Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LII)

22 FEBRUARIE 1990. Astăzi se împlinesc 2 luni de la evenimente. Zăpăceala e generală, cred că Ceauşescu îşi rîde în pumni acolo, pe unde i-o hălădui sufletul. Sincer să fiu, nu bănuiam ca acest Popor al nostru să aibă un potenţial de violenţă atît de mare. Asemenea urlete fioroase, spargeri, distrugeri şi pledoarii pentru moarte n-ar putea fi posibile, niciodată, la suedezi, să zicem. Ne degradăm ca Popor - acesta e pericolul cel mai mare care ne paşte. Mi se poate răspunde cu aforismul lui Eschyl: „Aspru e Poporul cînd scapă de nenorocire”. Mai pe româneşte, lipsurile şi necazurile ne-au abrutizat într-atît. Poate aşa o fi, dar marile mulţimi de ţărani şi muncitori n-au ieşit în stradă, ceea ce înseamnă că aşa-zisa Revoluţie nu e a lor. Tînjesc după un studiu - mai puţin politologic şi arid, mai mult literar şi policrom - intitulat „Poporul şi Strada”. Pe fostul meu coleg de liceu Horia Ivan nu ştiu unde să-1 încadrez. Vine din Popor? Vine din Stradă? Cert este că astăzi am primit mai multe amănunte despre „programul“ pe care i l-a făcut lui Ion Caramitru, atunci cînd Ion Iliescu şi Sergiu Celibidache ieşeau din Atheneul Român: „Domnule Caramitru, ai jucat ce-ai vrut în ţara asta, l-ai interpretat şi pe Hamlet, de ce-ţi trebuie, domnule, o a doua scenă? Ce ai cu Ţara?”. Atunci, Caramitru i-a răspuns că „eşti beat“, dar lumea din preajmă a sărit cu gura, cum că „nu-i aşa, lăsaţi-l să vorbească, spune adevărul”. În cursul aceloraşi incidente, care i-au determinat pe Iliescu şi Celibidache să iasă prin spate, regizorul Mircea Daneliuc defila cu o pancartă pe care scria, în engleză, STRIKE, adică GREVĂ. Ion Caramitru şi Dan Grigore au intrat în vorbă cu el, dar regizorul grevist l-a făcut pe pianistul din Leningrad „securist“. Era cît p-aci să se ia la bătaie. Cel mai odios personaj rămîne tot Silviu Brucan. Om nu prost de felul lui, dar viermănos pînă în măduva oaselor, necinstit şi răzbunător. Nu credeam că din Cimitirul Elefanţilor se mai poate întoarce cineva viu, vreodată (asta e replica mea la „Odă în metru antic”). Totuşi, s-a întors Saul Bruckner, propagandist stalinist din tagma aia rea, care te trimitea la moarte fără să clipească. Prezenţa unui asemenea criminal în rîndul noilor „conducători de partid şi de stat“, ca şi a altora de teapa lui, are un efect dezastruos la populaţia României. Oamenii îşi spun, pe bună dreptate: „Nu l-am dat jos pe românul Ceauşescu ca să vină în locul lui evreul sovietic Silviu Brucan”. Lumea, cînd aude iar de Scrisoarea celor 6, pe care o tot flutură bătrîna molie jdanovistă, dar pe care n-o poate arăta nimănui, fiindcă nu există - intră în fibrilaţii şi înjură fără restricţii. Cînd noi mîncam untură pe pîine prăjită, ori marmeladă şi fructe acre, de furat, pînă ni se strepezeau dinţii - ei, Brucanii, şi Răcenii, şi Neulanderii, şi Kişinevskii, şi Novicovii, şi Răuţii, şi atîţia alţi khazari rătăcitori o duceau ca-n sînul lui Avraam. Pîrli-v-ar focul Ignatului de mangaliţe! Împingînd „anamneza” şi mai departe, în timp, îmi vine în cap prima amintire din copilăria mea, cred că de pe la vîrsta de 2 ani şi ceva: mergeam cu mama, de mînă, şi am subtilizat cîteva cireşe din plasa unei cunoştinţe a mamei, care mergea înaintea noastră. Iată că tot în jurul burţii şi-al foametei se învîrt toate amintirile mele. Dar nu numai eu îl detest pe Silviu Brucan, ci şi un fost compagnon de-al său, Alexandru Bîrlădeanu. Într-un interviu difuzat chiar azi de Televiziune, bătrînul Bîrlădeanu îl atacă pe soiosul Brucan, în special pe două direcţii: 1) a minţit afirmînd că el e iniţiatorul Scrisorii celor 6, probabil din vanitate şi din deformaţia pe care i-a dat-o Puterea; 2) l-a defăimat pe un alt tovarăş de drum al lor, Gheorghe Apostol. Curajul lui Bîrlădeanu îmi produce o vie satisfacţie: prin urmare se mai află cineva în ţara asta care nu tremură de frică în faţa unui terorist sionist cu patru clase primare. Plăcerea îmi e adumbrită de o afirmaţie nedreaptă a aceluiaşi Bîrlădeanu: „După părerea mea, Ceauşescu n-a făcut în viaţă nimic bun...”. Pînă într-atît să îl urăşti pe omul acesta, care nu se mai poate apăra? Şi de ce oare nu i-ai spus-o timp de vreo 45 de ani, de cînd îl cunoşti şi ai colaborat cu el? „De Gogu Rădulescu îmi pare rău...” - mai zice Bîrlădeanu, ceea ce arată că nici el nu joacă cinstit. Pentru că numai un om străin de interesele naţionale îl poate desfiinţa pe Ceauşescu şi îl poate regreta pe un agent NKVD ca Gogu Rădulescu, revenit în ţară, ca şi Valter Roman, călare pe tancurile Armatei Roşii. Mai aflăm de la protagonistul emisiunii TV că a intrat în C.C. al P.M.R. în 1955, exact anul cînd a fost ales în Academia Română şi (uită el s-o spună) cînd fuseseră daţi afară, cu brutalitate, creatori geniali, ca Lucian Blaga. Dar acesta a fost blestemul României, să-i reteze ruşii şi evreii aripile, tocmai cînd plana mai vultureşte. Am înţeles că generalul Ion Dincă vrea să facă mîine, la proces, dezvăluiri importante. Lumpenul Gelu Voican şi generalul Mihai Chiţac vor fi în sală, ca martori. Mă îndoiesc că se va afla, vreodată, ceva.
Din Moldova, unde s-a înfiripat Mişcarea Legionară (ca reacţie la nelegiurile evreilor, care au provocat răscoala din 1907), ne vin iarăşi nişte semnale curioase, dar plauzibile: într-un ziar din Bacău a apărut o scrisoare însoţită de zvastică, de însemnele Gărzii de Fier şi de urarea „Heil Hitler!”. Autorii au anunţat că, dacă nu li se publică tot setul de „materiale”, vor da foc redacţiei - cel puţin aşa susţin cei de la „Europa liberă”. Tare mă tem că e vorba de o provocare sionistă, ca să ne prezinte peste hotare drept fascişti incurabili. Acum, la televizor, se trezeşte vorbind oricine: cade unul din pat - hop, la televizor, să-şi istorisească păţania, pentru binele Naţiunii. Aud că o revistă intitulată „Săptămîna Studenţească” scrie că aş fi ideologul unui partid („nu F.S.N.” - precizează foaia). Îi chinuie incertitudinea, nu ştiu ce facem noi.
Chiar aşa: ce facem? Nimic. Zăcem. Şi aşteptăm. Ce aşteptăm? Să vină ploaia şi să măture gunoaiele, care trebuie să se scurgă înapoi, la canal. Altminteri nu se mai poate respira, unde mai pui că vin căldurile. Un cronicar scria de un voievod enigmatic, care, la vreme de restrişte, stătea rezemat în bîta de păcurar şi privea, gînditor, în zare. El aştepta să-i vină „oile din munte”. Asta însemna „trupe în ajutor”. Care sînt „oile din munte” ale mele şi ale lui Barbu, ale românilor, în general? În primul rînd, trezirea conştiinţei naţionale, da, da, asta lipseşte acum României.
Din nou se anunţă în Ţară Iosif Constantin Drăgan. Şi din nou cred că n-o să iasă nimic, nici o colaborare, nici o revistă. Iar Silviu Brucan rînjeşte, căţărat pe crucea lui Ceauşescu, ca un vrăjitor, ca un blestem de care nu mai scapă odată Poporul Român. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2373 / 25.01.2012