Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LI)

21 FEBRUARIE 1990. M-am hotărît să-mi recuperez manuscrisul volumului de versuri „Recviem pentru mama”, de la Editura Eminescu. Timp de o oră, dau telefoane la editură, dintr-un birou în altul, dar Valeriu Râpeanu refuză să-mi înapoieze textul. Motivul? Fiind ştampilat, e un document (?!). Acest Râpeanu e cel mai ciudat „cur sucit“ din cultura română, n-ar zice omul ăsta o dată ca tine, tot contra e, tot pe dos. O dată, l-am auzit strigînd la telefon, spre înspăimîntarea unei slujnicuţe de pe la vreo centrală a librăriilor sau editurilor, căreia probabil îi căzuseră jartierele de frică: „Dumneata nu pricepi? Îţi vorbeşte un membru al Comitetului Central al Partidului, ce vrei mai mult?! Tot n-ai înţeles? Îţi vorbeşte un membru al Comitetului Central al Partidului!...” - şi tot aşa a graseiat, ca o placă stricată, într-o gară pustie de provincie, de vreo 10 ori. Altădată m-a reclamat „pe viu” la Elena Ceauşescu, chiar în biroul acesteia, în 1985, cînd refuza cu încăpăţînare să-mi publice volumul de studii istorice „Mîndria de a fi români”. Ştiu asta de la regretatul Petru Enache, căruia i-a relatat Coana Leana în ce culori m-a pictat „membrul“ cu pricina. În rest, nimic de zis, un om de cultură şi un bun editor în ceea ce priveşte valorificarea moştenirii literare. Din păcate, nu a lucrat întotdeauna dezinteresat - Cella Delavrancea îi arăta cuiva un perete gol, în locuinţa ei: „Aici era un tablou de mare valoare, pe care mi l-a luat Valerică, pentru a-mi publica volumul omagial. Acum, deşi fost membru supleant al C.C. al P.C.R. (asta l-a îndurerat mereu, că de ce nu e plin), Valerică e mai dizident ca dizidenţii şi tot el mă joacă pe mine. E la mintea cocoşului că nu vrea să-mi restituie volumul, ca să nu văd (şi să nu public ulterior!) sutele de operaţiuni ale cenzurii, în care el şi redactorul de carte, Nicolae Ioana, au interpretat rolul principal: mi s-au scos fiecare Isus, Crăciun, Paşte, Cruce, Dumnezeu, Apostol, Biblie, Psalm ş.a.m.d. Astea erau ciupelile în text, fiindcă s-au forfecat şi poezii întregi, cam 15 scoase în total. Aşa masacrat, după ce m-am luptat zile în şir pentru fiecare cuvînt creştin, volumul ar fi urmat, totuşi, să apară. Dar s-au produs evenimentele din decembrie 1989. Şi a început delirul: nu numai că nu e publicat în forma iniţială, cum ar fi fost firesc, dar nici măcar nu-mi este restituit! Aşa ceva numai prin capul râpenesc şi ciufulit, ca o măciulie de barabulă, putea să treacă.
Atunci, îmi iau inima în dinţi şi îi telefonez ministrului Culturii, Andrei Pleşu. Nu-1 cunosc, n-am vorbit în viaţa mea cu el, îl mai ţin mite, vag, de prin centrul Capitalei, vedeam un negroid burduhănos şi bărbos, făcînd caterincă în mijlocul unui grup de tineri care îl petreceau mereu pe Petre Ţuţea. Secretara lui Pleşu, o anume Anca Manolescu, îmi spune că acesta se află într-o întrevedere, dar că mă va suna el, în 20 de minute. Într-adevăr, noul ministru al Culturii, care stă pe acelaşi fotoliu pe care a stat Titu Maiorescu, mă sună chiar în 20 de minute. Îi povestesc toată tărăşenia şi îi cer sprijinul pentru a obţine ceea ce-mi aparţine mie şi numai mie: manuscrisul volumului închinat memoriei mamei. Îmi răspunde că el nu se poate amesteca (?!), fiindcă atunci ar semăna cu Suzana Gîdea, dar el nu ştie că nici predecesoarea lui nu se amesteca. Văzîndu-1 cît de onctuos este (ca să nu zic laş), îi recomand ca măcar să preîntîmpine izbucnirea unui scandal, pentru că, în disperare de cauză, o să iau o grupă de 10 cascadori şi o să dau buzna peste Râpeanu. Mă roagă să nu fac asta, pentru că, în 2 zile, Râpeanu nu va mai fi directorul editurii.
-    Bine, domnule Pleşu, d-ta eşti de acord ca oculta asta să se răfuiască acum şi cu morţii mei?! Îţi dai seama ce lucruri grave se întîmplă?
Cu aerul lui de un calm artificial, Pleşu îmi răspunde:
-    Domnule Vadim, dvs. aţi pariat greşit în politică, pe Nicolae Ceauşescu...
Ce om inteligent, cum de şi-a dat el seama cine a pariat bine şi cine a pariat rău! Îi trîntesc un răspuns pe care nu i l-a mai dat nimeni, de vreo 2 luni, şi care, cu siguranţă, i-a turtit scufiţa de „dizident”:
-    Lasă, domnule Pleşu, că nu stabilim noi acum meritele sau păcatele lui Ceauşescu. Omul a făcut ceva pentru ţara asta, mai vorbim după cîţiva ani...
Închid telefonul. Mă întreb cum o fi fost îmbrăcat Pleşu cînd am vorbit cu el: o fi avut la gît nelipsitul fular roşu, iar în rest numai chiloţii tetra, cu care participa la ritualurile Mişcării transcendentale?! El poate scrie, liniştit, o tetra-logie! Dacă el o fi filozof, ce-o fi fost atunci Pithagora? Care iată ce minunat agrăieşte, de se aplică, după 2.500 de ani, şi societăţii româneşti, inclusiv acestui îngîmfat fără operă: „În cetăţi intră mai întîi luxul, apoi îmbuibarea, pe urmă trufia, iar după aceea pierzarea”.
Îmi vin tot felul de idei. De pildă, azi m-am gîndit cum se poate amenaja, comercial, Dîmboviţa: pe tot splaiul, adică pe ambele maluri ale rîului, în perimetrul central, de la Piaţa Naţiunii pînă la Stăvilarul Ciurel, să fie oprită circulaţia şi să se facă un bazar, semi-acoperit, cu tarabe, chioşcuri, buchinişti (vînzători de cărţi) ş.a. Obligatoriu, cu o Poliţie bună în zonă. Tot ne plîngem că nu sînt spaţii comerciale, aşa cîştigăm cîteva zeci de kilometri pătraţi, başca faptul că am putea revitaliza oraşul. Îi telefonez viceprimarului Capitalei, Constantin Smeu - omul nu m-a ajutat niciodată, cu absolut nimic, dar nu-i port pică, fiindcă pare civilizat. Îi povestesc viziunea mea şi adaug: „Gîndiţi-vă că Bucureştii sînt mai aproape de Constantinopole decît de Londra, ar trebui cineva să-i redea farmecul levantin”.
Mă vizitează acasă fostele mele colege de facultate, Marilena Romanul şi Maricica Stan, acum cercetătoare pe la un institut sociologic, habar n-am cu ce se ocupă. Îmi relatează că se vorbeşte prin unele medii despre mine şi Adrian Păunescu, că măcar noi doi eram cineva şi aveam talent, „dar cine e acest Mircea Dinescu, isteric şi bîlbîit”! Ele mai ciripesc de Cazimir Ionescu, că era un exhibiţionist: alerga fetele pe plajă la Mare, gol-puşcă, dar păstra nişte aparenţe vestimentare, fiindcă avea legate de orgănelul lui genital nişte funduliţe roz (?!). Inteligent băiat, născut să fie conducător! Primu-n muncă, primu-n sport! Noaptea, Televiziunea transmite un fel de petrecere de la Restaurantul Bucureşti, pe care eu aş intitula-o „Promenada Idioţilor”, foşti activişti de frunte scăpaţi nearestaţi, viitori politicieni răscroiţi din puşcăriaşi, tot felul de veleitari şi băgători de seamă, toată lumea îşi dă importanţă, iar din loc în loc filfîie din aripi primele păsări răzleţe ale unei emigraţii sărăcăcioase, care s-a înapoiat în „Ţărişoară” lihnită de foame, dar pusă pe o căpătuială rapidă. Dacă s-ar fi inventat şi Televiziunea Olfactivă, reuniunea asta de ţoape ar fi răspîndit prin casele românilor, cu siguranţă, miros de ceapă, şi de transpiraţie, şi de ţuică vărsată peste mentosanul din poşetă... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2372 / 24.01.2012