Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (L)

20 FEBRUARIE 1990. Azi e ziua de naştere a lui Eugen Barbu. Împlineşte 66 de ani. Altădată, o sărbătoream. în doi, fiindcă Patronului nu i-au plăcut niciodată fastul, ospeţele. Uneori, venea şi Marga cu noi. Astăzi, conform numelui amuzantei cîrciumi din romanul „La poalele vulcanului” -„situaţia s-a schimbat“ (e logic că s-a schimbat, în romanul cu pricina, fiindcă intrau oamenii în birt pe două picioare, şi ieşeau în patru labe). Vorbesc cu Lăncrănjan la telefon:
- Dom’ Vadim, trebuie să răspundem mai repede la toate mîrşăviile astea din presă, fiindcă altminteri se aglomerează.
Sînt perfect de acord. Dar unde să scriem, cine o să ne publice pe noi, nişte „paria”? Acum domnesc lichelele fără talent şi fără cultură, fauna maidanelor şi a cavernelor. Mă refer, bunăoară, chiar la piesa transmisă astăzi la televizor: „Dimineaţa pierdută”, după un roman al uneia pe nume Gabriela Adameşteanu. Cred că mi-o aduc aminte pe volintira asta, făcea figuraţie pe la Cenaclul Bacovia, prin 1967-1970, o ţigăncuşă urîţică, vizibil stingherită de nişte negi mari şi negri, care îi poceau faţa. Ce le este dat urechilor mele să audă în seara asta? Nişte porcării cum nu-mi puteam imagina să se difuzeze pe micul ecran. Notez, în fugă, cîteva trivialităţi, care au scandalizat pe multă lume: „Ale bărbatului să le pui în ciur/şi să le pui sub cur”, „Pe bărbat nu trebuie să-l cunoşti, decît de la brîu în jos”, „Dar-ar dracu-n tine” - toate expresiile au fost rostite de Tamara Buciuceanu-Botez, păcat de ea. Pe urmă, timp de 10 minute, două femei fac pipi pe scenă, le taie la băşica udului, se screm de efort şi gem de plăcere, ceea ce este dezgustător. Încă vreo duzină de replici îmi reprimă orice chef de viaţă şi de teatru: „Sărut mîinile, eteee, curva dracului!”; „Ciorăpelul meu e plin de caca” ş.a. Imediat după ce se termină transmisia, îmi telefonează Eugen Barbu:
- Ai văzut, mă, bătaia asta de joc? Cine e autorul? O femeie? Vai de capul ei de nenorocită, dacă şi asta mai poate fi femeie, atît de vulgară. Vadime, ce-i de făcut, e prăpăd, unde ajunge Ţara asta?
Înainte de culcare, mă reconfortează o declaraţie a preşedintelui Poloniei, citită în presa zilei: „Poporul polonez are nevoie de o dictatură puternică, pentru a munci!”. Aşa o fi, taică electricianule, dar atunci de ce te-ai ridicat, în Portul Gdansk, împotriva dictaturii? Ca să ajungi tot la ea? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR


Ziarul TRICOLORUL, nr 2371 / 23.01.2012