28 Februarie 1990. Zi de odihnă. Parcă celelalte cum au fost? Eugen Barbu şi Iosif Constantin Drăgan sînt în convorbiri de 7 ore încheiate, pentru a realiza împreună un film grandios. Patronul cu scenariul, Drăgan cu banii, ca producător. Vorbesc cu Răzvan Theodorescu, la telefon, să i se ia un interviu televizat lui Drăgan, fiindcă a doua zi, în zori, pleacă în Cehoslovacia. Trăim într-o înfloritoare perioadă a zvonurilor: aud, de pildă, că Emil Munteanu, de la „România liberă“, care acum mă înjură vijelios, a fost ofiţer de Securitate, dat afară pentru matrapazlîcuri.
1 MARTIE 1990. Mărţişor! Cap de Primăvară, la strămoşi! Parcă o descătuşare miraculoasă vibrează în arbori şi în cuiburile păsărilor. Ce bine mă simt cu fiecare început de primăvară! Cît de mult iubesc florile curajoase care sparg, cu lancea lor firavă, calota de zăpadă! Ce reavăn şi frumos mirositor trebuie să fie pămîntul acum pe cîmp, pe dealuri şi munţi, cu brazde răvăşite de ghiocei, toporaşi şi zambile! Poate că nimeni n-a descris mai emoţionant ciclurile anotimpurilor, în toată literatura lumii, ca polonezul Reymont, în romanul „ţăranit, care a luat Premiul Nobel în anul 1924. L-am citit cu o plăcere nebună, în adolescenţă. Mă invită Barbu la plimbare. Mergem ce mergem, pe ruta obişnuită, de la Ceasul de lîngă Palatul Victoria, pînă la Statuia Aviatorilor, apoi ne întoarcem şi poposim la „Mărul de Aur” (pe care noi doi l-am salvat de la demolare, prin 1988, aşa e, dragi tovarăşi Alexandrina Găinuşă, Lina Ciobanu şi Silvestru Vîrtosu?!). Lume multă, febrilă. Aici, o slugă hoaţă, pe nume Nicolae Dascaliuc (un fel de şef de sală) se poartă urît cu noi - concret, nu face nimic, dar se uită cu duşmănie, probabil pentru că n-a putut să ne fure ani de zile, după cum îi dădea ghes inima. Bine că ne-a furat la nota de plată de azi, o ospătăriţă de-a lui, din pricina acesteia, de altfel, începînd scandalul. Plecăm scîrbiţi. Ne ducem la Restaurantul Chinezesc, din apropiere, unde se face curăţenie. Un tîrîie-brîu mucos în hol, strigă după mine: „Ceauşistule!“. Nu-1 bag în seamă. El nu are nici o vină, de vină sînt publicaţiile care l-au intoxicat, ca şi „Europa liberă”. O să-1 regretaţi voi pe Ceauşescu, proştilor! Pînă la urmă, ne întoarcem acasă. Bine că ne-am mai pus sîngele în mişcare şi am respirat aerul ăsta curat. Mă îngrijorează Barbu - nu mai aude deloc cu o ureche, i-a slăbit mult vederea, trebuie operat de cataractă, începe să uite tot mai des, nu ştiu ce-i cu el. Ajung, în sfîrşit. în searbădul meu apartament cu două cămăruţe. Unde o sta acum Silviu Brucan? Tot în „Casa pentru Istorie“, cum numea Lucia Hossu-Longin vila din str. Herăstrău nr. 6? Citesc revista ieşeană „Timpul“, unde sînt atacat foarte murdar, alături de Eugen Barbu şi Mihai Ungheanu. îi simt imediat orientarea: alături, se lăfăie poze şi interviuri cu Dorin Tudoran şi compania. Am crezut că această publicaţie, care şi-a tras abuziv numele ziarului unde lucrase Eminescu (numai că ziarul acesta din urmă apărea la... Bucureşti), este o foaie serioasă. De unde atîta seriozitate? Pe copertă a apărut o poză mare, din care reiese că pe zidurile Universităţii din Iaşi populaţia ar fi scris cu vopsea: „Gabriel Liiceanu - preşedintele României!”. N-ar fi primul ţigan, să ne gîndim numai la Răzvan Vodă, înscăunat de Mihai Viteazul pe tronul Moldovei şi imortalizat apoi de Haşdeu, în „Răzvan şi Vidra”. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2381 / 03.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu