8 IANUARIE 1990. Adevărata, marea cultură au făcut-o, în aceşti ultimi 25 de ani, tot oamenii atinşi de „fenomenul Nicolae Ceauşescu“. Pentru simplul motiv că mai uşor îndrepţi nişte lucruri din interiorul unui fenomen, decît stînd pe margine, cîrtind sau dînd cu pietre. Îmi vin acum în minte numai cîteva exemple: Marin Preda a fost deputat în Marea Adunare Naţională pînă la moartea sa, survenită în mai 1980, Zaharia Stancu a avut numeroase demnităţi oficiale ş.a.
Astăzi e luni. Începe o nouă săptămînă de coşmar. Atmosfera în România devine insuportabilă. Mă uit cum un Popor întreg se acuză pe sine, dar nu global, ci în componentele sale dezarticulate, de la om la om, fiecare cu fiecare. A ieşit la suprafaţă aburul unei răutăţi toxice, niciodată n-aş fi putut să-mi imaginez că în adîncurile societăţii româneşti dospeşte drojdia unei duşmănii atît de mari. Oameni care pînă mai ieri se sărutau, ei bine, cu aceeaşi gură acum se scuipă. Toată starea asta proastă de azi mi-o alimentează fostul meu coleg, Iosif Socaciu, care îmi telefonează şi-mi spune că la Agerpres a început o vînzoleală mare, un fel de febră de căutare a dosarelor, a fotografiilor compromiţătoare. Aici e proba de foc a caracterelor, în asemenea împrejurări, de viaţă şi de moarte. A fost indusă cu abilitate o atît de crîncenă psihoză a vinovăţiei (copii ucişi, trupuri strivite de tancuri, mizeria Poporului, crimele staliniste, nou-născuţi bolnavi de SIDA – toate fiind imputate lui Ceauşescu), încît orice ziarist, sau scriitor, sau cineast, sau artist plastic, sau muzician, sau şef de unitate economică, sau profesor care s-a întîlnit măcar o singură dată pe traseul vieţii cu omul din Scorniceşti, e făcut răspunzător de toate aceste nenorociri. Raţionamentul lor ar fi de handicapaţi, dacă n-aş şti că sînt profesionişti ai diversiunii. Vin vremuri grele pentru Poporul Român. Revoluţia? O avalanşă inversă: începe cu dezastrul şi se termină cu liniştea. Mă surprind scriind în Jurnalul meu cu coperţi galbene această tentativă de aforism. Dar oare chiar aşa o fi? Mai degrabă se aplică evenimentelor recent încheiate un vers al lui Horaţiu, care în „Satire“ (2, 7, 5) îi spune sclavului său, Darius: „Age, Libertate Decembri... Utere“ (Hai, profită de libertatea din decembrie!) - cu trimitere discretă la sărbătoarea Saturnaliilor, cînd pleava societăţii, sau tagma robilor, punea stăpînire pe cetate. Numai că, la romani, anomalia asta dura doar cîteva zile şi se afla sub control, pe cînd la români e o diferenţă de o literă, de la a la î, adică de la civilizaţie la pagubă. Urmăresc la televizor un interviu cu Alexandru Bîrlădeanu. Recunoaşte că în timpul războiului a petrecut cîţiva ani în U.R.S.S. Din 1953 pînă în 1965 a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române, direct din asistent universitar. Nu l-am cunoscut niciodată pe acest om, dar îmi vin în minte două dintre zvonurile care circulau în urmă cu vreo 25 de ani. Primul se referă la poziţia sa foarte fermă (alături de Paul Niculescu-Mizil) faţă de pretenţiile exagerate ale ruşilor, pe care între 1961 şi 1967 conducerea de la Bucureşti le-a sfidat cu un curaj nebun, neavut de nimeni altcineva din aşa-zisul lagăr socialist. Pentru că vedeţi dvs., stimaţi clevetitori de profesie, mult mai folositori ţării au fost reformatorii din interiorul partidului, decît aşa-zişii dizidenţi care scriau o poezioară, sau lansau la apă cîte o sticluţă cu vreo scrisorică de protest. Pe aceştia din urmă ruşii nici nu-i luau în seamă, ca dovadă că nu evreul Iurii Daniel a dinamitat sistemul, ci primul-secretar al P.C.U.S., Mihail Gorbaciov. Tot astfel, în Cehoslovacia, tot un prim-secretar a creat cea mai largă breşă, Alexander Dubcek. La noi, un capitol aparte l-a scris Emil Bodnăraş, cunoscut sub numele de ing. Ceauşu, pe vremea cînd Mihai de Hohenzollern i l-a predat pe Mareşalul Antonescu arestat, dar în realitate se numea Bodnarenko... Nu ştiu ce păcate a avut acest agent sovietic, probabil că multe şi apăsătoare, dar ştiu că a venit un moment crucial, cînd el a fost patriot român şi a făcut acestei ţări un serviciu uriaş: în 1958, cînd s-a pus problema retragerii definitive a trupelor sovietice din România, ruşii n-au acceptat să trateze cu nimeni decît cu agentul lor verificat, care era Bodnăraş, ceea ce pentru noi a fost un mare noroc, fiindcă omul îmbătrînea frumos şi dorea să lase o amintire luminoasă. Şi astfel se face că, după ce am umplut piepturile ruşilor cu cîteva tone de decoraţii emailate, de toate culorile („paparoanţe“, cum le zicea poetul Ion Bănuţă), după ce 1-am îmbătat bine pe Hruşciov cu vinul negru de Sîmbureşti, şi i-am mai trimis şi la Kremlin cîteva cisterne, fiindcă tare mult îi mai plăcuse isteţului mujic – în clipa cînd i-am văzut pe ruşi părăsind teritoriul naţional, haţ, am şi oprit conductele de gaze şi petrol! Scena asta îi place nespus de mult lui Eugen Barbu, de sute de ori mi-a povestit-o, pînă cînd într-o zi i-am spus: „Patroane, ai verificat bine? Avînd în vedere că e atît de frig în case, am impresia că noi am închis robinetele, haţ, în partea astălaltă, către ţară!“. A doua „amintire“ cu Alexandru Bîrlădeanu o am tot din folclorul orăşenesc. Însurat fiind cu o cunoscută actriţă, înaltul demnitar a aflat că femeia lucra şi pe cont propriu, extraconjugal, drept pentru care i-a presărat nişte securişti pe „coadă“. Întîmplarea a făcut ca omul să lipsească o vreme mai îndelungată din ţară, s-a dus într-o delegaţie oficială. Cînd s-a întors, i s-a şi dat raportul, pe aeroport – femeia se destrăbălase năucitor, fără nici o ruşine, ceea ce, la mîndria lui Saşa, nu putea fi tolerat. Aşa că în clipa în care ea însăşi a venit să-l sărute, cu flori în mîini, el a îndepărtat-o şi i-a spus: „Începînd de azi, nu mai eşti soţia mea. Poftim cheile unui apartament, să nu te mai văd, nu eşti o persoană demnă“. Mai mult ca sigur că e şi o doză de fabulaţie aici, dar un sîmbure de adevăr există: s-a despărţit cu fruntea sus de o nevastă care credea că poate aduce în acea lume austeră şi super-verificată spiritul boem al lumii ei artistice. Profetul Mahomed a rostit cel mai fantastic aforism despre gelozie: „O femeie care stă singură cu un bărbat, cît timp ai fierbe un ou, e deja adulteră“. Astfel începe ispita, de la fierberea acestor pîrdalnice de ouă... Acum, după o recluziune de vreo 15 ani, timp în care nimeni n-a mai auzit nimic de el, Alexandru Bîrlădeanu îşi face o reintrare spectaculoasă. Reţin cîteva dintre adevărurile rostite de el la TV: „Economia socialistă se satisface pe sine însăşi, fără finalitate umană. Noi am ajustat piaţa după plan, nu planul după piaţă“. S-ar putea ca ştiinţa de carte a unui om ca Bîrlădeanu, care a ţinut piept ruşilor într-un moment de maximă aroganţă şi expansiune a acestora, să ne fie de un real ajutor. Tot la televizor apare şi Dumitru Graur, care deplînge situaţia Stadionului Progresul, dar e bine de ştiut că Victoria Bucureşti a furat baza asta, piesă cu piesă. Am amintiri de neuitat de la Progresul, cu platanii, plopii şi fagii lui multiseculari, rămaşi din Codrii Vlăsiei, pîlcuri care se mai păstrează şi în curtea Palatului Cotroceni. Aici săream gardul, cînd eram mic, de la Ştrandul Izvor, fost Bragadiru – după numele unui boier Cantacuzino, care era general de brigadă în armata ţaristă (brigadir, bragadir) în timpul războiului ruso-turc de la 1806-1812. Îmi dădea mama un pacheţel cu pîine, brînză şi roşii, 1,50 lei pentru biletul de intrare şi, dacă aveam noroc, mai căpătam şi 1 leu pentru suc ori pentru limonada aia galbenă, rece şi atît de bună la gust, cu capac de ceramică albă înşurubat cu sîrmă, licoare a zeilor care îţi exploda ca un bulgăre de zăpadă acidulată, răbufnindu-şi aromele pînă îţi ieşeau pe nas şi pe urechi. Ce fericit eram! Îmi aşterneam un cearceaf pe iarbă sau pe nisip, îmi puneam pantalonii scurţi şi tenişii sub cap şi citeam pe rupte: „Informaţia Bucureştiului“, „Adolescenţii“, de Ioana Postelnicu, „Spartacus“, „Mînăstirea din Parma“, „Sportul popular“, „Bărăgan“, de V. Em. Galan, „Proza“ lui Eminescu, cîte un roman de Petru Vintilă, „Sfîrşit de veac în Bucureşti“, de Ion Marin Sadoveanu, mai dezlegam şi cuvinte încrucişate. Apoi, cînd mă încingeau bine de tot razele soarelui, mă azvîrleam în apa albăstrie de atîta clor, sub trambulina de la 4 m, unde era un prag de ciment, în adîncuri, extrem de periculos, muriseră cîţiva oameni aici, lovindu-se cu capul. Dar nici eu n-am fost ferit de primejdii – într-o bună zi, sărind ca de obicei gardul pe stadion, am bătut eu mingea ce am bătut-o pe terenul acela de zgură roşie, crăpat de soarele torid, după care m-am dus alături, pe un teren de handbal, unde am intrat repede în jocul a două echipe cu copii ceva mai răsăriţi, dar cum stăteam eu în poartă, neastîmpărat cum eram (e bine de aflat că toată viaţa am fost un „element“, în clasele I-IV aveam bancă separată de restul copiilor), m-am zbenguit ce m-am zbenguit, agăţîndu-mă cu mîinile de bara transversală a porţii de handbal, care, nenorocire, a căzut în faţă cu zgomot, eu am căzut o dată cu ea, dar din fericire bara s-a prăbuşit la vreo 20 cm de capul meu, mi-a prins numai două degete. Atunci cred că s-a petrecut unul din cele 4-5 momente ale vieţii mele cînd am văzut moartea cu ochii, dar îngerul păzitor m-a ferit. Pentru că avem fiecare cîte un înger păzitor, asta e sigur, făptură de origine divină care îl face pe om să supravieţuiască unei căderi de la 6.000 de metri, cu paraşuta blocată, sau să moară din înghiţirea defectuoasă a unei aspirine, care îi astupă epiglota şi îl ucide prin asfixiere. Asphyx, spiritul morţii, la greci. Absolut toţi oamenii trec pe lîngă moarte de cîteva ori în viaţă, pînă într-o zi amară a existenţei lor, cînd, pe negîndite, trece moartea pe lîngă ei... Dar, de unde plecasem şi unde am ajuns?
E luni. Îmi duc şi eu zilele cum pot. Nu mai am unde să public. Sînt la cea de-a 4-a interdicţie. Prima a fost în 1979, după o poezie împotriva „Europei libere“. A doua în 1980, după articolul „Idealuri“, unde propusesem tipărirea cuvîntărilor politice ale lui Iuliu Maniu, Ion şi Ionel I. C. Brătianu, Al.Vaida-Voevod, N. Iorga, Take Ionescu, Vasile Goldiş, Aurel C. Popovici. A treia în 1984, după „Saturnalii“, cea mai lungă, de 8 luni. Acum sînt redus total la tăcere. Dacă pînă mai ieri mi se punea mereu cîte o bancă separată de restul clasei, ori eram aşezat la colţ, de data asta parcă sînt dat afară şi din clasă, şi din şcoală, şi din întregul învăţămînt. Noroc că mai există oameni cu capul pe umeri, care nu pleacă urechea la porcăriile răspîndite de banda de răufăcători de la „Europa liberă“. Sună cineva la uşă. E vecinul de la etajul VI, ing. Mihai Puicea, şeful de lucrări de la Casa Republicii. Mi se plînge că au fost lăsaţi pe drumuri mii de muncitori şi că obiectele preţioase din incinta edificiului se conservă ele ce se conservă, dar tare îi e teamă că or să dispară. Încă acum 2 zile, sîmbătă, 6 ianuarie, de aici s-a mai tras.
Dintre toţi cei care populează prima scenă publică a ţării, figura cea mai jalnică o fac cameleonii. Aud de la o actriţă că un hoţ de actoraş care se luptase să scoată piesa mea de teatru de pe afiş şi să rupă şi afişul, să se distrugă şi decorurile („Tot, tot, tot!“), se bate cu pumnul în piept şi strigă la toţi cei ce sînt dispuşi să-l asculte: „Io dă cînd mă ştiu am fost revoluţionar!“. Îl cred şi eu, cu vilă, cu maşină cu număr scurt, mai era şi secretar P.C.R., aşa un revoluţionar să tot fii, trai, nineacă, pe banii partidului! (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţii poze:
„Pe mine m-ai omorît
Dar cu calul ce-ai avut?“
Herghelia de la Mangalia, în vara anului 1985.
La cununia civilă, care a avut loc în octombrie 1987, a participat şi venerabilul doctor Ştefan Piersic – tatăl actorului Florin Piersic. A fost un român zdravăn, din Bucovina, care avea să trăiască pînă pe la vreo 95 de ani.
Ziarul TRICOLORUL, nr 2317 / 12.11.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu