Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LIV)

25 FEBRUARIE 1990. Însorită zi de duminică. Ultima din iarna aceasta blestemată. Rămînem noi, aşa, cu cîte o iluzie, sau impresie, sau amintire, sau asociaţie de idei, care ni se fixează pentru tot restul vieţii. Pentru mine, duminica e asociată, încă din adolescenţă, cu scena aceea din „Faust“, care descrie atmosfera patriarhală a unei comunităţi înnobilate de duhul iubirii faţă de Dumnezeu, cînd în dangăt de clopote se plimbă soldaţi, fete, elevi, ca într-un tablou însufleţit, de Brueghel sau Dürer. Nemţii mai au şi acum asemenea obiceiuri, de a petrece şi a jubila împreună, de a defila în costume naţionale prin mijlocul urbei (a se vedea eseul „Duminică germană“ de Tudor Vianu) - românii nu le mai au, parcă ne e ruşine să ne mai adunăm laolaltă. Gustul acesta plăcut al fiecărei dimineţi de duminică îmi înaripează sufletul şi îmi dă porniri miraculoase. Aş vrea să scriu un volum de poezii impresioniste, intitulat „Parfumuri şi Culori“, în care să redau deliciile primelor vîrste, cînd modelam plastilina verde şi galbenă, care emana un miros plăcut, ca al chitului pentru ferestre, cînd mă bucuram nespus de globurile roşii şi albastre ale Pomului de Crăciun, ori de staniolul grena al bomboanelor, cu care ne modelam dinţii, ori de mirosul pătrunzător de amoniac, esenţă de rom şi mirodenii, exalat de cozonacul de Paşti, cînd mama frămînta aluatul într-o albie de lemn şi apoi presăra stafide, asta ca să nu mai vorbesc de ouăle încondeiate şi picurate cu ceară, precum şi de mirosul tenişilor chinezeşti de culoare albă, pe care tot mama ni-i vopsea cu cerneală, ca să nu se murdărească şi să-i purtăm mai mult. Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, anterioare fazei discernămîntului la copii (vîrsta de 5 ani), este legată de pierderea unei perechi de tenişi - locuiam într-o fundătură a mahalalei Rahovei, pe Str. Plivitului (fostă Decebal), unde m-am şi născut, din sărăcia lor, mama şi tata îmi cumpăraseră o pereche de tenişi, m-am dus pe un maidan să mă joc, lîngă nişte barăci, dar cred că m-a apucat ploaia şi mi-am scos încălţările, punîndu-le într-o roabă, a unor zilieri; numai că zilierii au plecat cu roaba, şi cu tenişii mei, aşa că, o dată ajuns acasă, m-a bătut tata cu cureaua pînă m-a lăsat lat, pe duşumea, după care şi-a continuat munca la maşina de cusut şi discuţia cu un client la fel de amărît ca şi noi. Aceea a fost prima şi, probabil, cea mai cruntă bătaie pe care am încasat-o de la părinţi, dar cred că mi-a prins bine, fiindcă de atunci nu mi-am mai pierdut lucrurile. Decît capul, fireşte, atunci cînd mi se aprindeau călcîiele după vreo fată. Dar, ce fel de „Jurnal“ e acesta, în care ţîşnesc la lumină toate scînteile unor stele vechi şi demult apuse? Este limpede că n-am ce face, tîndălesc, m-au tras duşmanii pe tuşă. Aflu, astăzi, că deja ziarele încep să nu se mai vîndă. Era de aşteptat, românul nu e prost deloc, dimpotrivă - de ce să-i îmbogăţească el pe toţi şarlatanii? Azi-noapte, la televizor, Ion Dincă a făcut dezvăluiri destul de modeste, în raport cu tiribombele lansate de anumite publicaţii. În mod concret, s-a referit la Apa Grea de la Centrala Atomică de la Cernavodă. Tot la televizor, astăzi, cînd se uită toată lumea, Ioan Alexandru face o greşeală curioasă: în entuziasmul lui evanghelic (pe care i-1 înţeleg şi i-1 împărtăşesc) pierde, totuşi, măsura şi afirmă că operele lui Homer s-au născut din... Biblie! Chiar aşa, din toată Biblia? Păi, Noul Testament e scris cu vreo 700-800 de ani după „Iliada“ şi „Odiseea“. Tot astăzi, în sfînta zi de duminică, a odihnei Ziditorului, demolatorii nu au astîmpăr şi organizează o demonstraţie la statuia lui Lenin, din Capitală. Am o strîngere de inimă, fiindcă de statuia asta mă leagă un off - în fiecare dimineaţă, cînd treceam spre Agerpres, cheaun de somn, îmi şopteam: „Doamne, România va fi cu adevărat liberă atunci cînd în locul statuii acestui mongol se va înălţa statuia lui Iorga!“. O dată, i-am spus asta, cu voce tare, şi lui Viorel Sălăgean, care, fiind secretar P.C.R. pe toată presa şi pe toate editurile, s-a făcut că nu aude. Acum, nişte popi şi persoane cu megafoane vor să dărîme statuia. Din partea mea, n-au decît. Dar, chestia e: ce punem în loc? Şi cînd? Pînă una-alta, de remarcat umorul proverbial al gloatei, care nu ne-a părăsit nici la 1848 (cînd am ars pe rug Arhondologia ierarhiilor boiereşti şi Regulamentele Organice ruseşti, pe Dealul Mitropoliei): pe soclul statuii lui Lenin, cineva a scris, despre bronzul încorporat: „Bun de făcut clopote!“.
Scade vertiginos entuziasmul străinătăţii faţă de ceea ce se petrece în România. Nici nu-i de mirare, din moment ce s-a început prin nişte crime. Cine poate fi atît de ticălos încît să ierte, ori să justifice, ori să închidă ochii la nişte crime? Un cotidian britanic scrie, de pildă, că alegerile din România sînt cele mai penibile din sud-estul Europei. Nu-mi ies din minte stridenţele şi ţipetele ultimelor şedinţe ale C.P.U.N! Cum pot face oamenii aceştia ordine în ţară, cînd ei se ceartă ca chiorii? Ferească Dumnezeu de orgoliile avocăţeşti! De la procese cu tot felul de găinari, „aranjate“ pe culoarele tribunalelor, printre damigene şi paporniţe, unii dintre avocaţi vor să treacă, dintr-un salt, pe prima scenă a ţării! Mi-a mai reţinut atenţia o frază, rostită de o prăjină bătrînă şi nespus de preţioasă, care are aerul de a se prezenta drept un Nicolae Iorga neînţeles, reprimat de comunişti. Este Dan Amedeo Lăzărescu: „Singura realizare valabilă a regimului Nicolae Ceauşescu e Metroul“. Ce păcat că n-a făcut şi Ghetoul, pentru fraieri ca tine, Lăzărescule, ar fi intrat în Istorie şi mai abitir!
În rest, o zi anostă. Am vorbit cu tata şi cu Barbu la telefon, ca de obicei. Aş vrea să mor. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2377 / 30.01.2012