Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LVI)

27 FEBRUARIE 1990. Sub biroul meu de lucru s-au strîns cîteva maldăre de hîrtie. Gunoiul de dimineaţă. E presa din ultimele zile. Tot mai proastă, fără sare şi piper, dar ulcerată de patimi. Fac un efort fizic (mă aplec s-o ridic, deşi am călcat-o în picioare şi am făcut-o ferfeniţă) şi un efort intelectual (adică o vărzuiesc preţ de cîteva minute, să văd cine şi de ce mă înjură, ce crime au mai făptuit ţiganii scăpaţi de sub orice control, cît de tare s-au obrăznicit ungurii etc.). Cea mai mare deziluzie e aşa-zisul ziar „Adevărul“ - rău, răzbunător, scuipînd azi unde a lins ieri. Nu-mi pot imagina cum, ce minune s-a petrecut, de-au reuşit cei 200 şi ceva de foşti salariaţi ai organului CC. al P.C.R., „Scînteia“, să-şi bage o mînă lungă pe gît, pînă la fund, să se apuce cu nădejde de noadă şi să se întoarcă singuri pe dos, scurt, într-o singură noapte! Totuşi, năravurile proaste îi trădează: „Adevărul“ publică aceleaşi caricaturi ale „Scînteii“, cu oameni colţuroşi şi fermi, măi, tovarăşi, rostind nişte texte dogmatice, la care nu rîde nici un cîine. Întorcînd cu scîrbă foile ziarelor şi revistelor adunate în ultimul timp, constat acelaşi numitor comun: fiecare nenorocit încearcă să se convingă şi să ne convingă ce fapte de „eroism“ a săvîrşit el în „rezistenţă“. În fiecare „fund gol“ zace un general De Gaulle. Îngrijorătoare lipsă de caracter are o mare parte din intelectualitatea română! Pe lîngă puşlamalele astea, muncitorii sînt nişte sfinţi de pus la icoane. Totuşi, întîlnesc şi două materiale interesante. 1) Micul băgător de seamă Doru Braia, tehnician de profesie (dar politician amator!) s-a dus, în clipele fierbinţi ale zilei de 22 decembrie, la Ambasada României din Bonn şi a somat să i se predea documentele şi... banii (?!). A fost oprit de Poliţia germană, care nu putea nici ea să-şi explice cum de-şi permite un individ de pe stradă să ceară fondurile unei Ambasade!; 2) În „Libertatea“ de sîmbătă a apărut o scrisoare a unui legionar pe nume Sorin Arnăutu către un alt legionar, Constantin Burlacu, din New York, în care sînt făcuţi chisăliţă borfaşii de la „Europa liberă“.
Am nevoie de un sfat juridic, pentru cineva. Aşa că îi telefonez lui Gabriel Iosif Chiuzbaian, care e ceva pe la Asociaţia Juriştilor, dar şi vicepreşedinte la unul dintre partidele-ciupercă. „Pardon, eu sînt prim-vicepreşedinte!“ - mă corectează, cu emfaza lui cunoscută, Găbiţă. După care, pur şi simplu, îmi cere bani pentru a-mi acorda consultaţia. Bravo, Chiuzbaiane! Unde-am fi ajuns dacă, pentru numeroasele servicii pe care ţi le-am făcut şi eu de-a lungul timpului, aş fi pretins bani? Vorbesc cu Barbu la telefon şi îi istorisesc cum şi-a mîncat cenaclistul Chiuzbaian omenia.
- La ce te aştepţi, mă, Vadime, de la unul ca ăsta? Păi eu l-am primit în casă şi el s-a dat la nevastă-mea. Stai, că asta nu e totul, dar îmi spunea Drăgan că l-a găzduit la Palma de Mallorca şi s-a dat şi la nevasta lui, marchiza. Nu pune la suflet, mai bine ia zii: ce-ai mai făcut azi?
I-am răspuns cu gîndul dus departe şi cu privirea la florile de ger din fereastră: „Ia, eu fac ce fac demult/ Iarna viscolul ascult...“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR


Ziarul TRICOLORUL, nr 2380 / 02.02.2012