Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XV)

12 IANUARIE 1990. E vineri. A fost zi de doliu naţional, pentru generalul Vasile Milea. Milă mare îmi e de Milea, dacă îmi pot permite un nefericit joc de cuvinte. A fost un bun militar şi un înflăcărat patriot. Într-o ţară care n-a mai avut nici un conflict armat de 45 de ani, Oştirea a trecut pe un plan secund, aşa încît marile personalităţi nu s-au recrutat dintre militari. Pe Milea îl întîlneam mai mult pe arenele sportive. Îmi vine în minte o amintire legată de o telegramă năucitoare, pe care i-am trimis-o lui Milea prin serviciul 057 al telefoanelor, împotriva tratamentului din ce în ce mai infect la care erau supuşi jurnaliştii ce însoţeau echipa de fotbal, tratament care l-a determinat pe Mircea Angelescu să lanseze o butadă memorabilă: „Steaua este ca o femeie frumoasă cu neamuri proaste“. Era ora 6 dimineaţa, peste 45 de minute decola avionul către o altă ţară, către un alt meci, colegul Dan Pătraşcu de la „Informaţia“ venise să mă ia şi şi-a făcut cruce cînd a auzit ce chestiuni grave şi acuzatoare discutam eu la telefon. Dar bătrînul general nu s-a supărat, dimpotrivă. El era de aceeaşi părere cu mine, ştiind prea bine că autorul acestor mojicii era Valentin Ceauşescu. Am mai pomenit de o altă intersectare a drumurilor noastre, care s-a petrecut în noiembrie 1988, la Aeroportul Otopeni. Nu mai ştiu cu ce treabă eram pe acolo, cred că îl ajutam pe regizorul Mircea Daneliuc să vină din S.U.A. cu un uriaş aparat de aer condiţionat, pentru care n-avea bani de vamă, dar ştiu cu precizie că Vasile Milea tocmai defila mîndru dinspre Salonul Oficial către ieşire, conducîndu-1 pe un înalt oaspete din U.R.S.S., cred că ministrul Apărării. În acea zi, după-amiază, avea loc meciul de fotbal Steaua Bucureşti – Spartak Moscova, în cadrul Cupei Campionilor Europeni. Emoţiile erau mari. Ca întotdeauna, şi noi şi ruşii făceam un caz de mîndrie naţională. Şi cum treceam noi aşa unii pe lîngă alţii, adică un front militar de vreo 7 generali pe lîngă un pîrlit de sublocotenent, Milea îmi face cu ochiul (deci mă provoacă!), iar eu n-am nimic mai bun de făcut decît să strig: „Hai Steaua! Le dăm 5-0!“. Bine, nu le-am dat 5-0, dar un 3-0 sec tot le-am administrat, ca să ne ştie de stăpîni. Astăzi, acest om minunat nu mai este. Indiferent ce-a făcut la Timişoara, Milea era un militar brav şi cinstit, aşa încît, mai mult ca sigur, numai astfel putea să acţioneze! Cam aşa s-ar putea interpreta rolul personalităţilor în Istorie: mor zeci de mii de oameni şi nu se răstoarnă o guvernare; moare o somitate naţională şi atunci evenimentele se precipită, capătă o altă turnură şi, ceea ce pînă mai ieri părea o imposibilitate, acum nu se mai poate opri, fiindcă s-a produs Jertfa. Totuşi, peste această zi funerară pluteşte aripa neagră a unei presiuni, a unei încărcături stranii. În drum spre Patriarhie, Ion lliescu opreşte maşina la Universitate. Jumătate din mulţime îl aclamă, jumătate îl huiduie. Apar şi primele manifeste scrise: „Jos Guvernul!“, „Jos Brucan!“. Sus în deal, la Patriarhie,  o altă mascaradă. Nu chiar ca procesiunea de ardere a Arhondologiei şi a Regulamentelor Organice, din iunie 1848, dar orişicît! Televiziunea îi filmează insistent pe Petre Roman şi pe Gelu Voican Voiculescu, avînd fiecare nişte lumînări imense în mînă. Primul oftează şi dă ochii peste cap, evlavios, de parcă ar fi bătut mătănii toată viaţa lui, dintr-o utrenie într-o vecernie şi viceversa. Al doilea e îmbrăcat într-un bluzon-noire de piele, ca motocicliştii. Figura ăstuia, a lui Voiculescu, îmi e destul de cunoscută, cred că-l ştiu de pe străzile Bucureştilor sau de la Restaurantul Podgoria. Nu-mi pot imagina cum a ajuns pe creasta valului, ce tot caută el cu pistolul-mitralieră la şold, în chip de execuţioner, ca să nu zic călău. Au început să mă calce pe nervi dizidenţii ăştia. Dizidenţii 1, 2, 3 l-au sprijinit pe dizidentul 4 şi tot aşa se trag unii după alţii, fără ruşine, mai rău ca ilegaliştii de odinioară. Continui să mă zgîiesc la televizor. Tot n-avem noi stemă, tot s-a căscat o gaură în steag, aş zice că mult mai bine e să punem acolo un telezivor. Ăsta da, simbol al naţiunii! Başca faptul că sîntem şi foarte originali. Ion Iliescu iese din Patriarhie şi se urcă într-un ARO albastru. În această zi au bătut clopotele în nu mai puţin de 9.000 de biserici şi mînăstiri. După-amiază, primesc telefon de la Nuţu din Frankfurt. Are el ce are cu Costică Şelaru, mi-l înjură copios, cum că ar fi tras în lume. Eu nu cred. Altceva cred însă cu tărie: Nuţu o duce bine acolo, n-are greţuri, aud prin telefon zornăitul zarurilor de table, ce treabă au? Aici, în Capitală, au început mari demonstraţii prin pieţe. Se încheagă un fel de miting în Piaţa Victoriei, unde Dumitru Mazilu strigă „Jos Brucan!“. Lumea, înfuriată, îl cere pe Iliescu. Primesc un telefon între timp, de la nişte prieteni ofiţeri – Armata a făcut un amplu memoriu împotriva lui Nicolae Militaru. În cursul după-amiezii, lucrurile se agravează în faţa Guvernului. Miroase a ţuică peste tot, se sparg geamurile maşinilor. Călare pe o amfibie, apare iarăşi Mazilu, care face jocul mulţimii strigînd: „Moarte securiştilor!“, „Control O.N. U.!“. Îl deconspiră o aşa-zisă muncitoare de la Centrul de Hematologie, care s-a urcat şi ea pe amfibie (Doamne, unde-or încăpea atîţia?) şi-i strigă: „Domnule Mazilu, dar cînd erai ofiţer de Securitate cum era?“. De unde poate să ştie aşa ceva o muncitoare? Totul se transmite la televizor în direct. A căzut seara. Fierberea e din ce în ce mai mare. Dezumflat, Mazilu pleacă cu coada între picioare. Mai mulţi agitatori strigă: „Să vină Iliescu, laşul!“. În sfirşit, apare Iliescu, însoţit de Roman. Se urcă pe amfibie. Le vorbeşte celor prezenţi, dînd din mînă. „Nu mai da din mînă! Nu mai da din mînă!“ – scandează mulţimea. Cineva îl întreabă unde a lucrat în ultimii 5 ani. El răspunde că la Editura Tehnică. Apoi deapănă cîteva amintiri din copilărie: tatăl lui a fost ilegalist, s-a certat cu Gheorghiu-Dej etc. Presiunea trupurilor creşte, începe o vînzoleală de neimaginat, îmi e greu să văd în întunericul Pieţei Victoriei cine împinge atît de puternic, dar se simte un veritabil asalt. Cam aşa ne buluceam şi noi cînd luam bursa, la casieria Facultăţii de Filozofie, prin 1968-1970, 400 de lei, bani buni. De 5 ori la rînd, Petre Roman strigă: „Opriţi-vă, că vor muri oameni!“ etc., etc. Un tînăr bărbos, care se prezintă cu numele Augustin Zbora şi zice că reprezintă Alianţa Muncitorească Anticomunistă, vrea să-l impună ca şef pe Dumitru Mazilu. Hodoronc-tronc, îl prezintă ca fiind noul preşedinte al Frontului Salvării Naţionale! Ca să vezi în ce fază primitivă a luptei pentru Putere se află unii... Figura nu ţine. Unii îl aplaudă, ce-i drept, pe noul „preşedinte“, dar cei mai mulţi îl fluieră copios. Unde e mulţimea perfect solidară? Doar în antipatia faţă de „Oracolul de la Dămăroaia“. Iarăşi se scandează „Jos Brucan!“. Vezi, bătrîne jidov rătăcitor, că nu-i cunoşti pe români? Vezi ce păţeşti pentru barbaria de a desfiinţa „Săptămîna“? Şi asta încă nu-i nimic! Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred că e adevărat ce văd la televizor. Exact acum o lună, se juca reprezentaţia cea mai bună a piesei mele la Teatrul Tănase, într-un Bucureşti zgribulit şi cenuşiu, aflat parcă sub un clopot de fontă. Şi astăzi, uite ce se poate petrece, parcă trăim un film de groază, dar (să fiu cinstit) şi de libertate. Sînt eu pregătit pentru aşa ceva? Nu sînt, asta e clar. Dar o bucurie scurtă îmi inundă inima, gîndindu-mă că, pe măsură ce se încaieră ăştia mai sălbatic, oamenii vor înţelege că şi eu, şi Barbu, şi alţii ca noi am fost nişte români adevăraţi. De aşa ceva ne era groază cînd ne gîndeam ce va fi după. Noi, cîţiva, ne-am gîndit şi am invitat la prudenţă. Cei mai mulţi nu s-au gîndit şi s-a ajuns aici. Spre seară, conducerea Frontului se retrage în Palatul Victoriei. După o oră de deliberări, liderii ies în balcon şi citesc mulţimii cele 3 Decrete-Lege privind: 1) Scoaterea în afara legii a P.C.R.; 2) Organizarea unui referendum popular pentru reintroducerea pedepsei cu moartea; 3) Înfiinţarea unei Comisii Naţionale pentru rezolvarea doleanţelor cetăţenilor. Textele respective sînt citite, în parte, de Mazilu, dar lumea tot îl huiduie. La sfîrşit, din sute de piepturi răsună: „Dacă ne minţiţi, vom veni din nou!“. Petre Roman, inabil şi infantil, le răspunde scandînd şi el, ca la meci: „Noi vă aşteptăm! Noi vă aşteptăm!“. Lumea îl fluieră, fiindcă a înţeles din asta că „polilicienii“ nu vor rezolva nimic. Totuşi, de unde atîta sete de moarte la semenii noştri? Pentru că minute în şir se scandează „Moarte prinţişorului!“ (adică lui Nicu Ceauşescu) şi „Unde este Valentin?“. Cineva propune un moment de reculegere, dar nişte bestii urlă iarăşi: „Moarte! Moarte!“. Mă ia cu frig pe şira spinării. Ce zi infernală! O singură undă de umor: un anume Ion Papuc, care zice că e ziarist la „Munca“, se urcă sus, pe tanc, şi vrea să-i ia în direct un interviu prolix lui Ion Iliescu. Personajul e o copie perfectă a lui Agamiţă Dandanache, avînd aceleaşi mijloace modeste, de lumpen, dar şi aceeaşi viclenie de a „pîndi la gaură“ intrarea în Istorie. Neîndoielnic, e primul papuc din lume care s-a căţărat pe un tanc!

Noaptea, tîrziu, aflu că în Ardeal ungurii au tăiat capul (?!) fostului şef al Securităţii din Odorhei, iar la Sfîntul Gheorghe au scos ochii cu furculiţa (?!) unui şef de la Miliţie, în faţa familiei îngrozite a acestuia. Canibalii Asiei au reapărut! Întîmplarea face ca în aceeaşi agendă unde ţin prezentul Jurnal să figureze multe citate culese de mine, în special din colecţiile şi cărţile vechi ale Bibliotecii Academiei. Iată, de pildă, o poziţie mai puţin cunoscută, exprimată la sfîrşitul secolului trecut de fiul marelui Garibaldi, pe nume Menotti Garibaldi, care s-a ridicat în Parlamentul Italiei şi a spus răspicat: „Ungurii asupresc în modul cel mai barbar 3 milioane de fraţi ai italienilor (românii)“. Ziarul „La République Française“ scria, cam tot în perioada Procesului Memorandiştilor, de „greutatea răzbunării şi furiei maghiare“. Iar Lordul Fitzmaurice nota într-un ziar britanic: „Ungurii urmăresc o politică violentă şi oarbă faţă de naţionalităţile supuse coroanei ungare şi, în special, contra românilor. În Transilvania, atitudinea provocatoare a minorităţii maghiare contra românilor poate provoca dintr-o zi în alta tulburări sîngeroase, cu urmări incalculabile“: Să mai pomenesc de crimele odioase din 1914-1919, ori de acelea la fel de inimaginabile din 1940-1944? Ce bestii! Ce asasini! Încerc, cu mare greutate, să adorm. Mă gîndesc la această zi de groază. De parcă toate acestea n-ar fi de ajuns, în cursul serii s-a transmis la TV şi o slujbă de la Timişoara, în care rabinul Moses Rosen a acuzat Dictatura că „a încurajat şi asmuţit poeţii împotriva evreilor“. La mine făcea aluzie coiotul ăsta bătrîn, nu l-ar mai răbda Dumnezeu! Ce le-am făcut eu evreilor? Cu ce i-am jignit? Sau poate că el se pretinde exponentul întregului popor evreu, ceea ce, la analfabetismul şi fudulia lui, e posibil. Spre ziuă, sînt trezit din somn de un telefon anonim; mi se pune la aparat înregistrarea unei emisiuni a „Europei libere“, în care sînt tocmai bun de împuşcat. Cineva se joacă cu nervii mei. Şi nu pot să fac nimic. N-am cum să mă apăr. Dacă vreun om are impresia că influenţează evenimentele, se înşeală. Pe o mare în furtună nu poţi face nimic, decît să aştepţi să se liniştească! Şi să supravieţuieşti. Da, asta am să fac: voi supravieţui.  (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţii poze: 

Anii ’80. Fiul marelui umanist german Alfred Toepffer (fondatorul Premiului Herder, în anul 1965) a vizitat România. Tatăl lui murise de curînd, la vîrsta de 96 de ani. Dl. Toepffer a dorit să aibă o întîlnire cu toţi bursierii prestigiosului premiu. Nu a răspuns invitaţiei decît poetul Corneliu Vadim Tudor. Dejunul intim a avut loc la Restaurantul Hotelui Bucureşti.

15 iunie 1989. La comemorarea a  100 de ani de la trecerea în veşnicie  a lui Mihai Eminescu, mii de oameni au venit în  pelerinaj la mormîntul său, de la Cimitirul Bellu. Atunci a depus o superbă coroană de flori cu Tricolor şi „proscrisul“ nostru care, cu numai  10 zile înainte, îşi predase carnetul PCR şi legitimaţia de ziarist „Agerpres“ pe adresa lui Nicolae Ceauşescu. În fotografie, temerarul scriitor apare alături de un alt artist patriot, pe care l-a întîlnit, întîmplător, acolo, şi cu care a legat o trainică prietenie: basul Nicolae Florei.

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2321 / 17.11.2011