Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XVII)

14 IANUARIE 1990. Se aude că Marin Bărbulescu a ars în cadă cîteva zeci de milioane de lei, în bancnote de cîte o sută. E arestat. Bun poliţist, Nea Marin, nimic de zis. Dar tot în stilul echipei. Cum am mişcat în front (depunerea carnetului P.C.R., în iunie 1989), m-a şi ras, de peste tot, a dispărut de la telefon, pe la meciuri mă evita, avea aerul că ştie el grozăvii mari despre mine, ca şi despre fiecare, dar adevăratele grozăvii (confiscările de aur, bijuterii şi valută, în primul rînd!) le făceau tot ei, ştabii Miliţiei. Pe măsură ce trec zilele, observ un spirit gregar tot mai pronunţat: toţi aleargă să se pună la adăpost, de fapt nu mai e vorba de libertatea individuală, ci de o foarte ciudată libertate colectivă. Am tot mai mult senzaţia că oamenii intră în partide, fundaţii şi organizaţii de tot soiul numai pentru a avea de unde să iasă.

Astăzi, mi s-a întîmplat un lucru trist. Şi îngrijorător. Pe la orele serii, să tot fi trecut de 7, m-am pomenit că bate cineva la uşa noastră. N-am răspuns. Bătăile s-au înteţit, au devenit bubuituri, cu pumnii şi picioarele. Nevastă-mea a început să plîngă, cîinele dalmaţian urla lugubru, a morţiu. Am întrebat, prin uşă, cine-i acolo. O voce de om nebun a răspuns: „Vadime, ai omorît copii împreună cu Ceauşescu, am venit să ne socotim! Deschide, că sparg uşa!“. Mi-am păstrat cumpătul. Propaganda criminală a Televiziunii şi a presei („Afară cu ei“ din „România liberă“) încolţise pe scoarţa bolnavă a unor sifilitici. Am dat telefon la administratorul blocului, bătrînul Predescu. L-am ajutat de atîtea ori, nu numai pe el, ci şi pe fiul său, economist pe la Aviaţie, pentru slujba căruia m-am luptat. Într-un singur minut, la uşa mea s-au strîns mai mulţi vecini. Atunci, am deschis. Şi ce am văzut? Un beţivan nenorocit, care fusese în vizită la căpitanul de Miliţie Grigore, de la etajul 5, apoi coborîse la etajul 1, la mine, cu intenţia de a mă ucide.

– De ce vrei să mă omori, măi, omule? Ce copii am ucis eu? Cine ţi-a băgat în cap prostia asta? Cine eşti dumneata?

Dar fiara nu mai raţiona. Urla în neştire. În timp ce soţia telefona fratelui meu, Marcu (Armata e cu noi, nu-i aşa?), potenţialul asasin de pe hol a intrat în labele inginerului Mihai Puicea şi ale lui Nelu Tudorancea, care l-au înşfăcat de revere, l-au izbit de perete şi i-au strigat:

– Mă, porcule, de ce terorizezi tu familia asta? Ce-ai tu cu domnul Vadim, mă, criminalule, de unde-l cunoşti, ce rău ţi-a făcut, că nouă ne-a făcut numai bine şi a ajutat pe toată lumea?! Mă, beţivanule, cum ai intrat în blocul nostru, că aici locuiesc oameni cu frica lui Dumnezeu?! Te strivim ca pe-un păduche, nemernicule!

Culmea e că a trebuit să-l scap tot eu de furia vecinilor. Bravo, Florica Ichim! Felicitări, Băcanule! Mii de mulţumiri, colegi din Televiziune, care aţi îndobitocit o ţară cu minciunile şi instigările voastre la crimă! În final, a sosit şi fratele meu. A venit şi Miliţia, chemată de alţi locatari. Ne-am dus cu toţii la Circa de lîngă Liceul Neculce. Acolo am aflat şi identitatea ticălosului şi o trec aici, pentru veşnica lui ocară: Gheorghe Mihalache, medic stomatolog (?!) la Policlinica din B-dul I.G. Duca, vechi şi turbulent client al cîrciumii Uniunii Scriitorilor, unde se abţiguise şi se îndoctrinase de ură patologică împotriva mea. La Miliţie a început să plîngă, cum că frate-său ar fi murit de cancer şi de-aia nu mai raţionează el. Unul dintre miliţieni mi-a spus că individul e cunoscut în oraş, ia sistematic bătaie prin bodegi, fiindcă are o beţie agresivă, se agaţă de oameni fără motiv, face ceea ce se numeşte „tura beţivului“ – adică pleacă o dată de la masă, se întoarce, înjură, vomită în decolteele doamnelor, fuge cu sticla omului în buzunar, după un sfert de ceas mai dă o vîjîială, pînă cînd oamenii, exasperaţi, îl aruncă pe fereastră. Şi balega asta în fermentaţie alcoolică pretinde că e medic! Am să te ţin minte, Mihalache Gheorghe, cîte zile voi avea! Nu pentru că mi-ai speriat familia într-o seară de duminică, zi sfîntă, lăsată de la Dumnezeu – ci pentru că în paranoia ta m-ai fi putut aduce în stare să te ucid, da, da, cu siguranţă că dacă spărgeai uşa te-aş fi omorît într-o secundă, ceea ce ar fi dat peste cap întreaga mea tablă de valori creştine şi ielele remuşcării m-ar fi hăituit toată viaţa, ori aşa ceva nu pot să-ţi iert.

15 IANUARIE 1990. E aniversarea naşterii lui Eminescu. Deşi, după opinia unora, marele poet nu s-a născut pe 15 ianuarie 1850, ci pe 20 decembrie 1849. Dar, chiar dacă s-ar dovedi că ultima dată e cea valabilă, e greu să scoţi din mintea cîtorva generaţii de români ziua de 15 ianuarie. Ea e ca soarele, nu poate fi înlocuită de nimeni şi de nimic. Primesc un nou telefon de la Fănuş Neagu. Spiritul lui de dreptate e în continuă trepidaţie. Îmi spune că zilele trecute a fost o şedintă dramatică la „Săptămîna“, împotriva lui Barbu şi a mea, fireşte. Li s-a spus celor rămaşi că, dacă se vor desolidariza public şi vehement de noi doi, îşi vor scăpa pielea. Dar, iată cum sună „PRECIZAREA“ publicată chiar pe pagina 1, sus în stînga, în chenar, a nou-înfiinţatei reviste „Viaţa Capitalei“: „Desfiinţarea revistei «Săptămîna culturală a Capitalei», ca urmare a procesului revoluţionar firesc (?!), ridica problema înlocuirii acesteia cu o publicaţie săptămînală structurată pe principii democratice. Din primele zile ale revoluţiei, redactorii angajaţi şi corpul tehnic al fostei «Săptămîna» s-au desolidarizat cu francheţe şi vehemenţă (?!) de Eugen Barbu şi colaboratorul său personal (?!) Corneliu Vadim Tudor, adresîndu-se Frontului Salvării Naţionale al Municipiului Bucureşti şi Comisiei culturale pentru a comunica iniţiativa colectivului, în vederea continuării muncii redacţionale în condiţiile evenimentelor ce-şi urmau cursul“. E numai începutul comunicatului. Fănuş îmi spune că cea mai violentă suduitoare a noastră a fost – cine alta? – secretara de partid, Ileana Lucaciu. Se zice că s-a zbătut ca o căţea în călduri, dar pe lanţ, pentru a pune ea mîna pe revistă, pentru a-l vrăji cu farmecele ei veştejite pe ţiganul din fruntea Primăriei Capitalei, Dan Predescu, numai că ăsta n-a prea băgat-o în seamă, avea deja o altă amantă, mamă a doi copii, brunetă focoasă. Dar iată ce scrisoare am primit de la colonelul Ion Alexandru Munteanu (viitorul general – nota red.), proaspăt ieşit dintr-o lungă detenţie politică: „Dragă Corneliu, textul a fost redactat în biroul lui Eugen Barbu de Mircea Micu şi Ileana Lucaciu. A fost prezentat celor din redacţie avînd o frază în plus: «Ne desolidarizăm din nou de Eugen Barbu, din care nu va rămîne nimic în literatură, aşa cum nu va rămîne nici din oportunistul de Vadim». Şpaltul original se află la revista «Săptămîna». Au fost de faţă la discuţii Veronica Miu, Raluca Bungărzan, Cristina Angelescu, Dan Apostol, Titi Niţescu, Peter Clement. Au lipsit D.C. Tănăsescu şi Narcis Zărnescu. Au incriminat textul, în faţa lui Mircea Micu, numai Cristina Angelescu şi (timid) Raluca Bungărzan. Mircea Micu a scos fraza citată mai sus şi a publicat textul. A doua zi, Raluca Bungărzan a fost admonestată, iar Cristina Angelescu dată afară“. Ce-aş mai putea să spun? Am slujit revista aceea, fără să fi fost angajat vreodată la ea, din 1976, aproape 15 ani. Am fost plătit simbolic, ca să nu zic în batjocură, cu sume între 40 şi 210 lei de poezie sau de articol. Erau oameni care o cumpărau numai pentru articolele Patronului şi ale mele. Noi am suplinit chiar rolul Statului în ultimii 4 ani, realizînd Almanahurile acelea de mare succes, de pe urma cărora au fost plătite lefurile artiştilor de la Teatrul Naţional, Teatrul Giuleşti, Operă, Operetă etc. Şi vine Mircea Micu, în chip de revoluţionar, să se „desolidarizeze cu vehemenţă“ de noi. Ce poate face băutura din om! Tot el publică în pagina 1 o pleaşcă interminabilă, intitulată „Adio şi n-am cuvinte“. Ba ai cuvinte: busuioacă, crîmpoşie, jidvei, vodcă, secărică ş.a.m.d. Cel mai afectat e Barbu, săracul. Înţeleg să-l fi înlocuit vreun Sadoveanu, sau Arghezi – dar Micu şi madam Brînză (fostă Colomieţ, viitoare Lucaciu)?! Ce vremuri de ocară! Aşadar, din Eugen Barbu „nu va rămîne nimic în literatură“. Bravo, Micule, las’ că rămîne din tine „Singur în Mongolia“, unde umblai zi şi noapte atît de abţiguit, încît credeai că te afli în Mangalia, că tot nu diferă decît vreo cîteva litere. Cît despre Ileana Lucaciu, îmi vine să vărs: Barbu a făcut-o om, i-a schimbat repartiţia de la facultate şi a adus-o la revistă, a schimbat şi repartiţia primului ei bărbat, actorul Ion Colomieţ, pe care l-a adus în Bucureşti, pe urmă băiatul a fugit de acasă, exasperat de urîţenia şi răutatea acestui bărbăţoi (femeia fără ţîţe, uscată şi extraplată ca un ceas japonez, ori ca şipca de călcat rufe). S-a dus acest Colomieţ la prima lui dragoste, pe Gabroveni, la fiica Margaretei Pogonat, şi-a lins rănile acolo cîteva luni, apoi s-a speriat de reclamaţiile cotoroanţei, aşa că s-a întors acasă, dar pe urmă tot a scăpat de ea, fugind în S.U.A.! Pe muierea asta acră ca o aguridă, animal ciudat, care nu şi-a cunoscut decît interesul personal, toată viaţa (şefă de pionieri, secretară U.T.C., secretară P.C.R., delegată la Plenare şi Congrese, maşină Lada, apartament proprietate, turnee peste hotare cu tot felul de teatre etc.), interes realizat în mare parte pe spinarea lui Eugen Barbu şi cu deschiderea făcută de legitimaţia de la „Săptămîna“ – ei, bine, pe muierea asta daţi-mi voie s-o avertizez că atunci cînd va suferi o nenorocire cumplită, de la ticăloşia asta i s-a tras, adică a bătut-o Dumnezeu! Dacă, fireşte, Dumnezeu mai poate să bată pe cineva care arată în halul ăsta, cu o dentiţie de cal mort într-o rîpă, cu un rudiment de creier care o face să ducă la gură tot ce-atinge.

Dar, să revin la această zi însorită. Încep să plece românii din ţară, pe capete. Mai mult ca sigur că datorită evenimentelor din 12 ianuarie. În faţa Ambasadei S.U.A. demonstrează sute de oameni, cu pancarte pe care stă scris „Vize pentru U.S.A.“ La mică distanţă, lîngă Hotelul Intercontinental, cîţiva românaşi disperaţi fac greva foamei. Mă bucur că lumea începe să înţeleagă (cam greu, ce-i drept!) un adevăr elementar: democraţia cu burta goală e zero barat. Şi mai e un adevăr de priceput: pot oare să primeze drepturile omului în faţa drepturilor ţării? Un subiect de reflecţie. Dar, iată ce zicea Schiller într-un „Lied“ al său: „E primejdios să trezeşti leul, e nimicitor dintele tigrului, dar cel mai groaznic din tot ce-i groaznic este omul în nebunia lui“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză:

Ultima oară cînd senatorul şi-a serbat ziua de naştere a fost în anul 1992. Evenimentul s-a desfăşurat în Salonul Roşu al Hotelului „Athénée Palace“. Domnul cu gura plină este marele scriitor Fănuş Neagu, care a postulat că vinul trebuie să aibă 5 calităţi: 1) Să fie alb; 2) Să fie sec; 3) Să fie rece; 4) Să fie mult; 5) Să fie gratis. Noi am adăugat şi a 6-a calitate: Să fie primit, bogdaproste!

Ziarul TRICOLORUL, nr 2323 / 19.11.2011