5 IANUARIE 1990. Mă trezeşte telefonul. E Fănuş Neagu. Îmi spune, cu debitul lui grăbit, că a auzit la Radio comunicatul despre desfiinţarea revistei „Săptămîna“. E intrigat că respectivul crainic şi-a permis să comenteze că... s-a făcut un act de justiţie! Aşa o justiţie, să-i fie de cap! Îi spun lui Fănuş că acest Brucan parcă zicea că n-are nici o însărcinare oficială, că el numai „prezidează Comisia Internaţională a Consiliului Naţional al F.S.N.“. Atunci, ca ce chilipir a desfiinţat el o gazetă? Ce bună armă e aşteptarea! Astăzi chiar că sînt „închis pentru inventar“. Nu-mi rămîne decît să citesc, să scriu şi să deschid bine ochii, fiindcă se joacă o carte istorică foarte mare. Acum se încearcă toate caracterele. Încep să cred că cele două categorii primordiale ale speciei umane, de-a lungul Istoriei, nu pot fi decît astea: unii care au dus-o bine în toate regimurile, alţii care au dus-o rău în toate regimurile. Nu trebuie să treacă mult timp, ca să-mi dau seama de o curiozitate: există lichele care nici măcar nu s-au sculat de la prezidiu! Din prezidiul Adunării P.C.R. au trecut, fară a se mişca de pe scaun, în prezidiul Adunării F.S.N., de parcă Istoria li s-ar fi derulat pe dinainte, ca un ecran panoramic şi mişcător, ca la Diorama de la Borodino. Din pricina lor, oamenii cinstiţi n-au putut fi mai curajoşi, pentru că le era frică de ei, dar uite că, azi, aceiaşi indivizi îi terorizează pe oamenii cinstiţi că n-au fost mai curajoşi! Lichelismul uman nu are margini!
Au început mari frămîntări în Ardeal. Ungurii cer pe faţă autonomia. Cine o să le rupă falca? Miliţia şi Securitatea sînt reduse la tăcere, probabil că asta intră într-un plan. Armata? E timorată şi, la urma urmei, cine o comandă? În imensa lor majoritate, generalii readuşi de la pensie sînt filo-ruşi eliminaţi de Nicolae Ceauşescu.
Încep să circule zvonuri bombastice, ca de James Bond. Servieta diplomat a lui Ceauşescu, cînd se desfăcea, se transforma în mitralieră. De ce nu în rachetă sau în buncăr antiatomic? Ce le mai fabulează lumea, la năzbîtii de-astea sîntem imbatabili. Nu un român a inventat suprarealismul? Mai mulţi martori oculari ai evenimentelor din 22 decembrie îmi confirmă că o mare cantitate de sînge nevinovat a curs datorită sceleraţilor Dinescu şi Caramitru, care au isterizat lumea la televizor cu minciuni şi ameninţări.
S-a dat drumul la linşaj! În ziarul „România liberă“ apare astăzi articolul intitulat „Afară cu ei!“, scris de un oarecare Ficeac (animal încă necunoscut de specia umană), care e o înjurătură bestială împotriva mea şi a lui Eugen Barbu, adică să nu mai fim primiţi niciodată la vreo tipografie, vremea noastră a trecut, au venit ei, ficeacii! Şi cînd te gîndeşti că am fost dat afară de la „România liberă“ din cauza Securităţii! Şi cînd te gîndeşti că serialul lui Barbu a fost întrerupt brutal de Paler şi de Secţia de Presă a C.C. al P.C.R. fiindcă punea probleme arzătoare ale satului românesc şi cerea pămînt pentru ţărani! Afară cu noi? Cine să ne dea afară? Nişte tipografi debusolaţi şi nişte politruci ai organului F.D.U.S.? Şi de unde să ne dea afară? Din literatură? Eu ca eu, accept, încă nu mi-am scris cărţile vieţii, dar Eugen Barbu a creat cel puţin 3 capodopere de talie universală, „Groapa“, „Principele“ şi „Săptămîna Nebunilor“! Îl dă afară anonimul godac Ficeac pe un om tradus în 25 de ţări, laureat al Premiului Herder, membru corespondent al Academiei Române, membru al Academiei Americane de Ştiinţe, fondator al Cenaclului Labiş?! Am trăit s-o văd şi pe asta. Poporul Român ispăşeşte un blestem, altfel nu-mi pot imagina cum de e posibil aşa ceva. În ultima clipă aud că, în spatele acestui articol abject, se piteşte fosta mea colegă, Florica Ichim, odraslă de legionar. Totuşi, mi se pare că mai există şi remuşcări. Primesc un telefon: sînt chemat înapoi la serviciu, la Agerpres. Refuz. Ce să mai caut acolo? Să văd cum se caţără unii peste alţii, cu orice preţ, indiferent de cadavrele lăsate în urmă? Să particip la spectacolul dezgustător al presei române, să suport privirile duşmănoase ale unora şi altora, să mă explic faţă de cineva? Nu sînt omul. Mîndria mea e prea mare pentru aşa ceva. Înapoi, la televizor, acum chiar că avem ce vedea. Nu ne mai trebuie nici bulgari, nici ruşi, jos cu antenele meşterite din ligheane! Un reportaj realizat la Palatul Primăverii aduce în prim-plan problema ţiganilor: toţi martorii şi participanţii direcţi la pichetarea casei lui Ceauşescu recunosc că ţiganii au furat vîrtos în 22 decembrie. Crainicii TV citesc mesaje umflate despre ei înşişi: „prin voi respirăm“, „voi sînteţi generali“, „voi v-aţi jertfit“ etc. Apare şi Dan Hăulică, vorbind despre o donaţie de 13.000 de cărţi făcută de F.N.A.C. pe adresa bombardatei Biblioteci Centrale Universitare. Nu e băiat prost acest Hăulică, ba chiar e extrem de rafinat şi de erudit, dar acum e îmbrăcat caraghios, cu o pelerină de Sherlock Holmes. Un spoitingir de sindicalist (vai, ce urît mă exprim, m-am molipsit de la noua noastră presă!) vorbeşte la televizor în ungureşte şi nemţeşte fără a mai traduce, pentru a ne face praf cu deşteptăciunea lui. În absenţa oricărui control, sau autocontrol, se fac simţite pe micul ecran barbarismele. Un maior de grăniceri (de pe graniţa româno-ungară) spune că „persoanele care doreau să evazioneze (?!) din ţară...“, iar altcineva afirmă că Nicolae Ceauşescu ar fi avut „mania megalomaniei“. În acelaşi context, un tînăr îi reproşează lui Ceauşescu că nu ştia ce e arta, dar el pronunţă la TV „sclupturi“. Se tot vorbeşte prin mass-media acestor zile furtunoase de subteranele Bucureştilor, care, chipurile, ar fi fost îndreptate contra Poporului, dar mai mult ca sigur că ele au fost realizate ca mijloc de apărare şi refugiu în cazul unei invazii străine, mai cu seamă ruseşti. Trezire din pumni a Miliţiei, mă rog, a Poliţiei, după noua şi, totuşi, atît de vechea denumire, deşi Miliţiile erau de pe la 1830, de pe timpul lui Vasile Cîrlova: refuză să dea autorizaţie unui marş studenţesc. Totuşi, mă uit cu drag la aceşti copii. Elanul lor e curat şi sincer, mă regăsesc pe mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, în acel august 1968, cînd am alergat într-un suflet, din instinct, în Piaţa Palatului. Mitingul antisovietic se terminase, lumea se retrăgea, dar eu îmi umpleam plămînii cu aerul tare al înălţimilor acelei zile de 21 august. Ţin minte că învăţam pentru cele 3 restanţe pe care le aveam, ca să trec în anul II, citeam de zor, în vîrful patului, la Istoria Filozofiei Antice şi Medievale, cînd, deodată, s-a deschis uşa bucătăriei noastre miniaturale şi a intrat mama, venind de la piaţă, cu sacoşa plină de cireşe, de zarzavaturi şi brînză: „Corneluş, au intrat ruşii în Cehoslovacia!“. Ce inimoasă, ce patrioată, ce româncă frumoasă era mama! A urît tot timpul ocupaţia bolşevică, n-avea ochi să-i vadă pe ruşi, dar nici pe unguri, din pricina cărora suferise atît de mult în Ardeal. Cînd mai răbufnea năduful tinereţii ei braşovene, cu anii de slugărnicie fără plată la o unguroaică pe nume Botoş, căreia îi zicea Botoşoaica, şi cînd îşi mai aducea aminte şi de cît pătimise tatăl ei, falnicul român Ghiţă Vlădăreanu, condamnat la moarte de două ori şi evadat tot de două ori de sub escorta austro-ungară, ea ne spunea: „Dacă aş şti că am un strop de sînge unguresc, mi-aş tăia venele!“. Ce să-şi taie ea, săraca, blînda mea mamă, care nu putea să omoare un pui pentru ciorbă?! „Au intrat ruşii în Cehoslovacia!“ Nici nu ştiu cum am luat tramvaiul 2 şi pe urmă maşina 38 pînă la Catedrala Sfîntul Iosif! Apoi, seară de seară, stăteam cu urechea lipită de un „Philips“ străvechi, prevăzut cu un ochi magic verde, şi ascultam „Deutsche Welle“ în limba română. Ajutorul moral primit atunci de la preşedintele Americii, Lyndon Johnson, şi de la premierul Chinei, Ciu En Lai, mi-a umflat pînzele inimii, eram în al 9-lea cer. Parcă piesa lui William Saroyan, „Inima mea e pe înălţimi“, fusese scrisă special pentru mine. Deci nu ne-au ocupat ruşii! S-au speriat, au dat înapoi. „Dacă U.RS.S. va ataca România, noi îi vom elibera pe fraţii români, trecînd prin Moscova“ – zicea (sau se zvonea că zice) Ciu En Lai, vorbe care au constituit un magnific balon de oxigen pentru Poporul nostru, ceva cam în genul sacrei devize „Pe-aici nu se trece!“. Eram tare mîndru de Ceauşescu, deşi pînă atunci nu dădeam prea multe parale pe el. Prima oară îl văzusem pe viu la începutul anului 1958, cînd murise dr. Petru Groza. M-a dus mama de mînă, pe Drumul Sării, vizavi de cinematograf, ca să vedem convoiul funerar. Ceauşescu era în spatele afetului de tun, alături de alţi lideri comunişti. A doua oară l-am văzut în vara lui 1965, de-abia fusese ales şi venise în vizită de lucru peste drum de coliba noastră, la Uzina Vulcan. Avea părul încărunţit şi o cravată de culoare roşie. A fost mare fierbere în mahalaua noastră. Apoi, m-a intrigat, în mai 1968, că nu ştia să ţină o cuvîntare alături de Charles de Gaulle, dădea prea mult din mîini şi se uita după aprobarea lui Maurer, la fiecare frază. I-am spus unei colege de Facultate, o evreică de treabă, Iulia Iosub, ceea ce mă nemulţumeşte, dar ea mi-a replicat:
- Lasă-l în pace, ştie el ce face, unde s-a mai pomenit să se ducă generalul în vizită prin Estul Europei?
Ce vremuri! Ce tineri eram! Aş putea scrie la infinit pe temele astea, dar ar interesa pe cineva? Astăzi, tinerii aceştia care au crescut pe nebăgate de seamă sub ochii mei, întîi mi-au ajuns pînă la servietă, mai apoi pînă la curea şi acum sînt oameni în toată firea – mă impresionează prin puritatea lor morală. Nu prea sînt sigur de lecturile lor – or fi citit şi ei „Spartacus“, la 11 ani, Lessing, Goethe, Zola, Voltaire şi Rousseau, la 16 ani, şi „Avangarda artistică a Secolului XX“, de Mario de Michelli, la 19 ani, aşa cum am făcut-o eu? Dar, vorba lui Goethe: „Cenuşii sînt toate teoriile şi veşnic verde este copacul de aur al vieţii!“. Ca dovadă că au, totuşi, lecturi bune, este şi scena din televizor, de pe la sfîrşitul acestei zile, în care un student aduce aminte de cuvintele prin care Avram Iancu refuzase decoraţiile împăratului Franz Joseph: „Nu ne-am luptat pentru jucării!“. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Muzeul Satului din Bucureşti. În ziua de 15 mai 1983, aici a avut loc Festivalul „Steauă di dor“, organizat de comunitatea aromânilor. Invitat de onoare, poetul s-a prins în horă lîngă poeta Kira Iorgovanu (stabilită şi căsătorită, mai tîrziu, în Germania).
Ziarul TRICOLORUL, nr 2312 / 07.11.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu