2 FEBRUARIE 1990. Primesc telefon, la o oră matinală, de la Ion Lăncrănjan. Îmi spune că a fost sunat de cineva de la Budapesta, ca să dea un interviu la radio. „Bădia“ i-a „pasat“ receptorul nevestei sale, care ştie ungureşte, după care legătura s-a întrerupt. Ungurii au mai sunat toată noaptea, dar el n-a mai răspuns. Îmi mai suflă o chestie despre „dizidentul“ Dan Petrescu, despre care se face acum atîta caz: mai mult ca sigur că avem de-a face cu un infractor de drept comun. Mircea Radu Iacoban (care îl cunoaşte bine, de la Iaşi) a scris acum un an în revista „Contemporanul“ un articol despre un viol în grup, cu număr de dosar cu tot. Şi Lăncrănjan, ca şi alte cunoştinţe, mă întreabă despre ziar, cînd îl scoatem. Nu ştiu ce să zic. Care ziar? N-am bani. Acum e vremea lui „cine ţipă mai tare“. O văd la televizor, ţipînd strident, pe Doina Cornea, mătuşica asta cu căciuliţă tricotată şi mutră de şoarece afumat. Ea ţine un fel de oră de dirigenţie cu muncitorii, cu întregul Popor Român, dar dacă asta e ştiinţa ei de carte, m-am lămurit. Pentru că face o gafă incredibilă: vorbeşte de Unirea Principatelor la 1918! Adulîndu-i pe Octavian Paler, Mircea Dinescu şi Dan Petrescu, femeia asta cu o voce imposibilă, care îmi zgîrie norii timpanului, se adresează proletariatului: „Ei trebuie să fie maeştrii noştri morali! Ei trebuie să fie etalonul nostru moral, dragi muncitori“. Deci, un fost membru al CC. al P.C.R., un ţigan infractor din Slobozia şi un violator cu dosar penal, din Iaşi, trebuie să fie idolii muncitorimii! E musai, aşa a hotărît muierea asta din fundul cratiţei. Şi mai e şi vremea lui Radu Comşa, de pildă, evreu bătrîn şi plin de bube-n cap, care îi turna pe studenţii de la Politehnică, în 1945-1948 (ceea ce atunci însemna puşcărie fără întoarcere!); apoi, prin 1953, a luptat în Coreea, după care a intrat în diplomaţie, la Agenţia Comercială Română din Japonia; a mai făcut ceva cheag şi pe la C.S.P., iar în final s-a pensionat. Dar, bineînţeles, a fost adus din nou în fruntea bucatelor, deşi are aproape 70 de ani! Dacă Eminescu scria „Colinde, colinde / E vremea colindelor“, pot astăzi să-1 parafrazez: „Partide, partide/E vremea partidelor".
Fănuş Neagu anunţă la televizor că s-a înscris în Partidul Democrat Agrar din România. Apar partidele ca ciupercile, dar nimeni nu ştie încă de existenţa celui mai puternic, care are numai doi membri şi nu e înscris nicăieri: e partidul C.V.T. + E.B., o să ne vină şi nouă vremea. Dumnezeu îi ajută pe cei ce suferă şi plîng. Deocamdată, pe prima scenă mişună toţi nebunii şi infractorii. De pildă, preşedintele F.S.N. din Trustul Agricol al Municipiului Bucureşti e un fost condamnat pentru flirt. Dar este el revoluţionar? Este! Nu mă pot dezlipi de televizor, abia acum îşi merită numele de „cutie magică“. Marele Caragiale era un mic copil faţă de ăştia! Iată-1, bunăoară, pe distinsul profesor Pişcoci, care încearcă să-i lumineze pe doi studenţi tenebroşi, cu barbă, dar cum o face? Are ticuri didactice, de Marius Chicoş Rostogan, adică el întreabă, el răspunde:
- Democraţia presupune ce? Compromisul! Şi compromisul duce unde? La consens. Şi consensul ce vrea el? Important este însă ce? Regula comportamentului democratic! Dar această regulă înseamnă ce? A respecta reguli etc. etc.
La televizor continuă mascarada proceselor. Este chemat un martor, care, dacă am înţeles bine, ar fi şeful Gărzilor Patriotice de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Rm. Vîlcea. Subiectul: bîtele alea cu care s-ar fi încercat suprimarea revoltei de la Timişoara; ele au fost încărcate în trenul respectiv, dar în loc să ajungă în oraşul de pe malurile Begăi, s-au rătăcit pe la Radna şi, după numai cîteva ore, s-au înapoiat la Rm. Vîlcea. Dar nu asta ar fi problema, ci faptul că la proces se filozofează cam o jumătate de oră despre... esenţa lemnului de ciomag! Asta e important? Ieri, de pildă, s-a discutat vreo 2 ore despre prezenţa lui Tudor Postelnicu în faţa Cofetăriei Athénée Palace, dacă a lovit o femeie sau un bărbat, dacă a plecat cu maşina sau pe jos etc. Bine, bine, dar unde e genocidul? Cunosc astăzi, din presă, şi numele preşedintelui completului de judecată: Adrian Niţoiu. Ce păcat că acest magistrat militar îi intimidează atît pe inculpaţi, cît şi pe martori, nu le permite să facă nici un comentariu. Cînd ziceam şi noi că mai aflăm cîte ceva despre şedinţa C.P.Ex. din 17 decembrie (de la martorul Paul Niculescu-Mizil), judecătorul reprimă orice mărturie. Nu declarase oare Nicolae Ceauşescu că printre membrii C.P.Ex. se află şi unii agenţi străini? A declarat! Îi vom afla oare vreodată? Mă îndoiesc. Încet-încet, ies la lumină mici detalii de viaţă: în seara zilei de 21 decembrie 1989, pe la ora 21, Ceauşescu, care se pregătea să doarmă în sediul CC al P.C.R., a vrut să-şi vadă cei doi cîini labrador, Corbu şi Sharona, aşa că ofiţerul Matei Nicolae a fost trimis, de la Palatul Primăverii, să-i aducă cele două vietăţi, pe care atîta le iubea! Unde or fi cîinii aceştia acum? Un „nepot“ al lui Corbu trăia prin 1987 la Ambasada României de la Varşovia, m-am hîrjonit cu el cînd mă aflam acolo cu Naţionala de Fotbal, exemplarul aparţinea ambasadorului Ion Teşu, fost ministru al Agriculturii. Numai că, aşa după cum mi-a mărturisit medicul veterinar Viorel Chiriţă, adevăratul nepot al lui Corbu îi fusese dat lui în grijă, la Crevedia, de către fostul său ministru, Teşu, dar un îngrijitor cu suflet hain 1-a otrăvit. În disperare de cauză, de teamă ca Nicolae Ceauşescu să nu afle cum s-a purtat el cu patrupedul, Teşu a făcut rost de un alt labrador, cu care 1-a substituit pe cel cu „sînge albastru“. Pe mine chestia asta m-a distrat cel mai mult: din cîte mi-am dat seama, foştii activişti CC. al P.C.R. nu numai că îşi făcuseră o lume a lor, închisă, încuscrindu-se între ei, dar prin căpătarea unor pui de-ai perechii prezidenţiale de labradori erau convinşi că intră în familia lui Ceauşescu! Mai ţin minte că la meciul acela amical, în care Polonia ne învinsese cu 3-1 şi cînd Hagi şi Bölöni s-au certat la pauză, în vestiare (Hagi şi-a scos tricoul şi 1-a aruncat, refuzînd să mai intre pe teren, ca reacţie la criticile aduse de Bölöni), eu mi-am permis să fac nişte glume, în surdină, faţă de toată generălimea aia sovietică venită la meci, pentru a-i vedea pe marii fotbalişti români, dar Teşu s-a supărat foarte rău şi m-a admonestat: „Cît sînt eu aici, nu vorbi aşa de ruşi!“. Poate că el avea dreptate, deşi pe un stadion se mai şi rîde, că doar nu-i cimitir.
Fac ce fac şi tot la fotbal ajung! Azi e o zi importantă: s-a efectuat tragerea la sorţi pentru Campionatul European din Suedia, 1992 (grupa a 2-a, de la Stockholm). Echipa României a căzut cu echipele Scoţiei, Bulgariei, Elveţiei şi micului stat San Marino. Dar, pînă atunci, mai e Campionatul Mondial, din această vară, găzduit de Italia. În noiembrie 1989, după victoria noastră cu 3-1 asupra Danemarcei, Valentin Ceauşescu, înfuriat de articolele în care îl făcusem zob, îi spunea lui Cornel Dinu, cu care juca tenis: „Vadim ăsta n-o să meargă în Italia!“. Cornel i-a spus soţiei sale, Silvia, aceasta mi-a spus mie, la telefon, iar eu i-am replicat: „Fă să ajungă la urechea lui Valentin că, pînă în vara lui 1990, se vor întîmpla atîtea schimbări în România, încît o să merg eu şi n-o să meargă el în Italia!“. Martor îmi este Horia Alexandrescu, care tocmai atunci se găsea la mine. Şi uite cîte s-au întîmplat, cu mult mai multe decît ar fi anticipat oricine, răzbunătorul Valentin e la puşcărie, iar părinţii lui cei atotputernici zac în pămînt, ciuruiţi de gloanţe. Cît de ciudată, de imprevizibilă şi de insondabilă e soarta omului! Ce căţea bolnavă de lactoză şi cu puii luaţi poate fi Istoria!
Închei ziua de astăzi destul de mîhnit: în ziarul „Libertatea“ apare un interviu cu fostul paroh de la Biserica Sfînta Vineri, naşul meu de cununie, Gelu Bogdan. Acesta vorbeşte despre Memoriul celor 10 artişti români împotriva demolării lăcaşului, document trimis de mine prin serviciul telegrafic al Telefoanelor, pe adresa generalului Ilie Ceauşescu, dar uită să ne dea numele! Poate că sîntem ciumaţi, mai ştii? Le trec eu aici, pentru eventualii cititori din viitor: Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Sabin Bălaşa, Doru Popovici, Mihai Pelin şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, Corneliu Vădim Tudor, adică iniţiatorul şi autorul Protestului, pe care l-am citit telefonic, rînd pe rînd, şi celorlalţi. Naşule, naşule, atunci, în iunie 1987, cînd m-a ameninţat Iulian Vlad cu închisoarea, la Eugen Barbu acasă, nu te-ai gîndit ce era în inima mea? Cînd l-am sunat pe Patriarh să-i citesc telegrama la telefon şi bătrînul a strigat, speriat: „Lasă-mă, lasă-mă, nu vreau să aud nimic!“, unde era curajul clerului nostru? (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poza:
Delegaţii PRM a fost bine primită pretutindeni pe unde a purtat-o soarta prin Asia. Imaginea de mai sus a fost realizată la Pekin: senatorul Corneliu Vadim Tudor în dialog cu Qiang Qui Chen (Cean Ki Şen), membru al Consiliului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, vicepremier al Consiliului de Stat, fost ministru de Externe al Chinei timp de 12 ani.
Ziarul TRICOLORUL, nr 2345 / 16.12.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu