Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XIV)

9 IANUARIE 1990. Dorind ei să-i arate Sfîntului Grigore din Nazianz că Mîntuitorul aparţine mai mult Bisericii Ortodoxe decît Bisericii Catolice, nişte arhierei greci i-au spus cu emfază: „Isus S-a născut în Orient!“. Răspunsul sfîntului a căzut ca un trăznet: „Da, dar tot în Orient a fost şi răstignit!“. Trăim aici, la porţile Orientului, unde nimic nu pare prea grav –  adică totul e luat cam în băşcălie –, după cum zicea avocatul Poincaré, viitorul preşedinte al Franţei, pe la începutul Secolului XX. Aşa să fie oare? Să luăm noi, oare, totul „á la légére“? Dimpotrivă, cred că adevăratele profunzimi ale spiritului uman s-au născut aici, în Orient. Ca şi cele 3 religii monoteiste: creştină, mozaică, musulmană. Occidentul n-a fost decît o anticameră a Americii şi amîndouă la un loc reprezintă flori pe tulpina viguroasă şi veche a Orientului. Nu altceva arată mersul soarelui pe cer. Şi nu ştiu dacă romanitatea ar fi fost posibilă fără elenism, iar elenismul fără civilizaţia egipteană. Şi în nici un caz Renaşterea europeană n-ar fi existat fără învăţaţii, artiştii şi sacerdoţii byzantini, care au fost nevoiţi să părăsească cetatea cetăţilor, Constantinopole, la 1453, de spaima barbarilor otomani. Dar, ce mai contează toate astea dinaintea valului de lavă şi zgură încinsă care mătură totul în cale în aceste zile? La ce-mi mai sînt azi de folos zecile de mii de pagini pe care le-am citit sau le-am scris, într-o tinereţe de-a dreptul năvalnică, a elanurilor curate, a cultului pentru Eminescu şi Beethoven, pentru Napoleon şi Goethe, pentru Tudor Vladimirescu şi Nicolae Iorga? „Eu nu mai sînt, e-un monstru tot ce sînt“; scria Nicolae Labiş. Îl parafrazez azi cu durere: „Eu nu mai sînt, e-un monstru tot ce sînt“. Am început să fiu pictat în presă în culori infernale. Acum mi se plătesc toate poliţele, în special de către aceia care scriseseră cărţi sau texte de muzică uşoară extrem de proaste şi pe care îi încondeiasem cu verbul meu, recunosc, necruţător. Am mai pomenit de un anume Sorin Preda, autor submediocru, care mă înjura în „Scînteia tineretului“ cum că i-aş fi făcut pulbere un „roman“ pe motiv că el era nepotul lui Marin Preda şi că, astfel, Eugen Barbu lovea prin mine, indirect, în memoria autorului „Moromeţilor“. Ce om de nimic! Ce redus mintal! Realitatea era, ca de obicei, exact pe dos: cartea n-avea nici o valoare literară, era o făcătură teribilistă şi ridicolă, care fusese tipărită tocmai pentru că individul îşi făcuse loc cu coatele şi cu dinţii, că el e nepotul lui Marin Preda. Dar asta aveam să o aflu după ce publicasem cronica în „Săptămîna“, habar n-aveam cîţi babuini se balansau pe crengile arborelui genealogic al marelui prozator. În mod uluitor de rapid, presa şi Televiziunea au devenit nişte agenţii de denunţuri publice. Orice neisprăvit, plin de păcate şi ros de invidii, şi-a tras o cărare prin mijlocul limbii, precum actorii filmului mut prin mijlocul capului şi, cu limba astfel bifurcată, ca la şarpe, lansează atacuri mortale. Primesc iar un telefon de la Fănuş Neagu, care nici el n-are stare. Îmi spune că foarte curînd se vor lua nemernicii şi de el, nu-şi face iluzii. Tot de la el aflu că Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost făcuţi membri de onoare (?!) ai Uniunii Scriitorilor. Poate vom afla şi noi, în sfîrşit, care sînt operele lor literare. Cumva tabletele alea soporifice, mormăite şi rîrîite la radio, clocotind de fiertura unui venin tare, cînd unii credeam că se aude prost din cauza paraziţilor băgaţi de Securitate, dar de fapt singurii paraziţi erau păduchii care ţîşneau din cele două guri de canal? Ce vremuri de ruşine am ajuns să trăim! O balabustă bătrînă, care i-a înjurat timp de 25 de ani pe George Călinescu, Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu, precum şi bărbătuşul ei legionar, care îl micşora pe George Enescu pentru a-l glorifica pe Bela Bartok – au ajuns să reprezinte barometrul culturii române. Vai de capul nostru, că ne merităm soarta. Cine-o mai fi şi scorpia asta cu blana scămoşată într-un gard de sîrmă ghimpată, cu sentinţele şi ameninţările ei de gauleiter în fustă creaţă, rostite cu voce tabagică, de Yull Brynner cavernos? O fi ea vreo Iulia Haşdeu, vreo Elena Văcărescu, vreo Martha Bibescu? Sau poate că e Agatha Christie sau surorile Brontë? Aiurea, ea e o analfabetă cu ifose. Şi măcar de-ar fi fata lui Eugen Lovinescu, dar, aşa după cum îmi spunea prof. Gabriel Ştrempel, în biroul lui de director al Bibliotecii Academiei Române, Monica e un bastard, rodul unui adulter al mamei sale cu Paul Lahovary. Pur şi simplu, mintea mea refuză să priceapă cum de este posibil ca întreaga obşte scriitoricească, reprezentată de acest sindicat de tip stalinist care e Uniunea Scriitorilor, să asculte orbeşte de biciuşca unei muieri neruşinate, care n-are nici o operă şi nici o valoare decît aceea, fireşte, de fostă amantă a lui Camil Petrescu şi de vivandieră nesătulă pe rata Bucureşti-Braşov-Bucureşti, unde tăvălea saltelele de vinilin ale C.F.R.-ului cam cu 7-8 bărbaţi pe zi – după cum mi-a spus Iulian Vintilă, directorul de la „Athénée Palace“, care ştia de la nişte martori din anii 1945-1946.

E ziua telefoanelor literare! Acum mă sună Mihai Ungheanu. Are şi el mari probleme. Îmi spune că se luptă din răsputeri să apară în continuare revista „Luceafărul“. Deocamdată, ea a fost oprită în mod brutal, de cine credeţi? De mîţa aia blîndă şi smiorcăită, Ana Blandiana, care şi-a adus brusc aminte că ta-su a fost popă legionar, aşa că şi-a tras şi ea o haină neagă de piele (o fi piele de om?) pe trupul ăla atît de muncit de patimi grele şi a mărşăluit prin Tipografia Casei Scînteii, în chip de Femeia-Komisar din piesa „Tragedia optimistă“. Uite ce zăcea şi-n curviştina asta, tăvălită prima oară, la Cluj, pe o pufoaică de tractorist, de către prozatorul Nicolae Ţic, pe cînd era elevă, pe urmă a sărit ca o gărgăriţă beată din patul lui Dan Deşliu în patul lui George Ivaşcu, din patul lui George Ivaşcu în patul lui Zaharia Stancu (înfuriind-o pe Maria Banuş, care îl iubea pe frumosul ţăran cu ochi albaştri şi un picior mai scurt), apoi din patul lui Zaharia Stancu în patul lui Andrei Şerban, iar de aici, ţuşti, în patul lui Gogu Rădulescu şi, desigur, în multe alte hamacuri, nici ea nu le mai ţine socoteala. Normal că nici soţul ei – poreclit Anus Blandianus – nu era aşa de pămpălău pe cît credea ea, fapt certificat şi de prezenţa lui în odaia unei alte femei, în timp ce Ana Lugojana asta se afla în spital, zice-se pentru un chiuretaj – scena poate că n-ar fi fost cunoscută, dacă ea n-ar fi avut loc în ziua de pomină 4 martie 1977, cînd cutremurul l-a prins pe Romulus Rusan pe la etajul 7 al Blocului Colonadelor (deasupra Barului Continental), el s-a trîntit instinctiv în pat, patul a luat-o la vale cu molozul şi dărîmăturile, ca un veritabil lift înclinat, pînă cînd aventurierul s-a pomenit gol puşcă în stradă şi a rupt-o la sănătoasa. Exact în acele secunde, marele actor Toma Caragiu şi Al. Bocăneţ, aflaţi în acelaşi blestemat imobil, au dat buzna pe scări în jos de la etajul I spre ieşire, dar au murit sub dărîmături, în vreme ce apartamentul actorului a rămas aproape întreg, iar paharele de băuturi de pe masă n-au pierdut nici un strop, aveau să fie sorbite, cu nişte guri arse de sete, de către bieţii militari sosiţi la locul sinistrului. Carevasăzică, un bărbat care-şi înşeală nevasta scapă cu viaţă, iar altul care e înşelat de nevastă şi o aşteaptă cuminte acasă, moare. Iată o temă de meditaţie. Revenind la convorbirea cu Ungheanu, pe care tot timpul l-am preţuit pentru incandescenta sa iubire de ţară, ar mai fi o problemă: Cezar Ivănescu a făcut greva foamei pentru apariţia revistei „Luceafărul“, deci împotriva bandei. Ungheanu e tare mîhnit. Are şi de ce. El făcuse din „Luceafărul“ şi, mai ales, din Almanahurile publicaţiei, nişte instituţii redutabile, autentice tribune ale Neamului Românesc. Iar acum se vede pedepsit şi nu înţelege de ce. „Tocmai de-aia, Mihai – îi spun – pentru Direcţia Naţională“. Printre altele, e supărat de necinstea Televiziunii, care a prezentat o emisiune despre opera integrală a lui Eminescu, dar nu pomeneşte nimic despre modul în care volumul X ajunsese la Chişinău. El, Ungheanu, îl du-sese, cu mari riscuri. Simte prioritatea urgentă de a vorbi cu corespondenţii străini de presă, pentru a-i lămuri ce fărădelegi se comit acum în cultura română. Fiincă este inadmisibil ca odraslele de legionari şi odraslele de kominternişti să-şi dea mîinile pentru sufocarea spiritului curat românesc, păcălind Occidentul. Îmi iau la revedere şi de la Ungheanu. În mod paradoxal, dar gaşca reacţionară a fost favorizată cel mai mult de regimul lui Nicolae Ceauşescu. În mîna lor era totul: majoritatea revistelor, bursele şi deplasările în străinătate, alcătuirea manualelor de şcoală (falsificate), fondurile băneşti ale Uniunii Scriitorilor, casele de „creaţie“ (de fapt, de beţiveală) de la munte şi mare etc. Apropo de şcoală – cred că cea mai incredibilă tulburare se petrece acum în capul copiilor. Pe 22 decembrie li s-a spus elevilor, care învăţau dimineaţa, că Nicolae Ceauşescu e cel mai iubit fiu al Poporului şi părintele lor, iar după numai cîteva ore, în aceeaşi zi, li s-a spus copiilor, care învăţau după-amiaza, că acelaşi Nicolae Ceauşescu e cel mai mare duşman al Poporului, un bau-bau care ucidea copii cu sînge rece.

Am intrat în a doua săptămînă de tăcere. De ce tac? Şi în faţa cui ar trebui să-mi probez cinstea şi patriotismul? În faţa unor impostori? E ca şi cum ar trebui să explic dacă şi de ce am iubit-o pe mama. Dar e absurd! Eu am făcut o politică naţională de anvergură, iar asta se poate constata cu uşurinţă, lecturînd studiile pe care le-am publicat despre Istoria Naţională, despre Biserică şi Armată, despre Transilvania, Basarabia şi Bucovina, despre marii tribuni ai Neamului, unele medalioane (Eminescu, Haşdeu, Iorga, Pârvan, Călinescu, Arghezi) fiind în serial. Apar tot mai insistent prin presa ticăloşită acuzaţiile cum că aş fi fost Poetul Curţii. Care curte? Curtea cu Juri? Curtea de Argeş? Curtea Veche? Da, l-am preţuit extrem de mult pe fostul şef al statului, dar a meritat, fiindcă a desfăşurat o politică antisovietică de un curaj nebun. Şi pentru că a şi construit ceva durabil în România. Eu nu sînt vinovat că în ultimii 5-6 ani a luat-o razna şi parcă s-a înălţat la cer, nimeni nu mai avea voie să-i aducă vreo veste proastă, sau să-i dea o sugestie. Eu nici atît, pentru simplul motiv că nu l-am cunoscut personal, repet, nici n-am dat mîna cu el, aşa cum au făcut-o, în tot felul de delegaţii oficiale, „dizidenţii“ de azi, Octavian Paler, Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, Ana Blandiana, Dan Deşliu, Domokos Geza ş.a. La televizor s-a transmis un reportaj realizat de Ruxandra Garofeanu la vila Zoiei Ceauşescu. Inchizitoare şi ea, apăsînd pedala de ambreiaj a unui excel de zel incalificabil, menit să-i spele mai iute păcatele emisiunilor închinate Congreselor P.C.R., secretarului general, tovarăşei Elena şi „Cîntării României“, Ruxandra Garofeanu se agaţă cu disperare de orice, pentru a arde etapele şi a dovedi omenirii că ea e curată ca lacrima, alţii au fost bandiţii. Deci, cu privirea ei slănino-făinoasă, de Kemal Attatürk feminin (reformatorul Turciei arunca un ochi), descoperă în biblioteca Zoiei cărţi cu dedicaţii de la Mitropolitul Olteniei şi Mitropolitul Ardealului, iar cu gura ei lăbărţată şi cu un rictus de muşchi rupţi, ca o pipoaşcă de colhoznică după ce-a născut 3 celoveci printre dovleci, pe cîmp, şi apoi s-a urcat pe bicicletă ca să raporteze la Comitetul Raional – ea acuză de corupţie (?!) clerul înalt al României!

Calendarul zilei mai consemnează şi greva puşcăriaşilor de la Jilava. Aceştia vor să fie eliberaţi şi cei cu pedepse peste 3 ani, pentru că Ceauşescu le dădea drumul. Tulburarea de-abia a fost potolită, după ce gardienii au fost nevoiţi să tragă în aer. Ofensiva iudaică se desfăşoară rapid, pe toate planurile. Director general la Radio a fost numit Eugen Preda, scos de la pensie şi exhibat pe la răscruci ca un mare democrat, care a suferit (?!) şi el pe timpul lui Ceauşescu. Aceiaşi oameni care ne-au fericit cu comunismul, în frunte cu hiena asta bătrînă de Silviu Brucan (Saul Bruckner), astăzi ne fericesc cu capitalismul. Şi astfel se face că Frontul Salvării Naţionale a devenit un Front al Salvării Individuale, de la caz la caz, ba chiar un Afront pentru Poporul Român. Primesc un telefon de la New York. Nimic special. Telefonul cu adevărat interesant a picat azi-noapte, şi a durat o oră, de la 11 la 12 noaptea. A fost Aurelia Albeşteanu, fostă colegă la Sociologie. Românii din S.U.A. au început să înţeleagă legătura dintre acţiunea americană în Panama şi acţiunea rusească, aproape concomitentă, în România. Româncă pasională şi iubitoare de ţară, Aurelia vrea să finanţeze un partid. Îi spun că mai important e un ziar, deocamdată. „Dacă ţi s-ar fi întîmplat ceva, continuă ea cu uşorul accent americănesc pe care îl au toţi românii de peste Ocean, care «cîntă» silabele finale – făceam un scandal extraordinar!“ Îmi spune de scena cu Adrian Păunescu (scuipat în ochi de o liotă dezlănţuită, lîngă gardul Ambasadei S.U.A.), scenă transmisă de mai multe canale de Televiziune. Îi este milă de Ceauşescu: „S-a făcut o crimă cu acest om!“. Închid şi coperţile acestei zile. La ce bun să ţin, oare, un Jurnal? Este ocupaţia care nu mi-a plăcut niciodată, fiindcă nu sînt un spirit ordonat şi lucrez în asalt, nicidecum ticăit, meticulos şi după program. Cel mai bine scriu sub presiune, cînd „arde“ ceva. Am mai avut astăzi, marţi, şi un ceas rău. Dimineaţa m-a repezit telefonic o nefericită pe nume Auerbach, o evreică slabă de minte şi fără caracter, care lucrează la Difuzarea Cărţii. Cu numai cîteva săptămîni înainte, ea se ocupa de sondarea librăriilor pentru stabilirea tirajului la volumul meu de versuri, destul de măcelărit de cenzură, „Recviem pentru mama“. Telefonîndu-i astăzi să aflu ce se mai întîmplă cu volumul meu, janghinoasa asta cu nume de pivniţă plină cu bere şi cîrnaţi (pivniţa lui Auerbach, din „Faust“) are o ieşire isterică: „Am văzut ce scrie în presă despre dvs., vă rog să nu mă mai sunaţi!“. I-am explicat că eu n-am mînuit un pistol, ci un pix. Zadarnic. Şi să nu devii antisemit? O năroadă cam de acelaşi fel am întîlnit la Viena, în 1978 – o chema Oana, era tot evreică, fugise din România, dar refuza cu încăpăţînare să mai vorbească limba română, spre uimirea mea şi a studenţilor străini, care ştiau că româna e limba ei maternă. Cam la fel a procedat şi filologul Moses Gaster, auto-exilat la Londra, care a boicotat limba română. Asemenea personaje radicale, înrăite, necinstite, generează antisemitismul în lume. Noroc că mai există Pildele şi Cîntarea Cîntărilor, de Regele Solomon, şi Psalmii lui David, şi Marşul Nupţial compus de Felix Mendelssohn-Bartholdy, care mă ajută să nu cad în capcana antisemitismului şi să păstrez o cumpănă dreaptă a judecăţii... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 

„Fugit irreparabile tempus!“ (Timpul zboară fără întoarcere!) – exclama Vergilius, în „Georgicele“. Tot astfel vom spune şi noi privind această fotografie care se scufundă, treptat, în negura unui veac şi a unui mileniu care s-au dus... Într-un decembrie troienit de zăpezi, în clădirea „Universul“, de pe Str. Brezoianu, are loc o nouă ediţie a decernării Premiilor „Săptămîna“. Rîd şi se simt bine Eugen Barbu, acad. Ştefan Pascu, Modest Morariu – toţi trei trecuţi, între timp, în lumea umbrelor. În imagine mai apar Corneliu Vadim Tudor şi Haralambie Lerea.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2318 / 14.11.2011