7 IANUARIE 1990. Azi era ziua de naştere a Elenei Ceauşescu. Unii mă întreabă de ce am scris poezii şi articole despre ea. Din păcate, printre ei sînt şi destui care au scris poezii şi articole despre amanta lui Stalin, Ana Pauker. Fără a mă dezice vreodată de ceea ce am scris, fără a retracta vreun cuvînt, încerc şi eu să mă gîndesc, la rece, ce m-a determinat să scriu. Primul material a fost un reportaj de scriitor pentru Televiziune. Venisem de la Viena, în vacanţa de iarnă, decembrie 1978 - ianuarie 1979, locuiam în modesta garsonieră a logodnicei mele, actriţa Florina Luican, fiica atît de frumoasă a marelui rapsod Ion Luican. Fiind bursierul Herder al lui Eugen Barbu, scriind constant la „Săptămîna“, urmînd Direcţia Naţională a culturii române, normal că am fost luat la ochi şi trecut pe „lista neagră“. Dacă înainte vreme, prin 1970, eram tradus în Argentina, U.R.S.S., Iugoslavia – acum banda condusă de Crohmălniceanu, Zigu, Manolescu mă rădea de peste tot. Dacă în 1972 plecasem la Festivalul Mondial de Poezie de la Struga (Macedonia), acum nu mai eram invitat nici la Tîrgovişte, fiindcă aceeaşi bandă vămuia totul. Dacă prin 1975-1976 publicam aproape săptămînal în „România literară“, imediat cum am intrat în intimitatea lui Barbu, am fost ras, ba chiar o dată, cînd mi-am permis să-i telefonez acasă lui George Ivaşcu, să-1 întreb de ce se poartă redactorii lui atît de urît, bătrîna slugă biciclistă a lui Călinescu şi-a permis mojicia de a-mi trînti telefonul. Dacă n-ar fi făcut-o el cu mine, ar fi făcut-o, a doua zi, noii lui stăpîni cu el însuşi, redescoperindu-i trecutul dubios. Aşadar, izolare din toate părţile. La care se adăuga, fireşte, şi Televiziunea. Avusesem aici parte de două debuturi: în 1972 se jucaseră la un Album Duminical 3 scheciuri după 3 note publicate de mine în „România liberă“, iar în 1976, Marin Traian îmi dăduse o echipă de filmare şi, împreună cu venerabilul arheolog al Olteniei Romane, prof. dr. Dumitru Tudor, realizasem un reportaj la rezervaţia de la Sucidava (Corabia), fără nici o nuanţă politică, fiindcă nici nu mă interesa. După care, 3 ani de tăcere. Nu mai existam pentru nimeni. Mă atinsese aripa „monstrului“. Numai că „monstrul“ era mai talentat decît ei toţi la un loc. Chiar aşa, dacă pui pe un talger al cîntarului toate miile de plachete şi broşurele ale lui George Ivaşcu, Nicolae Manolescu, Ion Caraion, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Georgeta Horodincă, cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, George Macovescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Dan Cristea, Mircea Dinescu, Ştefan Voicu, Moses Rosen, Al. Piru, Nina Cassian, Liviu Călin, Ana Blandiana, Mircea Zaciu şi ale celorlalţi care au tăbărît în haită asupra lui Eugen Barbu – iar pe celălalt talger să pui cei 3 crini de aur ieşiţi din orfevrăria lui, mă refer la capodoperele „Groapa“, „Principele“ şi „Săptămîna Nebunilor“, vei vedea că acestea din urmă atîrnă mai greu, au densitate, sînt doldora de viaţă, adică sînt fructul unui geniu. Şi aşa se face că opţiunea mea clară, fără echivoc, pentru acest mare luptător, m-a făcut să fiu trecut în pomelnicul „ciumaţilor“: Cînd a izbucnit scandalul „Incognito“, în ianuarie 1979, Barbu a trimis-o pe soţia lui să predea la Uniunea Scriitorilor carnetul de membru P.C.R. şi legitimaţia de membru corespondent al Academiei, precum şi o pungă de decoraţii. Înainte de asta, m-a sunat la prietena mea de atunci, mi-a spus ce are de gînd să facă, iar eu l-am îmbărbătat:
– Aşa să faci, bestiile astea care nu te apără în faţa haitei nici nu merită altceva. Să te ţii tare, sînt alături de dumneata, să te ajute Dumnezeu!
După vreo 6 ore mi-a telefonat să las totul şi să mă văd urgent cu el: îl primise Ceauşescu, stătuseră de vorbă, căpătase carnetul şi decoraţiile înapoi! Cam tot pe atunci încercasem să public un volum de versuri, „Epistole vieneze“, la „Cartea Românească“. Am fost în vizită la Marin Preda, însoţindu-l pe Victor Stamate, care îl ştia de mult pe Monşer. Era iarnă, aveam un cojoc frumos, gen Alain Delon. Romancierul mi 1-a lăudat mult. Văzîndu-i haina destul de ponosită în cui (deşi el cîştiga constant peste 1.000.000 lei în fiecare an), i-am spus:
– Dom’ Preda, vă pot ajuta să cumpăraţi şi dvs. o haină de-asta, se fac la Oradea, dar mai există şi la Orăştie, nici nu costă mult, vreo 3.200 de lei..
– Adică îmi cumperi d-ta una? m-a întrebat Monşerul, privindu-mă pe sub lupele ochelarilor săi sifonarzi.
– M-aţi înţeles greşit, n-am vrut să spun asta, dar dacă vă hotărîţi, pot ruga un cumnat care lucrează în industria uşoară...
Dialogul era destins, gazda noastră avea umor, mă mai ţinea minte de cînd mă jucam cu blonzii lui copilaşi la Restaurantul Casei Scriitorilor, aşa că mi-a primit manuscrisul. Erau poeme creştine, cele mai multe fiind sonete de dragoste, scrise cu suferinţă mare, între Bucureşti şi Viena. La plecare, Victor Stamate m-a rugat să-l aştept afară cîteva minute. M-am învîrtit pe la librăria din fundul curţii, am fumat o ţigară, m-am mai salutat ba cu unul, ba cu altul, care veneau zgribuliţi să-şi încaseze cîteva sute de lei de la Fondul Literar.
– Băi frate, cine era muierea aia rea şi oxigenată, care a stat în biroul lui Preda cît am vorbit noi?
Ieşise Stamate. În sfîrşit. Dar nu mai era bonomul pe care îl ştiam, se înnegrise la faţă de furie.
– Cine era, mă, căţeaua aia? Ştii ce i-a zis lui Preda după ce-ai ieşit tu? „Dom’ Preda, nu care cumva să-i publicaţi cartea lu’ ăsta, că e cel mai bun prieten al lui Barbu, duşmanul dvs. de moarte, nu se poate una ca asta, faceţi o mare greşeală...“ Şi Preda, cum îl ştii, mereu la cheremul femeilor, a plecat urechea la ea şi a zis: „Aaaa, carevasăzică Vadim ăsta e cu Barbu?! Atunci n-o să-l public!“.
Am făcut un efort să-mi aduc aminte cine mai era în birou: Georgeta Dimiseanu, o bulgăroaică rea de muscă şi urîtă în draci, cu o faţă poroasă ca un dărab de săpun de casă. De ce scriu toate astea acum? Din ce pliuri de veşminte ale Zînei Memoriei ies toate la aer acum, îşi cer dreptul la viaţă? Pentru că aşa s-a scris Istoria literară a acelor vremuri. Au fost două tabere: Direcţia Naţională şi Reacţiunea Antiromânească. Verificarea poate fi făcută foarte uşor, prin poziţia avută de fiecare dintre ele faţă de politica hungaristă, faţă de expansionismul rusesc, faţă de tendinţele dominatoare ale sionismului. În vreme ce Direcţia Naţională a abordat frontal toate aceste probleme, cu mari riscuri – Reacţiunea Antiromânească a practicat o politică internaţionalistă, de tip kominternist, dar cu pretenţii elitiste. Fiecare din cele două tabere a încercat să-1 cîştige pe Ceauşescu de partea ideilor sale. Ca ţăran oltean, acesta era, genetic vorbind, de partea mişcării româneşti. Ca lider comunist, care se formase prin temniţe şi case conspirative, în aliaj cu ruşii, ungurii şi evreii, el avea o viziune leninistă asupra problemelor. Poate că din pricina acestui dualism a rămas Ceauşescu atît de controversat, ca om care făcea lucruri foarte bune şi foarte rele, nu într-o viaţă de om, ci într-o singură zi. Şi aşa se face că pe fondul acestei gherile politico-literare, în circumstanţele interdicţiei mele dictate din exterior şi amplificate de trădătorii din interior, tot ce scriam era blocat. Aşa că, la începutul acelui ianuarie 1979, cînd Florea Nedelcu, doctor în Istorie, mi-a telefonat şi mi-a solicitat un reportaj TV despre Elena Ceauşescu, n-am stat mult pe gînduri şi l-am realizat. De avut, aveam rezerve serioase faţă de femeia respectivă, nu puteam chiar să cred eu că ea e doctor în chimie, dar dubiile mi le-a spulberat venerabilul prof. univ. dr. Tudor Ionescu (chimistul, nu juristul), care era şi preşedintele Comitetului Naţional Român pentru Pace. Fiind întrebat direct ce anume ştia tovarăşa în faţa comisiei de doctorat al cărei şef era tocmai el, octogenarul dascăl – acesta mi-a răspuns:
– Ştia totul, domnule, era tobă de carte, nu vă luaţi după ăştia care fac glume proaste!
Atunci, după difuzarea acelui reportaj, ilustrat muzical de Ileana Popovici, Florina Luican mi-a spus cu admiraţie:
– Bravo, acum eşti vedetă, ţi-ai făcut un nume!
La urma urmei, ce scriitor nu vrea să-şi facă un nume? Apoi, am mai publicat vreo 4-5 articole şi poezii în „Femeia“ (mi le solicitau Nicky Georgescu, Sanda Faur şi Maria Costache) şi în „Săptămîna“ (la presiunile Ilenei Lucaciu, care, ca secretar P.C.R., ţinea legătura zilnic cu organele de partid). Eu am fost toată viaţa ceea ce se cheamă un „mămos“. Am iubit mult femeile. Femeia-mamă, femeia-logodnică, femeia-soră, femeia-colegă de şcoală, de facultate, de slujbă, femeia-trecătoare, care te fulgeră o dată cu privirea, ştii bine că n-ai s-o mai vezi niciodată, dar ţi-a întipărit în inimă gravura unei arsuri, fiindcă nimic nu-i mai de preţ ca frumuseţea. Au toate acestea legătură cu Elena Ceauşescu? Cu ea, care l-a pus pe Emil Bobu, în aprilie 1984, să mă zdrobească, să mă ameninţe, să-mi comunice interzicerea pe timp nelimitat? Eu n-am cunoscut-o personal niciodată, dar ce or fi discutat cu ea femeile de cultură cu care lua ceaiul, ca de pildă Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau Margareta Ioanid şi multe alte profesoare, artiste, soţii de diplomaţi? Rămîi în durerea ta, femeie chinuită, eu n-am să te apăs mai tare. Pentru faptele tale rele, te-a bătut Dumnezeu, asmuţind cîinii flămînzi ai Tîrgoviştei înzăpezite să-ţi mănînce măruntaiele capului sfîrtecat de gloanţe, scenă parcă anticipată de Marquez în „Toamna Patriarhului“. Pentru faptele tale bune, acelaşi Dumnezeu te va răsplăti în ceruri şi, cine ştie, poate că-ţi va recupera sufletul. Oricum, moartea asta violentă în Sfînta Zi de Crăciun, alături de bărbatul tău, ţi-a spălat multe păcate. Dar, despre toate astea poate că vom mai vorbi. Acum, să revenim la oile noastre. E vremea năpîrlirilor, a pielicelelor întoarse pe dos. Tot apare la televizor P.M. Băcanu, plimbat ca ursul pe la toate sindrofiile, ca un martir. În realitate, el a fost şi a rămas un bişniţar, care şi-a construit întreaga viaţă pe mici găinării şi aranjamente cu Miliţia, sector de care răspundea la „România liberă“. Avea o rubrică, „Zig-Zag“, prin care distrugea sau remaia (contra-cost) destine. În 1974 era pe punctul de a face o altă victimă – publicase o notă despre o balerină, Zîna Arşic, care ar fi vîndut bilete cu suprapreţ în faţă la Cinema „Patria“, o luase Miliţia şi o amendase. Întîmplarea face că am auzit ce se petrecuse chiar din gura femeii, nici vorbă de suprapreţ, fiindcă numai un idiot ca Băcanu poate să creadă că o balerină frumoasă, fosta mare dragoste a lui Mircea Crişan, are nevoie de 2 lei în plus la un bilet de film, totul nu fusese decît o glumă a acesteia, care se fandosea în faţa unor amici, fluturînd biletul unei cunoştinţe care nu mai venise.
Televiziunea a devenit şi un izvor de aberaţii lingvistice: de la adolescenţi la colonei bătrîni, de la elitiştii gen Pleşu şi Babeţi pînă la agrozootehniştii de la „Viaţa satului“, toată lumea foloseşte „bulversare“, „achiesez“, „exorcizare“, „purgare“, „anvizajare“. Dar, ce pretenţii să mai avem, cînd un lingvist pe nume Cezar Tabarcea se face de rîs în mod copios? El pledează pentru scoaterea din dicţionar a cuvîntului „propăşire“, care „duce la tulburarea minţilor“, şi a cuvîntului „minunat“, care e „total compromis politic“. Urmăresc un reportaj realizat printre minerii din Valea Jiului, autori Oana Ionescu şi Benone Neagoe. Minerii pomenesc de Constantin Băbălău, care era ministrul Minelor în 1977, cînd s-au răzvrătit şi i-au sechestrat şi pe el, şi pe primul-ministru, Ilie Verdeţ. Tot îl văd pe colonelul Baciu, cel care l-a arestat pe amărîtul meu vecin, Tudorancea, din ordinul lui Postelnicu. Începe să-mi fie groază de reporterii TV, care au ajuns un fel de „comisari politici“, pun lumea la zid. Primesc telefoane de la nişte prieteni aflaţi sub arme. Astăzi a avut loc o Adunare la Armată. Se aude că ciudatul fost ministru, Nicolae Militaru, a dezarmat Marele Stat Major cu o trupă de paraşutişti. A fost chemat de urgenţă Ion Iliescu, la sala de Festivităţi a Academiei Militare. Ofiţerii prezenţi au spus că nu sînt mulţumiţi cu răspunsurile primite şi au cerut demisia tuturor bătrînilor care au deja 18 ani de pensie şi nimeni nu pricepe cum de au fost reactivaţi. Generalul Militaru a fost huiduit, cu intermitenţe, cam 2 ore. Mai toţi vorbitorii au acuzat F.S.N.-ul că a instalat la pupitrul de comandă oameni debarcaţi de Ceauşescu, care au dus de rîpă Armata. Oamenii i-au strigat lui Iliescu că nu vor ca el să fie un nou Ceauşescu. În faţa unor noi serii de ameninţări formulate de inabilul Militaru, corpul ofiţeresc a strigat: „Ia nu ne mai băgaţi pumnul în gură, domnule ministru!“. Atunci, se zice că Iliescu a explicat de ce nu l-a făcut ministru pe Guşă: „A avut o atitudine şovăitoare. De asemenea, a avut relaţii cu Iulian Vlad. Eu am avut o legătură permanentă cu Militaru, mai de mult..“. Aceia care mă informează telefonic îmi spun că cei 18 generali reactivaţi au făcut studiile la ruşi, fără excepţie. E o fierbere mare în toată ţara. Tot azi, vreo 300 de oameni cu tabloul lui Iuliu Maniu au demonstrat în Piaţa Romană. A mai avut loc şi un miting studenţesc, transmis fragmentar la TV: nu vor decît drepturi, dar nici o datorie, o să-şi pună ei note singuri, se vor repartiza tot singuri, unde vor ei, n-or să mai aibă nevoie de profesori. Hop şi fosta secretară de partid de la „Scînteia tineretului“, Lucia Hossu Longin, care filmează vila somptuoasă din Str. Herăstrău, aparţinînd agentului multinaţional Silviu Brucan: „O casă pentru Istorie!“, gîfîie ea, doar-doar îi va azvîrli komisarul evreu niscaiva indulgenţe, pentru iertarea păcatelor. Dar cameleoni se întîlnesc la tot pasul, am o senzaţie de vomă. Au început să ridice capul, timid, şi monarhiştii. La televizor, apare un general în retragere, Anton Marin, care zice că are 80 de ani (să fie sănătos) şi citeşte Platforma-Program a Partidului Liberal, care militează pentru transformarea României într-o „monarhie constituţională“. N-aş putea să nu prind în paginile acestui Jurnal fugitiv şi informaţia că în România sînt, la ora de faţă, 200.000 de copii handicapaţi. Aş zice chiar 200.001, dacă ne gîndim şi la Octavian Paler, acest pitic necăjit, cu figura lui de Louis de Funes tragic. Mai consemnez redifuzarea – la interval de numai 5 zile – a unui scheci despre nişte copii, scris de Tudor Popescu, îmi pare rău de autor, dar lucrarea a penibilă.
A trecut şi duminica asta. A fost Sfîntul Ion, sărbătoare mare la români. Candelele morţilor tineri aruncă pe zăpadă reflexe albăstrii. Să mă încumet să dau o definiţie a Revoluţiei, din toate timpurile: „Pe mormintele martirilor pasc măgarii demagogiei!“. Şi încă o maximă, scrisă pe cînd n-aveam ce face: „De cînd lumea şi pămîntul, democraţiile consumă ce-au produs dictaturile“. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Altă secvenţă de la Cina Creştină: a venit să-i încînte pe bătrîni actorul Florin Piersic, care şi-a iubit nespus de mult părinţii. Fotografia a fost făcută în ziua de 30 iunie a anului 1997.
Ziarul TRICOLORUL, nr 2314 / 09.11.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu