6 IANUARIE 1990. Ziua de Bobotează. E sîmbătă. Ce curios! Din 10 oameni pe care i-aş întreba ce semnifică ziua asta, nu ştiu dacă mi-ar răspunde 2 în mod corect. Acum a fost botezat Isus Christos de către înainte-mergătorul şi vestitorul Său, Ioan. Răsfoiesc Almanahul pe 1976 al Parohiei Ortodoxe Române din Viena, îngrijit de regretatul preot Gheorghe Moisescu. Ce s-a mai petrecut în 6 ianuarie? S-a născut, la Tîrgovişte, Ion Heliade Rădulescu. Bine că s-a mai născut şi în orăşelul acesta cineva de vază, că de murit, au murit doi conducători: unul a fost Tudor Vladimirescu (ucis cu focuri de pistol în Judecătoria de Ocol din Tîrgovişte, de Iordache Olimpiotul şi „sufletul rău de Caravia“, cum îi zicea Iorga, după care grecii i-au urcat cadavrul pe cai, i l-au ciopîrţit şi l-au aruncat într-o fîntînă seacă, de ţară), iar al doilea a fost Nicolae Ceauşescu. Am avut norocul să-l cunosc pe nepotul direct al marelui dascăl, bătrînul general Gheorghe Rădulescu. Prin 1972 venea des la „România liberă“, inventase un fel de vopsea (Girolac) care nu se scorojea sub apă, lucru valoros, ce-i drept, dar pentru asta avea ambiţia să fie primit în Academia Română. „Vreau să fiu primul general care intră în Academie“ – ne spunea bătrînul cu mîndrie, mie şi lui Anton Uncu, în vreme ce prin crăpătura pantalonilor străvechi, de boier scăpătat, îi ieşeau boaşele afară. „Au mai fost şi alţi generali în Academie, donmule Rădulescu“ – îi răspundeam eu, invariabil. Îl priveam cu mult interes: semăna izbitor cu bunicul său, nu numai la nemăsuratele ambiţii, ci şi la frunte, la fălci, la nas. „Ia te uită cum se înlănţuie generaţiile, bunicul acestui om s-a născut în 1802“ – îi spuneam mai apoi lui Uncu, care era un coleg foarte bun şi cred că am învăţat unele lucruri de la el. Cam tot pe atunci l-am cunoscut şi pe nepotul direct al fostului consul al Franţei la Iaşi, prieten al lui A1.I.Cuza, celebrul Victor Place – pe nepot îl chema Lucien Place. L-am vizitat în locuinţa din Str. Boteanu nr. 3, mi-a arătat o scrisoare originală a preşedintelui S.U.A., generalul Ulysses Grant, către bunicul său, mai avusese el şi alte documente, în special scrisori ale lui Napoleon Bonaparte, dar le vînduse pe sume derizorii la Academie. În 1973, Ministerul Culturii 1-a păcălit într-un mod incredibil: i-a luat o statuetă asiriană, cu scriere cuneiformă, veche de 3.200 de ani (mai existau numai 3 în lume, adică 2 la British Museum şi 1 la Louvre), i-a promis că i-o achiziţionează cu suma de 500.000 de lei, eu am prins din zbor tranzacţia asta, am publicat-o în „România liberă“, a ieşit ceva scandal, după care s-a muşamalizat totul, iar bătrînul n-a primit nimic. În ultimii ani de viaţă dădea lecţii particulare de şofat. Prin 1974 m-am rugat de Miron Constantinescu să-i acorde o pensie, că doar era vicepreşedintele Consiliului de Stat, dar nu s-a mai făcut nimic, fostul meu profesor a murit de inimă rea, după cumplitele tragedii de familie prin care trecuse.
Dar, de unde pleacă omul şi unde ajunge! E Bobotează şi chiar că s-a lăsat un ger năpraznic. Deschid televizorul să văd slujba de la Patriarhie. Deşi e puţină lume, doar în jur de 100 de tîrgoveţi îngheţaţi, e, totuşi, foarte frumos. Ca spectacol, ca muzică, odăjdii şi odoare aurite, nimic nu întrece în frumuseţe sfînta noastră Biserică Străbună. Aici e toată esenţa Byzanţului, de mai bine de 1.000 de ani încoace! Am intrat binişor în Noul An. Parcă ieri treceam pragul lui 1960, apoi al lui 1970 şi, pe negîndite, al lui 1980. Dacă omul şi-ar măsura viaţa în decenii, am vedea ce iute ne trecem: cei mai longevivi trăiesc 7-8 decenii, hai, maximum 9, parcă-i o joacă de copii. Se transmite Concertul 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven. Oh, Doamne, de cînd n-am mai ascultat minunea asta! Ador duminicile din 1966, cînd Radu Lupu interpreta integrala concertelor beethoveniene şi un elan năvalnic mă făcea atunci să devorez toate biografiile titanului din Bonn, de la Alşvang şi Pricope la Romain Rolland şi ce se mai găsea. Cît de mult l-am iubit pe Beethoven, ce fierbinte era dorinţa mea de a o duce pe mama la bicentenarul naşterii lui, în 1970, la Bonn! N-am fost vrednic, n-am avut bani. N-aveam bani nici de discuri. N-aveam bani nici măcar de o cafea, prin 1969 îmi dădea asistentul lui Miron Constantinescu, vijeliosul Virgil Constantinescu, 10 lei, să beau o cafea la nişte fraţi albanezi dintr-o mahala a Slatinei, unde făceam noi practica de vară, seară de seară, ne cînta Tom Jones „Dalilah“ şi „Green, green grass of home“, iar formaţia „Slade“ ne scotea din minţi cu „Little Willy will you want go home?!“. Ce timpuri! Trăiau toţi ai mei. Eram fericit şi culmea e că nici măcar nu ştiam asta!
Reveria îmi e întreruptă de apariţia unui bostan perfect, şef pe la Televiziune, care citeşte o parabolă despre un dictator şi un pianist. Şi el e dizident, se subînţelege, doar a fost secretar de partid pe întreaga Televiziune. Despre el, inepuizabilul Marin Traian îmi spunea în 1976, pe cînd venea în vizită cu Mihaela Cristea în modestul apartament de bloc din Drumul Taberei (pe lîngă lanurile de porumb), unde mă găzduia fratele meu:
– Îl ştiţi pe cutare? E mai lacom ca mine. Îi plăcea o ilustratoare muzicală, fîşneaţă şi tunsă scurt, cure trăgea cu dinţii să intre în partid. Şi cum organele o tot amînau, fiindcă fata dăduse tare de tot în populaţie, ştii cu ce, tovarăşul secretar i-a spus-o pe şleau: Vreau să te aia, dîgîdîm-dîgîdam! Şi fata a acceptat, au bătut palma, ea oricum stătea singură, aşa că a şi sodomizat-o, fiindcă ea avea apucături de-astea, o învăţase un regizor, care de-aia o şi tundea scurt, ca să semene cu băieţii!
Probabil că Televiziunea a cel mai mare bordel din Istoria României. Apare pe piaţă Programul RTV, tipărit în condiţii excepţionale. Cine se lăfăie cu biografie şi poză? Noul preşedinte al instituţiei, Aurel Dragoş Munteanu! Nu mai putea răbda, a ieşit vedeta din el! În acelaşi program, „o poezie excepţională“ (?!), zic ei, a Anei Blandiana şi o prezentare a „cunoscutului scriitor“ (?!) Petre Anghel. Toţi ăştia ne scot ochii că sînt dizidenţi. Au loc şi momente vesele: şoferii citesc la TV un apel prin care anunţă că vor să facă un sindicat, ceea ce nu a deloc rău, dar cine citeşte Apelul zice: „Atenţiune! Moment istoric!“. Bravo, stimaţi şoferi, dacă sindicatul vostru e „moment istoric“, atunci Bătălia de la Waterloo ce-o mai fi fost? Timid, dar tenace, şi-a făcut reapariţia pe Postul Naţional şi Liviu Tudor Samoilă, care ne anunţă pe la ora 16 că azi, 6 ianuarie: „E Crăciunul ucrainienilor, fraţii noştri, o casetă video ne va felicita“ (?!). Dar campionul stupidităţilor e Cornelius Roşiianu, care perorează şi el, cu emfază, împotriva „dictaturii“ pe care înainte o elogiase: „Barba şi mustăţile acestui Popor deveniseră semn de trădare a Naţiunii. Să privim împreună bărboşii şi mustăcioşii acestei ţări!“. Şi arată imagini ale Bisericii Sfîntul Gheorghe Nou. În Bucureşti există cel puţin doi oameni – fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu, Florin N.Năstase, şi arhitectul Cristian Moisescu – care ştiu că, pe la începutul anilor ’80, eu şi Eugen Barbu am salvat acest lăcaş. Se întîmplase că fiica mai mică a lui Delavrancea, arhitecta Bebs, i-a telefonat de cîteva ori Patronului, cerîndu-i disperată sprijinul. Cineva pusese gînd rău sfîntului lăcaş al lui Brâncoveanu, pe motiv că se şubrezise rău la cutremurul din 1977, ca şi Biserica Enei. Patronul meu, ca de obicei, m-a sunat pe mine:
– Vadime, ăştia au înnebunit de tot, acum nu mai au loc de biserici!
Am telefonat imediat la cabinet la Ceauşescu, prin centrala 150200. Era pe la 9 seara şi nu mai sunasem niciodată acolo. I-am relatat cazul lui Năstase (căruia îi publicasem o cronică la un volum de schiţe, în „Săptămîna“), după care m-am luat cu alte treburi. Ei bine, după vreo 7 ani, arhitectul Cristian Moisescu, care fusese directorul Patrimoniului Naţional (nimeni altul decît fiul preotului Moisescu de la Viena), mi-a spus, în Ministerul Culturii:
- Cînd mi-oi scrie eu memoriile! Atunci se va vedea cine a salvat Biserica Sfîntul Gheorghe!
L-am întrebat cu candoare:
– Cine a salvat-o?
Răspunsul lui a fost fără echivoc:
– Tu şi cu Barbu! N-ai dat telefon într-o noapte la cabinetul lui Ceauşescu, pus de fata lui Delavrancea?
Am făcut un mic efort de memorie, după care i-am spus că da, dădusem un astfel de telefon.
– Ei, bine, atunci s-a jucat soarta Bisericii. Năstase şi-a luat inima în dinţi şi a intrat la Ceauşescu, i-a relatat convorbirea, iar Nea Nicu, care habar n-avea ce se uneltise, a hotărît salvarea şi consolidarea monumentului. Ştiu precis, pentru că a doua zi am intrat noi în acţiune, arhitecţii şi restauratorii.
Dar ce ştie Roşiianu? El îi dă zor cu bărboşii şi mustăcioşii. Şi mai scapă o mărgică de Gîgă:
– Aceasta este cea mai mare şi unanimă Revoluţie care a avut loc între fruntariile ţării!
Ce vorbeşti, şpichere? Mai mare şi unanimă (?!) chiar decît cea de la 1848? Un alt năpîrlit, care se întrece în exces de zel, ca nu care cumva să piardă trenul, este acelaşi ipochimen pe nume Victor Parhon. Eu n-am dat niciodată doi bani pe el, storcea mişcarea de amatori ca pe-o lămîie, colinda judeţele, mînca şi bea ca un porc, după care îşi mai umplea şi portbagajul, pornea maşina ca racheta, cu botul în sus. Acum, el ne prezintă un reportaj realizat la I.A.T.C., din care reiese că studenţii nu-i mai vor pe unii profesori, au făcut o listă. Regizorul Mircea Mureşan are o reacţie de orgoliu şi îi numeşte pe studenţi „terorişti şi derbedei“. Se pare că printre cei mai expuşi profesori e Mircea Albulescu, evreu la origine, recitator de poeme cu Ceauşescu, dar ce mai contează toate astea în faţa marelui său talent, a vocii sale de aur, a sufletului său cu totul şi cu totul minunat? Ţin mult la Mircea, mă mîndresc că a jucat în două piese radiofonice de-ale mele: rolul lui Ştefan cel Mare (în „Secerişul de iarnă“) şi rolul Episcopului Ilarion de Argeş (în „Domnul Tudor din Vladimiri“). Oare s-or mai difuza ele vreodată? Sau vor avea aceeaşi soartă ca „Toată lumea ştie fotbal“?
Se mai transmite la TV o emisiune-spectacol realizată în Olanda, în beneficiul României.
Apar şi primele personalităţi politice internaţionale. Cel dintîi „peşte mare“ care vizitează România este ministrul de Externe al U.R.S.S., Edvard Şevarnadze. Se putea altul? Reportajul televizat ni-i prezintă pe Ion Iliescu şi Petre Roman vorbind în ruseşte cu oaspetele, ceea ce contravine uzanţelor diplomatice, dar, mă rog, trăim vremuri anapoda. Nu mă împac cu ideea de a-l vedea nelipsit în cadre, în spatele lui Iliescu, pe copilul lui Bujor Sion. Ştiu că Iliescu nu are copii şi l-a crescut pe băiatul cu pricina de prin 1964, de cînd prietenii săi, Bujor Sion şi soţia lui (sora lui Nicolae Lupu, de la „România liberă), au murit într-un accident de avion. Prin vara lui 1988, Iliescu şi Sion-junior au dat o raită pe la vilişoara unde stătea fiul lui Nicolae Gavrilescu, fostul ministru al Turismului, ar fi dorit Nea Nelu să se mute acolo, locuia într-un spaţiu impropriu. Nu ştiu de ce nu s-a făcut mişcarea. Printre înalţii oaspeţi străini care au curajul să vină în aceste zile în România (încă sînt tancuri în Piaţa Scînteii şi în Piaţa Victoriei!) este şi medicul personal al preşedintelui George Bush, pe nume Button Lee. La ce-ai venit, doctore, te-a trimis fostul şef al CIA să te convingi că Ceauşescu e mort cu adevărat, să-i pipăi carotida? Ai grijă, vezi că încă mai dă din mîna dreaptă, să nu-ţi bage stetoscopul pe gît! Tot azi, la New York, generalul trădător Pacepa face dezvăluiri despre un pretins „Plan Secret M“, privind fuga lui Ceauşescu. Toată lumea îl condamna pe Ceauşescu că a înfometat Poporul, dar unde se duceau alimentele ţării? În special în U.R.S.S., asta nu se mai spune. Privesc cu dezgust la spectacolul degradant al cameleonilor. Ce lucru de ispravă e să-ţi păstrezi cumpătul în vreme de restrişte! Nu poţi decît să urăşti o Revoluţie care te respinge. Dar eu n-o urăsc. Tot ce vreau e să nu mai moară oameni nevinovaţi. Cine ar putea să-mi răspundă la o întrebare: de ce oare excesele unei Revoluţii ar fi mai uşor de iertat decît excesele unei Dictaturi? Cine ştie, s-ar putea să existe două tipuri de Dictatori: unul care te sileşte să închizi o Biserică, iar altul care te sileşte să deschizi o Biserică. S-ar putea ca Istoria să se rezume la enigma asta. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Puţină lume ştie că actorul Ştefan Iordache a copilărit în Cartierul Rahova, alături de fratele senatorului, colonel ing. Marcu Tudor. Şi la fel de puţină lume ştie că îndrăgitul actor a interpretat rolul principal din piesa radiofonică „Domnul Tudor din Vladimiri“, scrisă de Vadim.
Ziarul TRICOLORUL, nr 2313 / 08.11.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu