spate, nişte zgomote şi icnete ciudate. Dau să mă-ntorc, vorba lui Jupîn Titircă Inimă Rea, bagabontul după mine! Nu, nu era bagabontul, asistam la o întîlnire de gradul III: Valter Roman şi Santiago Carillo, secretarul general al Partidului Comunist din Spania, se revedeau după mulţi ani, se îmbrăţişau şi, probabil conform unor obiceiuri mai vechi din războiul Kominternului împotriva lui Franca, se izbeau, camaradereşte, cu palmele păroase pe spate. Dar ce scatoalce îşi trăgeau, vere, să se-nece cu chifteaua, nu alta! Pe urmă, mai tîrziu, după cîţiva ani, Valter a făcut cancer la plămîni. A fost operat la Spitalul Panduri, de profesorul Coman sau de profesorul Neagu, nu mai ştiu exact. A decedat în urma unei hemoragii post-operatorii. Nu m-am bucurat de moartea lui, aşa cum nu m-am bucurat, niciodată, de moartea nimănui – dar mult rău făcuse ăsta Armatei Române. Astăzi, feciorul lui Valter, evreu din tată-n fiu, strigă în auzul a milioane de cetăţeni ai Tării: „Noi sîntem toţi români de bună-credinţă!“. Care credinţă? Cumva cea mozaică? La acelaşi miting, tot Iliescu adresează un apel dramatic: „Fără violenţă! Să nu răspundem la nici un fel de provocări!“. Aş vrea să apuc capul ghemului, să înţeleg mai mult, dar nu pot. Totul e atît de confuz, se petrec lucruri contradictorii, ce scapă înserierilor logice şi raţionamentelor unui om obişnuit, care ştie că doi ori doi fac patru şi că albul nu-i negru. Sentimental, sînt alături de ţărănişti. Poate şi pentru faptul că unii sînt foarte bătrîni, iar eu am avut întotdeauna un cult pentru bătrîni. Nu pot să uit – şi cred că nici ţărăniştii nu uită – că am fost primul om din România postbelică ce a avut curajul să propună, în presă, reabilitarea lui Iuliu Maniu, cerînd publicarea incandescentelor sale cuvîntări de tinereţe. Atunci, în septembrie 1980, emoţia a fost mare. Ceauşescu l-a chemat pe Constantin Mitea la el şi i-a spus:
– A înnebunit Vadim? De operele lui Maniu ne arde nouă acum? Primarul Gheorghe Pană (altminteri, un om cumsecade) m-a dat cu capul de toţi pereţii, martor la scenă fiind colegul meu de la Agerpres, Iosif Socaciu:
– Şi pe mine m-a luat tovarăşul Ceauşescu şi m-a făcut zob! Că de ce n-am fost vigilent, cum a putut să apară în revista culturală a Capitalei aşa ceva? Am tăcut şi am înghiţit. Ce te-a apucat? Cine te manevrează? Presimt că într-o zi te vei întoarce împotriva noastră! Păi eu m-am bătut cu maniştii, în demonstraţiile de stradă din 1946! Şi tu vii acum să ceri publicarea lui! Toţi au fost nişte legionari. Şi Iuliu Maniu, şi Aurel C. Popovici!
Zadarnic am încercat să-i explic că nici vorbă de aşa ceva: Popovici murise la cîţiva ani de la asasinarea şefului şi prietenului său, Arhiducele Franz Ferdinand, la Sarajevo, iar Maniu nu putea nici el să fie legionar, fiindcă era altceva.
Dar, cine s-a fript cu Maniu, suflă şi în Goga! După o suspendare de cîteva săptămîni, am încercat să public un articol omagial despre Octavian Goga. A fost eliminat din „Săptămîna“, fără discuţie. Acelaşi Constantin Mitea mi-a spus:
– Băi, fratele meu, ne bagi în nişte scandaluri, Vadime, de nu ne mai vedem capul. Iar m-a chemat şeful cel mare şi mi-a reproşat: „A înnebunit de tot Vadim ăsta al tău! El nu ştie ce politică a făcut Goga? Acum, după Maniu, vine şi cu Goga, exact asta ne trebuia. N-are alte subiecte de scris?“. Dar să vezi că m-a chemat şi tovarăşa, care m-a frecat o oră şi la urmă mi-a spus: „Mitea, răspunzi cu carnetul de partid pentru Vadim! Dacă mai face vreo boacănă, tu plăteşti!“.
Ştiu că tot atunci, aflată în vizită în S.U.A., Monica Lovinescu a încercat să mă denigreze, în stilul ei ciufuto-tabagic, dar un bătrîn politician i-a replicat:
– Doamnă, dar nu vă daţi seama că s-a petrecut un miracol? Este pentru prima oară de 35 de ani încoace, cînd apare în presa din România numele lui Iuliu Maniu, şi nu numai că nu e făcut fascist, ori criminal de război, ci e trecut în Biblioteca Naţională. Este o premieră extraordinară, vă rugăm să nu ne întunecaţi bucuria, speranţele noastre au renăscut datorită acestui ziarist!
Astăzi, sînt din nou proscris. Culmea este că, în linii mari, cam aceiaşi care mă puneau la colţ în 1980, mă pun şi acum, în 1990. Aşa îşi răscumpără unii laşitatea. În fond, mi se plăteşte curajul de a fi fost altfel decît ei. Nu ştiu cîte conspiraţii prin parcuri or fi făcut unii şi alţii, dar eu pot să probez, cu titluri de articole şi studii, dar şi cu interdicţii draconice, că am fost, cu adevărat, un român cu şira spinării. Aceiaşi indivizi care au împiedicat „partidele istorice“ să ia Puterea, legal, în 1946, le împiedică şi astăzi. Dar am învăţat că massele nu greşesc niciodată. „Iliescu nu uita / ţara e Armata ta!“ – scandează mulţimea în Piaţa Victoriei. Proxenetul Gelu Voican a plecat la Cairo, unde a fost primit de preşedintele Hosni Mubarak. În ziarul „Libertatea“ apare o gogoaşă înfuriată rău: un anunţ pentru restaurarea Partidului Socialist al Dreptăţii, semnat „Academician Gregorius Tănăsescu“, istoric, literat, scriitor etc. Toate bune şi frumoase, numai că individul e un impostor, n-a făcut niciodată parte din Academie – îl ştiu de pe aleile Bibliotecii Academiei, cînd, extenuat de lectură şi de atîtea fişe şi notiţe, după kilograme de colb înghiţite de prin arhive şi colecţii vechi, ieşeam buimac să mai trag din ţigară, şi mă aborda un omuleţ înfigăreţ, cu cărţi de vizită în latină, pe care erau trecute onoruri mirobolante, de nivel planetar. Era acest „Gregorius“...
Vorbesc la telefon cu Pop Iftene:
– Închipuie-ţi, dragă Vadim, că ieri am fost ţinuţi ostateci la Front şi ni s-a cerut condamnarea la moarte!
Îl sfătuiesc să îngheţe puţin orice activitate, în tensiunea asta explozivă ar fi mai indicat ca toate partidele să intre în pasivitate. Interlocutorul meu, diplomat, continuă:
– Măi, tu nu ştii ce-a fost ieri la întîlnirea P.N.Ţ.-ului cu F.S.N.-ul. Iliescu a vorbit ca un prim-secretar, a dat cu pumnul în masă şi a încercat să ne intimideze cu expresii de genul: „Cum îţi permiţi d-ta? Nu ne băgaţi sula în coaste!“ etc. Puteau să ne omoare!
Îmi spune că Mihai Bujor Sion a fost, din nou, în central atenţiei. Între timp, „băieţii de gaşcă“ din Bucureşti mi-au dat „fişa“ completă. Evreu şi el, ca şi Petre Roman. A rămas repetent la Politehnică, apoi, nimeni nu ştie prin ce scamatorie, a ajuns student în anul II la... Comerţ Exterior! Cert este că cineva l-a împroprietărit cu un teanc de aprobări de la Ministerul Învăţămîntului, era blindat. Făcea paradă prin Bucureşti cu un Mercedes alb, cu care, odată, a călcat o femeie. L-a scăpat de proces şi de puşcărie însăşi Elena Ceauşescu. Era bun prieten cu Valentin şi Nicu Ceauşescu. Prin primăvara lui 1980, după meciul de tenis România-Austria, l-am întîlnit în casa lui Ilie Năstase. Venise cu o fată foarte frumoasă, Anca Szöny, care ulterior avea să joace în nişte filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Nu l-am băgat în seamă atunci, eram prea ocupat cu tatăl lui Ilie, bătrînul Costică Năstase, care îmi povestea cum a făcut el puşcărie prin anii ’50, ca salariat la o bancă. Astăzi, fiul Sionului „şi-a slobozit barbă“ (cum îmi zicea Coposu) şi crede că e chemat să conducă ţara. Doar a suferit atît!
De ieri pînă azi s-au încins rău spiritele. Cineva îmi spune că la Institutul de Arhitectură au intrat nişte haidamaci şi i-au bătut pe studenţi, au băgat vreo 40 în spital. Cifra mi se pare exagerată, dar ce nu se exagerează astăzi? Nu s-a spus oare că Ceauşescu a ucis 64.000 de oameni? În faţa sediului P.N.Ţ. s-a adunat o mare de oameni, strigînd: „Afară din ţară!“. Săracul Coposu a ieşit cu chiu, cu vai din clădire, intrînd într-un TAB, ca şi Ceauşescu. Se aude că a făcut infarct. Un bărbos de la Partidul Socialist Democrat, Marius Cîrciumaru, apare la TV şi acuză partidele de „tentativă de lovitură de stat“. Mai apare unul, Gh. Vintilă (cică ziarist), care afirmă: „Noi nu umblăm după ciolan“ – remarc doar că e ciung de mîna stîngă. Se zvoneşte că P.N.Ţ. a plătit oameni cu cîte 200 de lei de căciulă, ca să demonstreze împotriva F.S.N.-ului. Adevărul este că nici ăştia nu-s uşă de biserică, n-au făcut ţărăniştii, cu vreo 60 de ani în urmă, „marşul asupra Capitalei“? În 1929 şi 1933 cine a tras în muncitori, nu ei? Un miner din Cavnic cugetă la televizor: „Acest Coposu vrea să vîndă ţara pentru un pumn de dolari. Noi nu vrem partide!“. Un altul se produce cu o perlă antologică: „Domnii care au fugit în străinătate ţin cu dinţii şi picioarele (?!) de scaunul lor“. Hai, că-i tare! Talazurile mulţimii vuiesc tot mai ameţitor pe sticla fragilă a micului ecran, mai-mai s-o facă ţăndări: „Ce doresc aceste partide?“ – întreabă muncitorii de la Uzina de Rulmenţi din Alexandria. La ce bun să mai fie alegeri? Alegerile au avut deja loc, în seara zilei de 22 decembrie!
În puterea nopţii, se transmite la televizor procesul lui Emil Bobu. Bătrînul e prăbuşit, plînge şi trădează o spaimă de om hăituit. E o epavă, dar nicăieri în lume nu se judecă epavele. Cred şi eu, de vreme ce i se pun în sarcină atîtea victime. Încerc să judec cu mintea omului simplu: în 1907, Carol I, Ionel I.C. Brătianu şi generalul Al. Averescu au făcut mai multe victime, 11.000 de ţărani, dar n-a ieşit atîta scandal! În definitiv, între a ucide un om şi a căsăpi un milion de oameni nu e nici o diferenţă de esenţă – tot păcat capital se cheamă, tot condamnare veşnică în boilerul cu apă clocotită al Iadului... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Ianuarie 1998. Vizită duminicală la Mînăstirea Recea (jud. Mureş). Gazdă: părintele duhovnic Ioan, fost deţinut în temniţele staliniste. În spate, chipul radios al rapsodului Gh. Turda.
Ziarul TRICOLORUL, nr 2341 / 12.12.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu