Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LV)

26 FEBRUARIE 1990. A venit în ţară, în sfirşit, Iosif Constantin Drăgan. Îi aranjez unele interviuri, la Agerpres şi la Televiziune. Cineva îmi spune că Nicu Ceauşescu îi înjură, din spatele gratiilor, pe toţi cei care vor să-i ia interviuri. În celulă cu Ion Dincă stă inginerul Mircea Oprean, soţul Zoiei Ceauşescu. Sînt toţi la Jilava, de-aia a şi fost golită puşcăria de ceilalţi deţinuţi. Nu prea ştiu de ce-a fost închis acest băiat - numai pentru că era ginerele lui Ceauşescu? Ce legătură are? A omorît pe cineva? A furat ceva? A uneltit împotriva Statului sau împotriva Umanităţii? Ce ruşine pe aşa-zisa Justiţie românească! Îl mai ţin minte, vag, pe acest Oprean, venea uneori pe Stadionul din Ghencea, stătea în fotoliile din faţă, alături de alţi doi stelişti pătimaşi, Ion Coman şi Ludovic Fazekaş, în vreme ce Valentin fuma ţigară de la ţigară, numai Pall Mall fără filtru. Au fost vremuri frumoase. Poate şi pentru faptul că era pace şi noi, cu toţii, număram cu cîţiva ani mai puţin. O scenă de viaţă şi de moarte face înconjurul României, fulgerător - Gelu Voican Voiculescu, puşcăriaşul nebun care înfiinţase tribunale ad-hoc, pentru execuţii sumare în toată ţara (cum văzuse el prin filmele latino-americane), l-ar fi întrebat pe Nicolae Ceauşescu dacă n-are cumva remuşcări, la care Nea Nicu i-a răspuns, cu multă demnitate: „Nu, eu voi rămîne ca un Erou în Istoria României!“. Acum, la ora la care scriu rîndurile de faţă, nu ştiu dacă aşa va fi, doar timpul va decide, dar ştiu precis că groparul lui Ceauşescu va rămîne ca un gunoi în Istoria României, de asta poate fi sigur.
După atîtea zile irosite în carcera mea auto-impusă, a venit vremea să ies şi eu la soare. Mai exact, pe terasa „Pescăruşului“, la şosea, alături de Patronul, Mihai Ungheanu, Iosif Socaciu şi alţi amici ai noştri. Seara se face un frig pătrunzător, aşa că intrăm înăuntru. Dăm peste o mare ţigănie, cum n-a fost niciodată într-un asemenea local de tradiţie. Sînt vreo 3-4 mese ţigăneşti, care, efectiv, terorizează pe toată lumea. Mă înapoiez, scîrbit, acasă. Aş fi vrut să mă îmbăt, dar n-am reuşit, am un prag-limită, sub care nu pot coborî niciodată. La TV, noaptea, un evreu şi un armean îşi bat joc de bătrînul Ion Raţiu, hărţuindu-1 cu tot felul de întrebări ironice, de genul cînd şi dacă va candida la Preşedinţia României. Iar româno-englezul zîmbeşte în neştire, naiv sau şiret, încă nu-mi dau seama. Cine l-ar vota pe un om care a lipsit din ţară vreme de o jumătate de veac şi e rupt complet de realităţi? Ce cumplită pedeapsă, să n-ai simţul realităţii! Mai răsfoiesc presa de peste zi. Tot agresivă, tot doldora de ură. îmi cade privirea pe un articol publicat în „Libertatea“ de fostul nostru colaborator de la „Săptămîna“, bătrînul filolog N. Mihăescu. Am surpriza de a vedea cum îl elogiază, din senin, pe un „om al zilei“, Nicolae Manolescu, cel care, alături de Marin Sorescu şi Dumitru Popescu, a instrumentat odioasa tentativă de asasinat moral împotriva lui Eugen Barbu, e vorba de scandalul cu „Incognito“. Iar profesorul Mihăescu elogiază acum „contribuţia acestui excepţional critic la cunoaşterea şi chiar la dezvoltarea literaturii naţionale“, comparîndu-1 cu Titu Maiorescu! De Patronul îmi pare rău, căci nu merita una ca asta. Nu ştiu de ce, dar îmi vine tot mai greu să ţin „Jurnalul“ acesta. La ce bun? Îl va citi vreodată cineva? Nu e prea joasă altitudinea mea, nu mă învîrt într-un sistem de referinţe prea mic, în raport cu marea cultură pe care o tot asimilez, de vreo 30 de ani, şi care dezvoltă o altă anvergură? De ce n-am puterea să mă rup de cotidianul acesta meschin, care ne macină pe toţi şi ne nivelează aşa cum striveşte un compresor asfaltul fierbinte? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR


Ziarul TRICOLORUL, nr 2378 / 31.01.2012