Pentru împrospătarea memoriei
VRĂJITOAREA SIDONIA, SCUTURATĂ
DE PĂDUCHI ÎNCĂ DE ACUM 10 ANI...
Am să prezint, în continuare, un caz extrem de grăitor despre maniera în care funcţionează nu numai Justiţia, ci şi mass-media. Toată presa a relatat, în aceste zile, arestarea unui mafiot pe nume Fabian, bărbatul unei vrăjitoare, Sidonia. Numai că noi, cei de la „România Mare“, am tras mai multe semnale de alarmă referitoare la această familie de infractori. Unul dintre ele este ancheta publicată în revista „România Mare“, nr. din 17 mai 2002, pe care o voi reproduce, ca să priceapă chiar şi cei de rea-credinţă că tot ce publicăm sau comentăm noi este adevărat.
Şi încă ceva: n-ar fi fost mai bine, pentru atîţia şi atîţia oameni, dacă aceşti infractori ar fi fost arestaţi încă de acum 7 ani? Iată textul: „La intersecţia Străzilor Antiaeriană şi Cilindrului, din Bucureşti, se înalţă un palat somptuos, cu un mare număr de camere şi de băi, dar şi cu un salon gigantic, pe plafonul căruia figurează semnul dolarului, $ (Clubul Leilor, înfiinţat de miliardarul Plăcintă). Terenul din jur are circa 4.000 de metri pătraţi, aici fiind amenajate şi numeroase locuri de parcare. Zeci de muncitori români îl slugăresc pe individ. Halal să-ţi fie, Popor Român! Nimeni, în România, nu poate să ridice, cu bani cinstiţi, un asemenea edificiu luxos. Dar, te pui cu mafia ţigănească? Palatul îi aparţine unui oarecare Fabian (Marin), unul dintre capii crimei organizate din România. Se spune că ar fi bărbatul uneia dintre vrăjitoarele care tot apar pe nişte posturi private de Televiziune. Întreaga construcţie este ILEGALĂ, individul neavînd nici o aprobare, nici un act, nici un certificat de urbanism. Mai mult decît atît, dar el a înhăţat, abuziv, mai mult de jumătate din curtea Şcolii Generale nr. 143. Protecţia îi este asigurată de mai mulţi generali de Poliţie.
Am mai aflat că numitul Fabian are legături cu mafia ţigănească şi arăbească din Germania. Avem indicii că palatul cu pricina (evaluat la cca. 2 milioane de dolari!) e prevăzut să fie cazinou şi bordel. Tot ce se poate. Recent, Fabian şi-a serbat ziua de naştere, cu mare tămbălău, la Restaurantul din Parcul Moghioroş. Au participat personaje sus-puse“.
CORNELIU VADIM TUDOR
(Fragment din Conferinţa de Presă a PRM, 17 aprilie 2009)
Călător prin zăpadă
Bate-n vale miezul nopţii-un ceas,
Rece, neted calcă-al Lunii pas.
Clar de Lună. Pe cărări de nea
Umblu-nsingurat cu umbra mea.
Cîte-avut-am înverzite căi,
Şi cîţi sori de vară în văpăi!
Greu mi-e pasul, părul meu e sur,
Cum am fost, nu ştie nime-n jur.
Mersul umbrei mele-i mai tîrşit –
Însă orice drum are-un sfîrşit.
Vis, ce-n fastul lumii m-ai purtat,
Te desparţi. Azi ştiu: m-ai înşelat.
Bate-n vale miezul nopţii-n ger,
Rece rîde Luna sus pe cer!
Nea, pe frunte-mi răcoros balsam!
Gingaşă e moartea, cum ştiam.
Herman Hesse
(Traducere de Ştefan Augustin Doinaş)
Divina Paula
Paula Ciuclea are un loc aparte în inima mea. Efectiv, nu ştiu ce să apreciez mai întîi la acest copil mare. Frumuseţea sufletească? Dragostea pentru cultură? Optimismul molipsitor? Ea este un nesecat izvor de bunătate şi de generozitate, din care împărtăşeşte tuturor celor din jur. A fost o femeie frumoasă în tinereţe. Dar ce zic eu, a fost? Este şi acum, fiindcă are un cap de copil ca în picturile lui Nicolae Grigorescu şi se îmbracă tinereşte, pastelat, cu abundenţă de flori. Ne-a unit, însă, de cînd ne-am întîlnit, dragostea pentru muzică. Într-o carte de-a mea de aforisme scriu că „Mai degrabă mă lipsesc o zi de pîine decît de muzică“. Ei, bine, într-o vreme în care moravurile s-au sălbăticit, această femeie a înfiinţat un cor splendid, pe care îndrăznesc să îl numesc „Un Madrigal în miniatură“. De fapt, e mai mult decît un cor – e o corală, care cîntă bine şi colinde, şi romanţe, şi muzici naţionale etc. De vreo 15 ani încoace n-a existat manifestare a „României Mari“ la care să nu fie invitată şi corala cu nume atît de frumos: „Divina Armonie“. De fiecare dată, asistenţa a rămas uimită de amplitudinea vocilor, de forţa formidabilă a întregului ansamblu. Pentru că vocea umană a fost şi a rămas cel mai frumos instrument – abia după ea vine orga. Nu ştiu ce le face Paula Ciuclea acestor tineri, ce le spune, cum îi stimulează – dar ştiu că rezultatul e miraculos. Şi nu ştiu un alt cor de aceeaşi factură, pe lîngă o biserică, în stare să rivalizeze cu „Divina Armonie“. De cîte ori ascult acest cor sublim, înveşmîntat în hlamidă de zăpadă şi cu o cruce aurie pe piept, mă gîndesc la expresia regretatului meu amic Tudor Vornicu: „O clipă de încîntare“.
Felicitări, dragă Paula Ciuclea! Ai adus şi aduci, în continuare, atîta bucurie în sufletele oamenilor.
Dumnezeu să sfinţeşti nu numai Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, din Bucureşti – unde, la 17 iunie 1889, au stat alături trupurile neînsufleţite ale martirilor Neamului Românesc, Constantin Brâncoveanu şi Mihai Eminescu – biserică înnobilată de harul tînărului paroh Emil Cărămizaru; eşti aleasă de Tatăl Ceresc pentru a dovedi că „tot ce-i românesc nu piere“ şi că prin dragoste şi pasiune putem micşora suferinţa din această Vale a Plîngerii.
Corul pe care l-ai ctitorit şi pe care îl patronezi, în vremuri de restrişte, transformă în Catedrală orice loc în care îşi revarsă efluviile. Adică sfinţeşte locul. Care dintre noi nu a cîntat într-un cor, cînd era copil? Iată de ce amuţim, cu toţii, atunci cînd auzim un cor: fiindcă redevenim copii, iar pe tine te zărim, printre gene, în chip de Mamă, sau de Zînă Bună...
Corneliu Vadim Tudor
Membru al Parlamentului European
Preşedintele Partidului România Mare
9 ianuarie 2012
Biblioteca Naţională
Epistolele lui Iuliu Maniu
către Miron Cristea
1. Preasfinţite dragă,
Am primit preţuitele tale zise, pentru care îţi mulţumesc. Informaţiile date mi-au fost de mare folos în convorbirile cu dl. general Berthelot. Am aflat cu mare plăcere de la dl. general că primirea domniei-sale, pretutindeni, a fost aplaudată. Mi-a declarat că a găsit la românii din Ardeal mai mult decît cea mai mare bunăvoinţă la care s-ar fi putut aştepta. E încîntat. Poţi să-ţi închipui că sîntem fericiţi aflînd părerea generalului.
Aici, în Sibiu, (de) asemenea, i s-a făcut o primire care l-a mulţumit pe deplin şi a fost direct aplaudat. Sibienii au făcut adevărată minune. Impresia mea este că şi călătoria lui Berthelot ne-a fost de foarte mare folos. În lucrările noastre avem foarte multe greutăţi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le vom răzbi, însă e foarte mult de a face încă.
Aş avea multe de spus, dar trebuie să-mi rezerv plăcerea a face aceasta cu cuvîntul. Altfel, trebile ne stau bine. Rugîndu-te să primeşti sărutarea sfinţitei drepte şi îmbrăţişîndu-te cu toată dragostea, rămîn
Al Prea Sfinţiei Tale prea devotat
Iuliu Maniu
Sibiu, 3.I.1919
2. Înălţimea Ta,
Înaltpreasfinţite,
Avînd locuinţă, în timpul de cînd stau aici, în mai multe părţi, am primit mult preţuita ta scrisoare cu enormă întîrziere. De aceea vin abia acum să-ţi mulţumesc pentru bunele cuvinte ce mi-ai trimis şi să te rog să nu întîrzii a-ţi vedea de sănătate de cu bună vreme, ca să nu păţeşti ca mine, care a trebuit să sacrific mult timp şi să aduc jertfe materiale pe care le puteam evita, dacă nu aş fi fost atît de nebăgător de seamă în ce priveşte sănătatea mea. Şase săptămîni m-a chinuit doctorul de dinţi numai pentru că, ani de-a rîndul, nu am putut să mă îngrijesc. Îţi recomand cu toată căldura două lucruri: să mergi fără amînare la medicul de dinţi. Nu ştiu ce medici sînt în Bucureşti, ceea ce ştiu este că, în Bucureşti, şi pentru tine, şi pentru mine îngrijirea dinţilor este aproape imposibilă, trebuind să stăm de vorbă cu lumea şi că, în Viena, sînt medici excelenţi, care merită toată încrederea. Medicul dr. Grauner (Karlhnerring), care m-a îngrijit pe mine, e un specialist excelent; el mi-a făcut o lucrare grea peste măsură, complet reuşită. Are şi Caius Brediceanu un medic cunoscut, din Banat, excelent. Îl vei alege pe care vei dori, dar nu întîrzia. Eu am stat în Pudersdorf, în sanatoriu, dar Înălţimea Ta ai putea sta foarte bine la Caius, care, desigur, ar fi foarte fericit să te poată găzdui. Al doilea lucru (pe) care ţi-l recomand este ca, în fiecare an, pe vremea aceasta, să vii la Riviera, pentru 5-8 săptămîni. Nu poţi avea închipuire ce frumos este aici şi ce minunat efect are aerul de aici pentru tot organismul. Mie mi-a trecut orice urmă de la pleurezia care m-a chinuit atît de mult anul trecut, şi respiraţia mi-a devenit cu totul normală. Dar nu la Nisa, ci aici, într-o localitate oarecare, din vecinătate. Am stat 2 săptămîni la (indescifrabil), dar nu mi-a făcut bine deloc. Aici e mai bine şi mai ieftin decît oriunde pe Riviera. Am încercat în multe părţi. Eu, restabilit cu sănătatea, zilele acestea plec în Franţa, într-o scurtă călătorie de studiu, cu automobilul unui prieten din Ardeal. Peste 10-12 zile, voi fi în Paris pentru cîteva zile.
Te rog, Înălţimea Ta, să primeşti asigurarea înaltei consideraţiuni şi a celor mai distinse sentimente. Cu sărutarea sfinţitei drepte şi respectuoase salutări, rămîn, devotat,
Iuliu Maniu
Riviera, Palace Monte Carlo
12.III.1931
Licheaua respingătoare Ion Caraion încerca să-şi ascundă trecutul legionar scriind la moartea marelui Liviu Rebreanu că acesta a fost... agent al Gestapoului (?!)
Aşadar, maestrul a murit. A murit aproape în aceeaşi zi cu „baronul“ sau, în orice caz, la interval scurt unul după celălalt, într-o „camaraderie“ de situaţii - ce să spunem - emoţionantă. Destin? Coincidenţă? Ironie istorică? Sau simplă întîmplare? Poate fiecare în parte, cine ştie, ori toate la un loc.
Sfîrşitul e la fel de dezgustător şi anonim, iar concluzia rămîne aceeaşi: că Liviu Rebreanu şi-a îndeplinit pînă la urmă acţiunea lui de trădător. Singura dată cînd a fost conştiincios, căci altfel nu l-a interesat nici conştiinţa lui, nici neamul acesta, nici judecata oamenilor viitori. Liviu Rebreanu ţinea conferinţe, lua dineuri, primea tantieme, făcea călătorii în străinătate, nu uita să vorbească de „bunele raporturi“ româno-germane. Cîtă muncă pentru el, care era greoi şi delibera anevoie!
A ştiut Germania hitleristă întotdeauna dintre cine să-şi aleagă oamenii şi cum să-şi bată joc de durerile popoarelor; a ştiut Gestapo-ul nemţesc la cine să facă apel, atunci cînd trebuiau ascunse nemulţumirile, atunci cînd revoltele, urletele mulţimii trebuiau făcute inofensive; a ştiut vîscul teuton în care arbori să intre, pentru a lipsi pădurea de copacii care mai rămăseseră sănătoşi.
Pentru doctrina încîrligată, a naziştilor Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu, Şeicaru şi alţii mai mici, ca Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu etc. nu mai aveau importanţă, începuseră să fie prea puţini. Din partea lor, slugi de doi lei, gata să lingă oricînd unde au scuipat, nu s-ar fi sinchisit niciodată Hitler. Era sigur de ei, ca de nişte lipitori trimise să sugă, era convins, aşa cum eşti convins de picioarele scaunului, de braţele cuierului, de fundul pălăriei. Trebuiau înmulţiţi, trebuiau căutate platforme proaspete pentru a îmbrobodi la ochi ţara, pentru a o face să primească dictatul vienez cu gura închisă. Şi s-au gîndit la Liviu Rebreanu. La romancierul, la academicianul, la băiatul învăţătorului din Năsăud – Liviu Rebreanu. Era disponibil şi i-au plăcut banii, onorurile, vizitele, fotografiile, cartierele generale, se prăpădea după civilizaţia germană, începuseră să-i amorţească ochii ca la „camarazii“ lui din Prusia şi din Bavaria.
Liviu Rebreanu avea în faţa ochilor prestigiul dezis al lui Cezar Petrescu, fostul director al unui cotidian de a nu ştiu cîta „renaştere naţională“; avea în faţa ochilor oglinda Ardealului măcelărit şi în refugiu; Liviu Rebreanu avea în memorie miile de revoluţionari transilvăneni, peste mormintele cărora călcau acum cizmele hitleriste şi trosneau bicele grofilor unguri.
Şi cu toate astea a trădat.
În loc să moară lîngă Apostol Bologa, a murit lîngă Killinger. În loc să plece cu Titu Herdelea la Bucureşti şi să lupte cu patrioţii români în ilegalitate pentru eliberarea Ardealului, a plecat cu ziariştii germani şi a elogiat opera de „protectorat“ hitlerist. În loc să aştepte cu Ion al Glanetaşului ziua răzbunării, acolo, la Năsăud, a aşteptat - alături de Clodius - „victoria finală“, postat la Direcţia ziarului „Viaţa“ şi la aceea mai grasă, zisă şi Generală, a Teatrelor Naţionale din România. Nici lacrimile schingiuiţilor, nici gemetele puşcăriilor, nici amintirea războiului trecut, cînd fratele lui murea împuşcat de nemţii lui Makensen, nimic nu l-a putut impresiona şi nimic n-a putut să împiedice lacoma poftă de parvenire a maestrului. Era îndopat de orgoliu ca o namilă, curgea nepăsarea din el ca dintr-un castron spart, nu mai păstra nimic din tinereţea lui fostă sinceră, nimic decît vanitatea. O vanitate galbenă, găunoasă, gomoasă, care n-ar mai fi interesat pe nimeni.
Şi-şi făcuse o echipă straşnică, o echipă a morţii personală, din băieţi toţi unul şi unul, din agenţi ai Gestapoului, pe sprînceană, aleşi de el, de maestru, şi retribuiţi. Pe prima pagină, în mijloc, îşi lăudau „Conducătorii“ (şi cu ce clişeu lăbărţat peste coloane!), iar alături, tot pe prima pagină sau cîteodată pe a doua, te pîrau la poliţie, ziceau să te ducă în lagăr, să te trimită pe front, pentru ca să nu le mai stai pai înaintea ochilor. Erau doi Ştefani (unul Marinescu, altul Ionescu) şi-un biet Mihail infimi, care se căzneau mereu să te-arate din stilou, din ochi, din picior cît eşti de marxist. Maestrul Rebreanu trecea din cînd în cînd pe la redacţie şi-şi felicita băieţii, copiii lui, pentru că „au înţeles“. Asta 3 ani de zile, oră cu oră, minut cu minut, ca să nu-şi supere „boierii“.
La Teatrul Naţional erau actori care crăpau de foame, la Cenzura Presei se umpleau birourile cu oameni „suspecţi“ (atunci oricine spunea adevărul era suspect!), invitaţi acolo din sugestia redactorilor de la „Viaţa“. Închisorile maghiare bîhîiau de români, regimentele româneşti erau asasinate pentru Hitler, şi Liviu Rebreanu, senin ca o chelie, imperturbabil ca o pecingine, sătul ca un butoi, rîdea. Rîdea din toate fotografiile ziarelor naziste, mulţumit, intact, biruitor. Era biruinţa lemnoasă a unui cadavru viu, a unui fost om al GORILEI ajunse în demnităţi oficiale, remunerată, lustruită de Duminică.
N-a murit Liviu Rebreanu, căci murise demult, deja la apariţia romanului „GORILA“. A murit un strigoi, un spectru. A murit un vînzător, aşa cum au fost în România mulţi, de la Brătescu-Voineşti pînă la George Drumur, aşa cum au fost, în Franţa, Jean Giono, Pierre Drieu La Rochelle, Jean Cocteau etc.
Astăzi, cînd trupele româneşti se apropie de Cluj. şi se apropie de Năsăud, ţăranii din Jidoviţa, ca şi cei din RĂSCOALA de pe vremuri aşteaptă să gîtuie pe grofii unguri instalaţi de regentul horthyst în comunele noastre transilvănene. Ne trăim în plină desfătare Istoria naţională şi n-avem timp să ne gîndim prea stăruitor la cei care au încetat de mult să mai merite a te gîndi la ei. Dar poate mîine, din ţara aceasta întreagă, se va găsi cineva să transporte osemintele vînzătorului de ţară Rebreanu acolo, la cimitirul năsăudean. Va fi probabil un mormînt părăsit, umplut de pălămidă şi de boziu; ţăranii locului, cu ochii în pămînt, cu buzele strînse, cu pumnii încleştaţi, îl vor ocoli de departe pe uliţele Jidoviţei, mînjite de sînge, Ion al Glanetaşului se va duce acasă să-i spună muierii lui:
- Ştii ceva? Titu Herdelea a murit. Sîngele de pe mine e sînge scurs cînd mă băteau solgăbirăii şi sînge pentru care Titu Herdelea a primit bani, ca să tacă. Şi-a tăcut.
Iar în timp ce clopotele bisericilor vor suna peste liniştita Vale a Someşului, un popă tînăr, cu mîna pe cruce, îi va blestema mormîntul şi amintirea: omagiul de pe urmă al fostului agent la Gestapo, Liviu Rebreanu...
ION CARAION (Text reprodus din ziarul
„Fapta“, nr. din 13 sept. 1944)
Săptămîna pe scurt
* Televiziunile mor încet şi sigur * O fiţuică după chipul şi asemănarea ţiganului burduhănos Andrei Pleşu: „Dilema Veche“ * Lui Raj Tunaru i s-a făcut dor de puşcărie * Un parazit din Ploieşti, care îi laudă pe evreii stalinişti: Mircea Vasilescu * Ziarul „Cancan“ îl confundă pe Tutilescu cu Titulescu
* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Eforturi mari şi, pe alocuri, penibile ale posturilor de Televiziune de a ţine trează atenţia oamenilor de sărbători. Din păcate, de la an la an, calitatea programelor e tot mai proastă. Această convingere e sporită şi de „sinuciderea“ unor televiziuni, pe care lumea le-a mirosit că sînt slugile criminalului Regim Băsescu şi le-a taxat prin boicot: Realitatea TV, B1TV, Televiziunea Română, OTV, 10TV. Jale mare. Cînd vor trage obloanele? * Foaia pomanagie „Dilema Veche“ este oglinda fidelă a Monstrului cu Barbă. Este Pleşu beznicios? Este şi ea beznicioasă. Este ăla burtos şi plin de ifose? Este şi ea burtoasă şi plină de ifose. Îl scarmeni puţin pe piticul bulangiu... şi sar păduchii? Hop şi „Dilema Veche“, risipeşte tot insecte de-astea sîcîitoare. Cu ce să comparăm acest talmeş-balmeş gazetăresc, întreţinut cu „banii negri“ ai lui Dinu Patriciu? Cu un ghiveci călugăresc? Cu o zacuscă? Sau, mai degrabă, cu o Sperietoare de Ciori, încropită din petice, coceni şi mături jerpelite? Practic, nu e text apărut în fiţuica asta cu nume imposibil (chiar aşa, ce-i aia „Dilema Veche“? Un moft al badibuzatului!), care să nu abunde în greşeli, inepţii, porcării. Deschidem, bunăoară, primul număr pe 2012. Aici scrie şi o turcoaică, pe nume Selma Iusuf , care zice că e „redactor-şef la Ştiri, radio Kiss FM şi Magic FM“ (nu le ascultăm). Fata asta reproduce vorbele pe care i le-a aruncat un vecin unui om amărît, ce încerca să se pripăşească la scara blocului: „Ieşi, dom’le, afară! Că veniţi toţi beţivii să vă pişaţi şi să vă c... aicia!! Hai, valea! Uite-l, mă, cum miroase! Ăsta nu s-a mai spălat de cînd l-a făcut mă-sa!“. Necazul este că această fată, Iusufoaica, nu scrie cu puncte-puncte, ci direct, scatologic. Apoi continuă, din capul său de „redactor-şef Ştiri“: „Acuma, se întîmplase de nenumărate ori să găsesc pe scară cîte un caca urît mirositoriu“... E prea mult, Selma. Opreşte-te. Nu interesează pe nimeni ce rahaţi ai găsit tu pe scară. Singurul rahat pe care l-ai văzut, dar trebuia să-l ocoleşti, e Andrei Pleşu – nici ăsta nu s-a mai spălat de cînd l-a făcut mă-sa. * Presa lihnită de foame încearcă să dea lovitura din orice, forţînd titluri ca: „El e traficantul care a lăsat-o gravidă pe studenta criminală“ (ziarul „Click!“). Acest titlu sintetizează toată mizeria presei româneşti post-decembriste, nici n-ai ce să comentezi la el. În acelaşi număr de ziar, un alt titlu (care păcătuieşte nu prin exces, ci prin zgîrcenie): „Anunţaţi gratuit corupţia din şcoli“. * Ulterior, „Libertatea“ dă un titlu şi mai şocant: „Puşcăriaş-actor, iubesc criminală gravidă“. Normal, dacă ziarul se cheamă „Libertatea“ – scrie despre puşcărie şi criminali. * În revista „Centrul Vechi“, Petre Roman zice o chestie care „sună ca dracul“ (vorba lui) mai ales că a devenit titlu de interviu: „Sper ca Centrul (sic!) istoric să devină o mare atracţie a Europei“. Nu vă mai vindecaţi, fraţilor, de cacofonii... * „Evenimentul zilei“ publică un amplu interviu cu Raj Tunaru, sub titlul: „Amintiri din puşcăriile americane. Povestea singurului parlamentar român care a fost închis în SUA“. Ţiganul n-a învăţat nimic din lecţia pe care i-a dat-o Dumnezeu. Adică minte, la fel ca înainte. Cică Tribunul i-ar fi făgăduit că îl nominalizează pentru Colegiul Naţional de Apărare: „Mi-a promis şi, cînd m-am dus la deschidere, m-am făcut de rîs. Au strigat catalogul şi nu eram pe listă!“. Nu-ţi e, mă, ruşine? Liderul PRM nu ţi-a promis aşa ceva, fiindcă, după acuzaţiile grave pe care ţi le adusese văduva generalului de Miliţie Velicu Mihalea, ştia ce-ţi poate pielea. Mai exact, acest Raj Tunaru o escrocase pe biata femeie, tîlhărind-o de vreo 40.000 de dolari (banii pe o casă). Dar ce-ţi trebuia ţie Colegiu de Apărare în România, cînd aveai să faci unul în S.U.A., la puşcăria Vacaville, ca un bou ce eşti? Chiar aşa, de ce nu-şi scrie memoriile Raj Kapoor, cu titlul: „Boul de la Vacaville“? Dacă va continua să mintă şi să tîlhărească oameni, Raj Tunaru va ajunge, din nou, după gratii – îi garantăm asta. Apropo, acum din ce trăieşte? * O altă ploşniţă din insectarul lui Dinu Păturică este un oarecare Mircea Vasilescu. E nul din toate punctele de vedere. Ziarul „Adevărul“ îi dedică mai multe cearşafuri, garnisite şi cu fotografii: de cînd Mirciulică era la grădiniţă, de cînd era „tînăr licean“ (?!) la Ploieşti, de parcă ar fi putut fi şi „bătrîn licean“ etc. Pe cine laudă parazitul ăsta, care cică e şef pe la „Dilema Veche“? Pe doi evrei stalinişti, killeri ai culturii române: Paul Cornea şi Ov. S. Crohmălniceanu! Mai ales primul e umplut de zoaiele unui pupincurism incredibil: „Un mare profesor, un mare istoric literar, care a lămurit multe lucruri în istoria literaturii române şi tot aşa, un om rafinat, foarte plăcut, foarte simpatic, foarte comunicativ“. Dar „rafinat“ era şi celălalt terorist bolşevic, Ov. S. Crohmălniceanu: „un om foarte rafinat, foarte cultivat“. Acest Vasilescu e un neica-nimeni, n-a realizat nimic la viaţa lui, e prost ca noaptea şi scrie penibil. Uitaţi-vă la obsesia lui lexicală, cuvîntul „sigur“, cu care începe aproape fiecare frază: „Sigur, el (Ov. S. Crohmălniceanu) a fost unul dintre corifeii realismului socialist, a făcut ce a făcut atunci, dar după aceea, cînd l-am cunoscut noi, era un om foarte rafinat şi foarte fin cunoscător de literatură“ (a se observa că Ov. S. Crohmălniceanu era de două ori rafinat, adică dublu rafinat); „Sigur că da“; „Sigur, şi din universităţile private“; „Sigur că nu ai «piaţa muncii»“; „Sigur că da, bineînţeles“; „Sigur că dacă te duci acolo cu o diplomă chioară“... Penibil. Şi nărodul ăsta cică e autor de manuale şcolare, se ocupă de educaţia tinerilor. El, care trăieşte din mila publică a hoţului de petrol românesc Dinu Patriciu. Ăştia sînt „intelectualii“ lui Băsescu, toţi după chipul şi asemănarea acestui primitiv cu maţul gros. * În acelaşi număr al fostei „Scîntei“, Nicolae Manolescu se laudă că el nu scrisese, niciodată, despre Ceauşescu (?!). Ce golan bătrîn! Nici acum nu te-ai vindecat, mă, măgarule, de minciună? Textele publicate în anii ’60 demonstrează că ai scris nu numai despre Ceauşescu, ci şi despre Gheorghiu-Dej, marxism-leninism etc. (A se vedea „florilegiul“ din interiorul revistei noastre de azi). Şi nu mai lăuda „România literară“, fiindcă n-a rămas nimic în urma ei, „literatura“ promovată de taraba „Europei libere“ fiind un rateu jenant. Aşa v-aţi răscroit, toţi, biografia, după modelul lui Ion Caraion şi Virgil Ierunca – numai că arhivele dovedesc că lucrurile au stat altfel, adică foştii legionari s-au dat de 3 ori peste cap şi s-au metamorfozat în propagandişti stalinişti şi denunţători ordinari, care au călcat pe cadavre. * Presa ne informează că în judeţul Arad au murit nu mai puţin de 76 de căprioare, otrăvite de substanţele răspîndite pentru combaterea dăunătorilor. Păi, cei mai mari dăunători sînt rudele Chiorului, aşa-zişii creştini penticostali Gh. Falcă şi Gh. Seculici. * Un miliardar din China a murit după ce a mîncat o tocană preparată din carne de pisică. Nu cumva e vorba de vreo felie de muşchi ţigănesc de la tovarăşul Cotoi (Sever Voinescu)? * Ziarul „Cancan“ îl filează şi pe generalul (chestorul) de Poliţie Marian Tutilescu. Acesta se plimba, liniştit, prin Poiana Braşov, de mînă cu soţia din dotare, dar „coate goale“ şi „maţe fripte“ după ei! Ca să facă ce? Să scrie prostii: „SCENĂ. Soţia politicianului l-a băgat în şedinţă pe Tutilescu“... Bă, găini zăpăcite, l-aţi confundat pe Tutilescu cu Titulescu, ăla era politician – ăsta e poliţist! * În ziarul „Naţional“ a apărut un articol, semnat de Adelina Ionicel, sub genericul: „Pesediştii i-au furat discursul lui Vadim“. Iar dedesubt, ca explicaţie la o poză a Tribunului: „CONCURENŢĂ. Corneliu Vadim Tudor păleşte în faţa vehemenţei cu care îi înfierează social-democraţii pe maghiari“. Hai, taci, soro, că mor! Păleşte Vadim? În faţa cui? A lui Victor Ponta şi tata-socru? A fura un discurs, nu-i mare lucru, într-o ţară în care se fură totul – dar PDS-iştii ăştia ar trebui să-i fure liderului PRM şi cultura, şi integritatea morală, şi tradiţia de familie, başca opera literară şi istorică, plină de critici la adresa şovinilor unguri încă din anii ’70. * „Jurnalul Naţional“ publică o pagină întreagă despre Paraşuta din Pleşcoi (apuca-ne-ar de-un... testicol!): ,,Udrea, de la Pleşcoi la macroeconomie. Miţa ne dă speranţe de creştere punîndu-şi pozele pe blog“ (Dan Constantin) şi „Dezamăgirea Coanei Nuţi. Cîtă micime de caracter să ai să cobeşti condamnarea cuiva?“ (de Marian Nazat, care o face de rahat, zicînd că e „avocat în adormire“). * Noi îl simpatizăm pe Horia Tabacu, fiindcă scrie bine şi e de partea cea bună a baricadei (adică de partea adevărului) – dar îi atragem atenţia că a făcut o greşeală: nu Al. Toma l-a demolat, „ca om şi ca poet“, pe Tudor Arghezi, în „Scînteia“, ci Sorin Toma, într-un denunţ oribil, intitulat „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei“. Nu ştim dacă japiţa asta nenorocită mai trăieşte – anul trecut trimitea săgeţi din Israel şi către Vadim Tudor, deşi, la cei peste 90 de ani, ar fi trebuit să-şi vadă de beteşuguri, nu să tot înfiereze cu mînie proletară. * Face ce face Grigore Carti-Anus şi se ia de liderul PRM! Într-o compunere şcolară, Cap de Bibilică se întreabă, în stilul său repezit şi ininteligibil (mănîncă şi ăsta litere şi cuvinte, ca Elena Udrea): „Aţi uitat menajeria lui Vadim (prinţul halatelor albe) prin care ştiţi că au trecut tot felul de cucuvele politice?“. Ce-i asta mă, cretinule? Ce menajerie visezi? Şi care ar fi cucuvelele alea politice specifice PRM, dar de care alte partide au fost ferite? Ăştia-s oamenii din viaţa publică a României, de calitate foarte proastă, în TOATE domeniile. Cît despre „prinţul halatelor albe“, las-o mai moale, nebunule mic şi cu spumiţe la gura ca o tîrtiţă, fiindcă nu Vadim şi-a construit cariera pe minciuna că a împuşcat la revoluţie fo 2-3 terorişti, ci tu. * În ziarul portocaliu „Curierul Naţional“, Dan Matei Agathon titrează: „Ce ne aşteaptă în 2012“. Păi, îţi spunem noi: un şut în noadă. * Ziarul „Libertatea“ descoperă, în scrierile regretatului cronicar sportiv Ioan Chirilă, paragrafe referitoare la Mircea Lucescu: „suferă de «nebunie la volan»“. În mod concret, Chirilă publică, într-o carte de-a lui, un capitol cu titlul „Nebunul de pe Dealul Negru“ – episodul s-a petrecut pe 22 octombrie 1981. * „Jurnalul Naţional“ face aceeaşi greşeală ca Ion Cristoiu: scrie că Iulius Cezar a fost... împărat (?!). Iată titlul apărut luni, 9 ianuarie: „Povestea Calendarului Roman. În 46 î. Chr., împăratul Iuliu (sic!) Cezar a introdus anul solar egiptean de 365 de zile“, de Iulia Gorneanu. Măi, copii ai durerii (e vorba şi de tine, Marius Tucă), de ce nu puneţi voi mîna pe carte? Cine v-a spus că Iulius Cezar a fost împărat? Împărat într-o Republică? Nu există aşa ceva! El a fost general şi consul – dar niciodată împărat. Probabil că numele Cezar v-a creat această confuzie. * LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Luni seara, pe Băsescu iar l-a mîncat în partea dorsală (cu care gîndeşte) şi a sărit la beregăţi! În mod concret, el a dat telefon la postul (falit) Realitatea TV, pentru a-l bălăcări pe sub-secretarul de Stat din Ministerul Sănătăţii, Raed Arafat. Din păcate pentru el, Pazvante Chiorul era, la acea oră, beat mort, abia bîiguia nişte cuvinte dezlînate. Ce ruşine! Evident că Raed Arafat are dreptate. Aşadar, doctorul – nu pacientul (nebunul).
Alcibiade
Polemici « Controverse
Un spectacol excepţional
La Opera Naţională din Bucureşti a avut loc duminică, 6 noiembrie 2011, un spectacol excepţional al operei pentru copii ,,Motanul încălţat”, de Cornel Trăilescu, concepută în trei acte, cu libretul de Tudor Muşatescu şi Nina Stoiceva, după basmul ,,Le chat botté”, de Charles Perrault. Creaţia dirijorului şi compozitorului Cornel Trăilescu se înscrie în ramura neoromantismului muzical românesc, cu melodii larg accesibile, armonii de o policromie încîntătoare şi o orchestraţie măiestrit concepută. Arta sonoră a creaţiei respective a fost tălmăcită la un înalt nivel artistic, datorită unor interpreţi mult dotaţi. Am apreciat debuturile soliştilor Mirela Zafiri, în rolul Motanului încălţat (Cotoşman) şi Ionuţ Hotea, în rolul lui Ionică.
Soprană lirică cu o voce foarte expresivă, Mirela Zafiri are un ,,joc de scenă” care tinde spre ,,teatrul total”, sau, altfel spus, discursul muzical s-a îmbogăţit convingător cu un joc de scenă care presupune o fuziune între gimnastica artistică, dans şi recitativ. Distinsa cîntăreaţă Mihaela Zafiri – premiată de două ori de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România pentru punerea în evidenţă a artei sonore create în era barocului, a clasicismului şi, mai ales, în dramaticul Secol XX, de cei mai valoroşi compozitori români – mi-a apărut ca o cîntăreaţă reprezentativă a generaţiei sale, o artistă multilaterală, care a obţinut un doctorat cu calificativul ,,foarte bine”, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Ea este, totodată, o talentată scriitoare – autoarea unei monografii remarcabile, închinată nemuritorului Mozart; s-a mai afirmat şi prin scrierea mai multor eseuri, cronici şi studii asociate sublimei lumi a Euterpei. Mihaela Zafiri este şi profesor universitar, la Facultatea de Muzică din Braşov, oraş în care desfăşoară o bogată activitate ca solistă valoroasă a Operei din străvechea cetate, unde s-au impus Gheorghe Dima, Tiberiu şi Mihai Brediceanu, şi nu în ultimul rînd Dinu Niculescu şi Ilarion Ionescu – Galaţi.
Tenorul Ionuţ Hotea poate fi considerat un tenor liric, cu o voce timbrată, o fină muzicalitate şi un joc de scenă încîntător. Încă student la Universitatea de Muzică din Capitală, Ionuţ Hotea – sînt convins – va face o mare carieră în teatrul liric.
Mai amintesc pe una dintre cele mai dotate soprane lirice din noul val – Irina Iordăchescu, în rolul Domniţei, pe Adriana Alexandru – doica, pe marele tenor Florin Diaconescu, în rolul Împăratului, apoi pe Ştefan Schuller – marele dregător, Vicenţiu Ţăranu – robul, Marius Zoloş – un curtean, Vlad Miriţă, Lucian Corchiş, Daniel Paul Basacopol (un bas multilateral) – cei patru slujitori, Florin Simionca şi Iustinian Zetea – cei doi tîlhari, iar Anastasia Zavodnik – un drăgălaş iepuraş alb. Copiii de la Liceul de Coregrafie ,,Floria Capsali”, costumaţi în iepuraşi sau alte animale, au dat farmec deosebit spectacolului. Nu pot a nu-l aminti pe omniprezentul bas cantabil Pompei Hărăşteanu (în rolul Uriaşului), cel mai profund cîntăreţ român din Secolul XX, fermecător în muzica vocal-simfonică, în cea de cameră şi, mai ales, în cea de operă. El este un artist de talie mondială! Amintesc în acest context pe Gelu Colceag, un regizor valoros, format la şcoala romantică şi cu multă fantezie, pe scenograful Viceslav Vutcariov şi pe cel mai profund dirijor de cor, Stelian Olariu – pe care presa îl consideră ca unul dintre cei mai mari creatori de ansamblu coral! O coregrafie excelentă – a doamnei Roxana Colceag. Tînărul Ciprian Teodoraşcu s-a remarcat prin siguranţa cu care a condus orchestra, el s-a înscris în constelaţia dirijorilor de o seriozitate exemplară şi de o sobrietate mişcătoare, alături de regretaţii Alfred Alessandrescu, Mihai Brediceanu şi Mircea Popa.
În concluzie: iată un spectacol prin care Opera Română din Capitală le poate privi, de la egal la egal, pe cele mai ilustre opere din Europa!
Doru Popovici
P.S. 1: Copiii prezenţi în sală, ca spectatori, au fost educaţi minunat de părinţii lor, ei au urmărit admirabila manifestare artistică cu toată atenţia, în tăcere, şi au aplaudat cu entuziasm cînd trebuia…
P.S. 2: Sperăm ca înzestraţii debutanţi să mai apară în spectacolele Operei din Bucureşti.
Liga Mareşal Antonescu despre actul de la 23 august 1944 (1)
Dacă pînă în decembrie 1989 au predominat punctele de vedere convenabile clasei politice de sorginte comunistă, în privinţa actului de la 23 august 1944, a perioadei anterioare şi a celei de pînă în decembrie 1947, din respect faţă de Istorie, pentru împrospătarea memoriei celor care mai sînt în viaţă, a istoricilor, mai ales, chemaţi să exprime doar adevărul, este bine ca românii să cunoască şi alte puncte de vedere decît cele privitoare la insurecţie şi la „eliberatorii“ din Răsărit. Iată de ce, examinînd Actul de acuzare al Ligii Mareşal Antonescu, publicat în Revista „România Mare“ din 21 august 1992, am hotărît să-l prezentăm din nou cititorilor, dacă Redacţia revistei ne va permite. Facem aceasta deoarece nimeni nu are dreptul să falsifice istoria pentru plăcerea unor persoane ori partide.
În Actul de acuzare al Ligii se arată că ex-regele Mihai a sprijinit instaurarea statului naţional-legionar în România, în toamna anului 1940, fapt dovedit şi cu serbarea zilei sale onomastice la 8 noiembrie 1940 la Iaşi, în mijlocul legionarilor, unde a primit şi defilarea acestora cu salutul legionar, patronînd întreaga demonstraţie fascistă. Deşi în toamna anului 1940 au fost asasinaţi numeroşi oameni politici şi de ştiinţă, precum savantul de renume mondial Nicolae Iorga şi prof. univ. Virgil Madgearu, demnitari de stat, precum şi evrei, de către comenduirile fasciste legionare dirijate de gestapoul nazist, iar în timpul rebeliunii legionare din 20-24 ianuarie 1941 gardiştii lui Horia Sima au încercat să înlăture Guvernul Ion Antonescu, ex-regele Mihai a întreţinut legături strînse cu organizaţia legionară, pe care le-a dezvoltat şi după 23 august 1944 – se arată în documentul Ligii Mareşal Antonescu.
Camarila regală l-a acuzat pe Mareşal, în aşa-zisul proces al marii trădări naţionale de participarea Armatei Române la războiul antisovietic, alături de Germania fascistă, trecînd sub tăcere caracterul întregitor naţional al acestei acţiuni pentru eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, teritorii răpite de URSS la 26-27 iunie 1940, conform Pactului secret Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939.
Subliniem că acest război a fost susţinut şi de către ex-regele Mihai, fapt demonstrat şi prin desele vizite efectuate pe diversele fronturi de luptă, alături de ofiţerii hitlerişti. Într-o carte scrisă de Ludo, purtînd titlul „Ultimul batalion“, se arată că într-una din aceste vizite ex-regele l-a luat cu dînsul în avion pe Petrache Lupu, pentru a le spune soldaţilor că duc un război sfînt, eliberator, iar la 22 iulie 1944, Mihai a ţinut o cuvîntare radiodifuzată, prin care se adresa ostaşilor: „Împreună cu mama mea şi Ţara întreagă, ne înclinăm cu smerenie înaintea ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei, români şi germani, care şi-au jertfit viaţa pentru dezrobirea pămîntului strămoşesc... Jertfa voastră ne-a spălat umilinţa şi ne-a deschis drumul viitorului...“.
După Ligă, ex-regele Mihai ar fi trebuit să se afle în boxă pentru dezastrul ţării, trădarea intereselor poporului, violarea Constituţiei şi crimele de război pe care le-a săvîrşit. A beneficiat, însă, de clemenţa URSS, care l-a decorat cu „Ordinul Victoria“ şi i-a făcut cadou un avion cu două motoare (alţii vorbesc de două avioane) pentru actele de trădare pe care le-a săvîrşit.
În timp ce militarii români sîngerau cu sutele de mii pe frontul antisovietic pentru reîntregirea patriei multimilenare, familia regală continua să se preteze la cele mai murdare afaceri, jefuind avuţia naţională a Poporului Român. Aşa, regina mamă, Elena, adusă din exil de Mareşalul Ion Antonescu pentru a îndeplini rolul de călăuză-guvernantă a fiului ei, Mihai, s-a îngrijit mai puţin de soarta românilor de pe front, a răniţilor, văduvelor şi orfanilor, cum procedase regina Maria în anii primului război mondial, pentru că pe ea o interesau sustragerea şi însuşirea tablourilor de artă originale, de mare valoare artistică, aflate în colecţia Palatului Regal, dar care aparţineau patrimoniului naţional al ţării. După ce au fost înlocuite cu reproduceri executate de pictori specialişti, acestea au fost scoase din ţară şi depuse de regina-mamă Elena, cu ştirea fiului ei Mihai, în Elveţia, fiind ascunse la faimoasa Galerie de Artă Widgenstein, din Zürich. Se precizează că tablourile nu au fost scoase din depozit de ex-regele Mihai, mai puţin două picturi de El Greco, despre care revista americană „Artă şi licitaţie“ menţionează că au fost vîndute de acesta pentru suma de 3 milioane de dolari. Tablourile sînt încă proprietatea Statului Român, acţiunea de clarificare a acestei probleme arată că familia regală s-a implicat într-un furt calificat – precizează Liga Mareşal Antonescu.
(va urma)
Colonel mag. (r) Vintilă Barbu
Doctor în Drept
Microsioane istorice
Dinu Pătrunjel
În Satul nostru de pe Coastă, Dinu Liei s-a pomenit făcut din slugă la doamna Poenaru, proprietăreasa Cîmpului Mare din Lunca Gilortului şi-a Morii de foc din Cărbuneşti – proprietar. După ce a trecut averea pe numele lui, în 1946, cu tot trupul şi sufletul ei, a plecat la Paris, de unde n-a mai venit decît din cînd în cînd, ca văduvă a domnului Poenaru. Cîtă vreme stătea la Cărbuneşti, Dinu Liei o plimba cu trăsura îndeosebi la Tismana şi Novaci şi, bineînţeles, prin parcurile Tîrgu-Jiului, aducîndu-şi aminte de anii ei cei din tinereţe. Erau seri cînd doamna Poenaru rămînea cu Dinu Liei, şi-n casa lui cea nouă din satul nostru de pe Coastă, petrecînd cîte-o seară şi la restaurantul lui Pătlăgică, unde veneau şi ofiţeri de la Depozitul de Muniţii, rămas acolo din vremea războiului în frunte cu acelaşi comandant Nacu, locotenent-colonelul, care se căsătorise cu fiica directorului Liceului de fete din Tîrgu Cărbuneşti. Deşi fusese pus de la început la cote agricole destul de mari, lui Dinu Liei îi convenea că devenise chiabur şi-ntr-un timp scurt îi crescuse şi burta, cu care părea să se fi lăudat. Îşi dădea cotele la timp, n-avea nici-o cîrdăşie cu nimeni, nici săraci, nici bogaţi, cu toate că Ana Pauker spusese clar:
„Ne bizuim pe ţărănimea săracă, strîngem legăturile cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neoprită împotriva chiaburimii“.
Tînăr şi plin de voie bună, dat de Lia slugă de cum terminase şcoala primară, Dinu numai că nu era ales prin organizaţiile şi oficinele superioare ale satului , că era, totuşi, chiabur. Dinu Liei n-avea duşmani şi era prieten şi cu primarul, care-i cerea adesea chiar ajutorul. Cum a fost întîmplarea cu „Legea cantinelor muncitoreşti“. A venit o lege dată direct de Gheorghe Gheorghiu-Dej ca toate gospodăriile satelor să însămînţeze mirodenii pe suprafeţe mari, mărar, pătrunjel, leuştean, pe care să le livreze oraşelor cu cantine muncitoreşti, sub formă de cote. De la fiecare sat să se obţină, de exemplu, un vagon, două, trei, de mărar, pătrunjel şi leuştean. Era greu să strîngi atîta amar de frunzăraie – transport, cîntăreală, balotare la magaziile gării şi tot aşa, cînd ce-i trece primarului nostru prin cap? Chiar de s-ar strica prietenia, ia să-l roage pe Dinu Liei să răspundă el de toată daravera asta. Să pună el pe pămîntul Poenarei mărar şi pătrunjel! Un vagon, două vagoane, trei vagoane... şi să împacheteze tot ştirul ăsta şi să-l predea la gară, aducîndu-i lui actele. Aşa s-a pus Dinu pe treabă pînă Lunca Poenarei s-a umplut de verdeaţă. Numai că, pînă toamna, toţi au uitat de mărar şi pătrunjel. Cînd s-a dus Dinu la primar, parcă-i vorbea de buruieni pentru porci. Şi pînă să-şi aducă aminte s-au stîrnit norii zăpezilor. Dinu şi-a dat seama de pericol şi s-a dus pe la oameni din casă în casă. Într-o săptămînă, cînd a venit şi iarna, tot mărarul şi pătrunjelul, tot ştirul şi leuşteanul a fost strîns de gospodari în saltele. Aşa încît n-a rămas nici o casă fără saltele umplute cu mirodenii. În loc de paie sau fîn, oamenii şi-au făcut saltele umplute cu frunze frumos mirositoare. Şi în tot satul se simţea delicatul miros al mirodeniilor însămînţate de Dinu Liei şi date gratuit consătenilor săi care, cum primeau salteaua parfumată, îl şi sărutau. Nu mai spun că l-au îndopat şi cu ţuică şi vin şi i-au
schimbat şi numele în Dinu Liei Pătrunjel. În cele din urmă, de Legea Mirodeniilor pentru cantinele
muncitoreşti s-a uitat, dar numele saltelelor umplute cu pătrunjel a rămas şi azi în Satul meu de pe Coastă.
Vasile Băran
Atitudini « Polemici
„Polen de gînd albastru“
Vali Niţu este un poet de care ne legăm sentimental prin poezie, acest zeu al frumosului liber, care ca şi florile are un rol determinant în viaţa noastră, a acelor cititori în care sufletul vibrează la orice adiere de metaforă rostită cu talent.
Am zis poet, pentru că în rîndurile ce urmează ne vom referi la activitatea sa poetică, mai ales la volumul său ,,Polen de gînd albastru”, apărut la Editura Bibliotheca, în anul 2010; mărturisesc că de numele acestui autor am luat cunoştinţă cu mulţi ani în urmă, din paginile revistei ,,Impact”, al cărei patron-fondator este. Dar cum se spune că timpul nu stă pe loc, într-o bună zi, la o şezătoare literară tîrgovişteană, aveam să ne cunoaştem personal. Cu acel prilej, am primit volumul respectiv de poezii. Citindu-l, ca un om cu preocupări literare de aproape 40 de ani, aveam să descopăr în sumarul său un mănunchi de poezii încărcate de modernitatea verbului călit şi hărăzit întru deplinătatea cuvîntului ca idee, şi profunzimea unei gîndiri născută parcă pentru a se dărui poeziei. (...) Glasul poetului este cu atît mai îndrăzneţ, încît încearcă să dea o altă faţă poeziei – decît cea cu care mulţi dintre noi ne-am obişnuit, ajungînd la saturaţie mai ales cînd vedem cu cîtă nonşalanţă şi infatuare o promovează unele personaje cu pretenţii de critici literari.
Vali Niţu, prin poezia pe care o vom reda în întregime, nu că vrea să ne dea o lecţie de demnitate poetică, ci vrea să ne arate cum trebuie să se scrie poezia de substanţă şi principiile prin care să se definească în esenţă. Efortul poetului fiind de a da grai cuvîntului prin cerneala condeiului său, care este ca o cascadă lirică. Poezia ,,Marginea de viaţă”, pag. 74, un excelent poem de dragoste, dar şi o piesă aprigă, ce-l reprezintă pe Vali Niţu în splendoarea poeţilor de marcă: ,,…draga mea, s-a născut dimineaţa/ aproape de buzele din carpeta agăţată pe perete/ atît de albastră/ şi vedem că noaptea e atît de goală,/ nici chiar o frunză nu-i acoperă/ trupul din zori/ îşi ia culoarea din umbra unei priviri trecute/ şi fuge obosită strîngînd în braţe coapsa nudă/ în coşuleţul de nuiele/ din ramul verde muşcă sălbatic buze roşii/ aproape de metafora unui gînd alunecat/ spre nopţile noastre/ draga mea,/ ne sîngerează graba din noaptea rămasă caldă/ mereu agitată de melancolia odihnită/ şi ne aşezăm pe marginea de viaţă,/ ce doar priveşte în oglindă/ găzduirea noastră”.
Aşadar acest poet, prin remarcabilul său tonus liric, întoarce poezia pe dos, de la starea ei formală, cu imagini forţate şi puerile, întîlnite tot mai des la poeţii noştri. Poeţi de duzină. De aici şi originalitatea volumului în discuţie care lămureşte cine este acest poet şi care-i este cu adevărat statutul pe linie artistică. Urmărindu-i poezia de la o pagină la alta vom vedea leit-motivul poetului şi destinul lui scriitoricesc.
,,Polen de gînd albastru” nu este doar o carte a minţii, ci un întreg alfabetar de imagini şi gînduri aparte...
Ion Machidon
Preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”
Sistem bolnav, pacienţi morţi
De sănătatea românilor se îngrijeşte cu multă „dragoste“ şi cu multă „responsabilitate“ un ministru ungur. De aceea sistemul sanitar, dacă n-are un manager bun, e ca şi mort, nu mai putem conta pe el. Viaţa este ca un costum de haine: „Ne naştem goi şi murim îmbrăcaţi“. Şi această viaţă n-o trăim cum trebuie, de cele mai multe ori ne batem joc de ea şi de sănătatea noastră, pe ultima sută de metri, cerem doctorilor aproape imposibilul, iar cînd moartea ne bate la uşă, mai avem tupeul să cerşim o clipă cu care nu mai avem ce face cîtă vreme ne dovedim a fi nişte oameni răi şi dispuşi a face rău celor din jurul nostru.. De ce oare în ultima vreme sîntem oameni cu apucăturile celor mai rele animale? Eu nu vreau să fiu cel mai bogat om din cimitir. Ne numim „OAMENI“, motiv pentru care trebuie să ne trăim viaţa pe o verticalitate perfectă şi să ne îngrijim de tot ce avem mai de preţ: SĂNĂTATEA. Nu trebuie să ne batem joc de sănătatea noastră, e bine să ne bucurăm de viaţă la noi acasă. Ce-i drept, avem spitale bune, doctori de geniu, ne împiedicăm de valori pe care nu le apreciem, de aceea majoritatea pleacă peste hotare, unde profesia le este apreciată. Eu întotdeauna am spus:„Nu-mi da sfaturi, ştiu să găsesc şi singură“. Singurele sfaturi de care ţin cont sînt sfaturile medicilor, căci ştiu că-s date pentru binele sănătăţii mele. Poate ajungi cu greu la sufletul medicilor, dar odată ajuns, rămîi acolo, pentru că ei cred că spiritul iese întotdeauna biruitor în faţa morţii. După ce ţi-ai pus în slujba omului toate cunoştinţele pentru care ai învăţat şi trudit zeci de ani, ai dat dovadă de perfecţiune profesională, dar într-un final boala a învins, poţi spune despre doctor: „Biruinţele unui învins“. Cînd te afli în faţa omului sobru, medicul, care îţi dă emoţii şi crezi că ai puţine şanse de a-l aborda, să fii convins că el este persoana care te va îngriji, folosindu-şi toate cunoştinţele pentru care la sfîrşitul facultăţii i-a jurat lui Hipocrate. Fără să fiu bolnavă, pînă acum, la 77 de ani, am cunoscut şi am trăit în lumea medicilor de mare valoare profesională, nişte genii după părerea mea, şi nu m-am înşelat. Într-adevăr, sînt medici care-şi rezolvă toţi pacienţii cu o aspirină, feriţi-vă de ei. Ca amic, prieten, rudă, m-am învîrtit în cercul unor mari valori ale medicinei, oameni pe care-i respect. Am avut în familie mulţi doctori şi, deşi eram o copilă, n-am uitat ce mi-au spus: „Nimic nu e mai frumos şi bun, decît atunci cînd omul rămîne demn în faţa faptelor sale, acesta fiind preţul succesului. El se duelează veşnic cu moartea. Moartea nu vine odată cu vîrsta, ci odată cu uitarea“, spunea Gabriel Marquez.
O personalitate este aceea care se dăruieşte şi nu se justifică. Doctorii sînt generalii vieţilor noastre. Deşi am crezut cu tărie că niciodată nu voi ajunge într-un spital, am aşternut toate aceste gînduri de pe patul unui spital de mare valoare, graţie oamenilor ce lucrează în această unitate medicală. În faţa acestor doctori sînt neputincioasă şi nu le pot spune, pentru efortul făcut de ei, pentru a-mi prelungi viaţa, decît: „MULŢUMESC“.
Sofia BrânduŞ-Ittescu
150 de ani de la proclamarea României ca stat naţional (1)
Motto: „Români, Unirea este îndeplinită. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de Noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile Garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu Ţara, a fost cu noi: El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul Naţiunii, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări. Să trăiască România. Dat în Iaşi la 11 Decembrie 1861 Alexandru Ioan I“ – Monit. Oficial al Ţării Româneşti, nr. 271/ 11 decembrie 1861
Împrejurările în care s-a făcut Unirea Principatelor Române sînt în general cunoscute. Totuşi, sînt încă părţi care au nevoie de completări, fiindcă nimeni nu poate avea pretenţia că a aflat tot sau că a spus tot, mai ales în vremurile de azi, cînd învăţarea Istoriei Românilor la toate nivelurile a ajuns pe ultima treaptă. În cele ce urmează, dorim să relatăm despre cele petrecute la 24 ianuarie 1862, cu dorinţa de a contribui – cît de puţin – la cunoaşterea evenimentelor de atunci.
La 24 ianuarie 1859 s-a înfrînt hotărîrea Europei şi a fost ales colonelul Alexandru Ioan Cuza, Domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 prevedea – cum se ştie – ca fiecare Principat să-şi aleagă un Domn. Ea nu prevedea formal că Domnul fiecărui Principat trebuie să fie din acel Principat. Conform art. 13, între alte condiţii, se cerea candidaţilor la Hospodorat să fie fiu din tată născut Moldovean sau Român. Acest text – neobservat probabil de duşmanii Unirii – îngăduia interpretarea ca un fiu muntean să fie ales în Moldova şi viceversa. Convenţia nu interzicea, însă, ca aceeaşi persoană să fie aleasă în amîndouă Principatele.
Marea dorinţă a Unirii, şi anumite împrejurări fericite, au făcut posibilă alegerea lui Cuza în cele două ţări. Aceasta nu era însă Unirea, cum se spune aproape totdeauna şi cum am învăţat. Aceasta era „îndoita alegere“ a lui Cuza ca Domn în Principate: era începutul realizării Unirii.
Cele două State rămîneau separate, aşa cum se hotărîse prin Convenţie. Fiecare îşi avea fiinţa lui, organizaţia lui, conducerea lui. Este adevărat că aveau ca organe comune: Comisia centrală, Curtea de Casaţie şi Armata; dar în drept şi în fapt rămîneau entităţi distincte. Dacă dorim să le aplicăm o formulă juridică, din cele întrebuinţate la clasificarea statelor, ele constituiau un fel de confederaţie, formă întrebuinţată şi în alte părţi în acel timp (de exemplu dualismul Austro-Ungar constituit în februarie 1867 şi care a durat pînă în 1918, cînd s-a destrămat).
Principatele aveau însă, după 24 ianuarie 1859, şi acelaşi Domn. Ele erau acum state care puteau fi denumite – cu un termen din Dreptul internaţional – o Uniune personală, sau cu o formulă juridică: State confederate avînd şi uniune personală, sau Confederaţie de State cu uniune personală.
Ziua de 24 ianuarie 1859 a produs mult entuziasm. Tot poporul, care, în marea majoritate, nu se gîndea la aceste aspecte ale problemei, ci la ceea ce vor zice diplomaţii, văzînd acelaşi Domn în amîndouă ţările, înţelegea că s-a făcut Unirea şi că – orice s-ar mai întîmpla – nu ne mai întoarcem la ceea ce a fost, la despărţire, la doi Domni.
Îndoita alegere a lui Cuza a reprezentat, în adevăr, cel mai hotărîtor pas spre Unire, dar cîte greutăţi au trebuit să mai fie înlăturate, cîte strădanii depuse pînă să se realizeze, în întregime, visul scump al tuturor românilor! Se ştie cum a fost primită acea alegere şi cum Turcia, care era datoare să acorde învestitura, n-a dat-o decît de-abia spre toamna lui 1859 prin două firmane şi cu accentuarea că este pentru ultima dată, aşa că nu era de aşteptat, din această parte, că s-ar încuviinţa o Unire deplină.
(va urma)
Colonel (r) Cristache Gheorghe
Doctor în Istorie
Aşa vă place Istoria?
CURIOZITĂŢI DIN BRAŞOVUL MEDIEVAL
*1718. Şi murea în postul Crăciunului, de ciumă, cînd şi cînd cîte doi, trei... Şi atît se făcuse oamenii negrii ca tăciunii şi mieuna ca pisicii.
* 1731, ianuarie 6. Într-această zi, prăznuind Blagoiavlenia Domnului (Botezul - nota red.), după sfînta liturghie s-au creştinat un prunc de aici, din oraş, de om prost (simplu - nota red.); şi acest prunc s-a numit Ioan. Dară au fost foarte ciudă că pînă la brîu au fost om deplin, dară din şolduri în jos picioare nicicum n-au avut şi degetele mînăi direpte au fost lipite. Şi într-această zi au fost cald ca vara, cît mulţi din copii era cu cămăşile.
* 1731, aprilie 17. În Sîmbăta Paştilor, la două ceasuri după ce s-au făcut ziuă, aici în Braşov, în Şchei şi, în cetate, pe cîteva sate au plouat ploaie roşie, numai cît n-au fost sînge, iară aseminea. Aceasta socotim că este semn unii vărsări de sînge pre locurile acestea, pentru ale noastre păcate, de care milostivul Dumnezău cu mare mila Sa să ne apere şi să ne păzească.
RADU TEMPEA
(„Istoria Sfintei Besereci a Şcheilor Braşovului")
Apropo de nebunia Guvernului de la Budapesta: acum
a înţeles Occidentul cît de periculos e fascismul unguresc?
,,Priorităţi“ antiromâneşti
Conducătorul UDMR a declarat recent: „Priorităţile noastre, începînd cu luna februarie, vor fi acreditarea Universităţii Sapientia, Statutul minorităţii naţionale (ungureşti) şi alte deziderate ale minorităţii maghiare. Universitatea Sapientia va fi subvenţionată de Statul Român, unde toate specialităţile vor fi predate numai în limba ungurească. Pînă acum ne-am îndeplinit (atins) obiectivele noastre în proporţie de 75%, urmînd ca Statutul minorităţilor şi autonomia teritorială să încununeze atingerea tuturor obiectivelor pe care ni le-am propus pînă la sfîrşitul acestui an“.
Cu ajutorul antiromânilor din PDL şi al preşedintelui ţării, a ajuns să conducă şi să impună UDMR tot ce-şi doreşte în această ţară. După 1990, conducerea UDMR a impus ocuparea prin forţă a tuturor grupurilor şcolare, liceelor, caselor de cultură, teatrelor, oficiilor judeţene de turism, direcţiilor şi centrelor de sănătate din judeţele Covasna şi Harghita, profesorii şi funcţionarii români fiind bătuţi şi alungaţi. Tot sistemul de învăţămînt, obiectivele culturale, turistice şi reţeaua de sănătate din aceste judeţe sînt ungurizate şi conduse de UDMR. Cei care au condus şi conduc România le-au permis udemeriştilor să acţioneze, ajutîndu-i chiar să-i elimine pe români din toate instituţiile descentralizate ale Statului din aceste judeţe şi, mai rău, să-i alunge. Soţia prim-ministrului trădător, Emil Boc, s-a născut în oraşul Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, numele ei de familie fiind Soficu; tatăl ei a fost şef de gară la CFR, în localitatea amintită. Ea a urmat cursurile Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, unde l-a cunoscut pe Emil Boc, cu care s-a şi căsătorit. Socrul acestuia locuieşte în Hărman, judeţul Braşov. Cunoscînd situaţia gravă a comunităţii româneşti din această zonă, aflată sub ocupaţia teroristă a UDMR, cum poate Emil Boc să-i mai ţină la guvernare şi să accepte aşa-zisele deziderate sau priorităţi ale ungurilor?
Cîtă mizerie şi trădare a Statului Român de către aceşti nemernici: Emil Boc şi Traian Băsescu!
Jurist Gică Agrigoroaie
Pînă unde merge politica
cedărilor repetate?
Am asistat, de-a lungul timpului, la escaladarea unor pretenţii udemeriste fără precedent, toate depăşind spiritul şi litera Constituţiei şi configurînd o strategie perversă, de diabolică persuasiune, în vederea obţinerii unor privilegii cu vădită tentă etnică. Şi, har Domnului, maghiarii au obţinut satisfacerea unor asemenea pretenţii de fiecare dată, indiferent cum s-a numit guvernul (român!) pe care l-au şantajat. Ai fi zis că UDMR şi liderii săi trăiesc sub un clopot de sticlă, atît de imuni păreau la problemele ce vizau interesele generale ale societăţii româneşti. Încăpăţînîndu-se-se pe o direcţie unică, UDMR s-a autoproclamat port-drapelul de facto al comunităţii maghiare din România, lansîndu-se pe panta unor cereri absurde. Găsind înţelegere şi, mai mult decît atît, impulsionaţi de sprijinul direct al cercurilor revizioniste de la Budapesta, liderii UDMR au renunţat la diplomaţia de conjunctură şi, contaminaţi iremediabil de morbul autonomiei, au început să clameze constant, din ce în mai agresiv, cereri formulate făţiş pe tema autonomiei etnice. Ne mai amintim pretenţia, de dată destul de recentă, a lui Marko Bela, aceea ca învăţarea limbii maghiare să devină obligatorie pentru elevii români din Transilvania. Oare cum ar fi reacţionat, de pildă, Guvernul SUA la o propunere similară, de introducere a limbii (să zicem) italiene sau chineze în programa şcolilor americane? Marko Bela nu se împiedica, însă, în asemenea considerente mizînd (aşa cum fac şi acum liderii actuali ai UDMR) pe „comprehensiunea“ complice a partenerilor de guvernare, care, seduşi de mirajul puterii, au înclinat, de fiecare dată, steagul în faţa pretenţiilor udemeriste şi le-au satisfăcut doleanţele, cu promptitudine şi în dispreţul Interesului Naţional. Pe termen lung, politica cedărilor repetate se va vădi perdantă, periclitînd însăşi integritatea teritorială a României şi punînd sub semnul întrebării şansa afirmării noastre viitoare ca naţiune. De fiecare dată, partenerii de guvernare ai UDMR au tratat cu excesivă şi primejdioasă îngăduinţă cererile exagerate ale uniunii etnicilor maghiari, considerînd că acestea „Nu trebuie să îngrijoreze“. Dezavuăm acest tip de conduită a cedărilor nejustificate, dictată de o inconştienţă obtuză şi periculoasă, care-i face (şi) pe actualii lideri ai PDL să adopte politica struţului şi să ignore, deliberat, riscurile enorme ce derivă din pasivitatea lor cu iz de complicitate.
Geo Galetaru
PDL continuă trădarea
intereselor naţionale (4)
Ce învaţă copiii şi tinerii maghiari, în şcolile de toate gradele, cu limba de predare maghiară, pe teritoriul României, am arătat în episoadele precedente, fapt ce reiese şi din în rîndurile de faţă (?!). Cele spuse aici au fost susţinute şi de unul dintre hocheştii maturi, în vîrstă de 24 de ani, considerat cel mai bun, anume Tihamar Becze, care afirmă, tot plin de convingere: „Nu echipa României a bătut Ungaria, ci Ţinutul Secuiesc“. Afirmaţia este preluată, ca titlu al unui articol, şi de către ziarul „Adevărul“ din 22 decembrie 2011, pag. 44. De aici, după declaraţiile lui Tihamar Becze, aflăm că „Ţinutul Secuiesc a învins Ungaria cu 4-1. Românii nu au, practic, nici o legătură cu naţionala de hochei, cu acest sport în general“. Păi, nu au, fiindcă în federaţia disciplinei sportive în discuţie se află, de la preşedinte la subaltern, funcţionari unguri. Acest sportiv ungur recunoaşte că la începutul meciurilor de hochei se intonează imnul Ungariei şi se încheie, de mai mulţi ani, cu aşa-zisul imn al Ţinutului Secuiesc, considerîndu-se acest lucru firesc, iar fostul preşedinte al Federaţiei Române de Hochei pe Gheaţă (FRHG), Marin Negoiţă, relatează că, la un meci de hochei cu o echipă străină, cînd s-a cîntat imnul secuiesc, un vicepreşedinte al acesteia, maghiar, se ridică în picioare. La sfîrşitul imnului, românul Negoiţă este întrebat, de către funcţionarul ungur, de ce nu s-a ridicat şi el în picioare.
Într-un alt număr al ziarului „Adevărul“, din 19 decembrie 2011, pag. 44, în articolul „Hocheiştii din naţională au sfidat imnul“, Marin Negoiţă, fost preşedinte al FRHG, răspunde ziariştilor Marian Burlacu şi Mugurel Dumitru: „... majoritatea jucătorilor sînt din Harghita (...) Actuala conducere a federaţiei este vinovată. Are iniţiative de dezvoltare a hocheiului, însă doar din zona Harghita. Pe vremea mea am introdus Imnul României înaintea finalelor de campionat şi ale Cupei României. Am permis copiilor să se pregătească pe patinoarul «Mihail Flamaropol», fără să plătească. Am sprijinit reînfiinţarea unor echipe la Ploieşti şi Rădăuţi. Acum cunosc puşti din Bucureşti şi Galaţi care au plecat în Germania. Joacă acolo hochei şi nu-i ştie nimeni“.
Am reprodus acest citat ceva mai larg, pentru că mi se pare un plan urgent de îndeplinit în dezvoltarea hocheiului şi sportului românesc, în genere. Organizarea fedaraţiei de hochei pare a fi una judeţeană şi nu una naţională. Nu sînt vinovaţi numai cei 3 adolescenţi sportivi de ceea ce s-a petrecut între hocheiştii categoriei U16, ci întreaga FRHG şi de aceea trebuie luate măsuri radicale, prin înlocuirea, fără menajamente, a actualei conduceri. Să ia frîiele în mînă o echipă de români destoinici. Nu sînt şovin, nu sînt împotriva maghiarilor, 2-3 pot să rămînă în conducere, cu condiţia fermă să slujească sportul sub culorile României, pe al cărei pămînt trăiesc.
Cum este posibil să se interpreteze un imn străin, în echipamentul echipei naţionale şi pe pămîntul ţării noastre, fără ca autorităţile statului să ia măsuri? Ce este în capul preşedintelui României şi al subalternilor săi? În bisericile catolice, începînd din 1990, se cîntă Imnul Ungariei şi cel secuiesc, fluturîndu-se steaguri ungureşti, actuale şi medievale. Oare Serviciile Secrete româneşti nu informează la timp Preşedinţia şi Guvernul ţării? Ne încearcă curiozitatea. În schimb, simbolurile sacre ale României se află sub o continuă sfidare în judeţele considerate a face parte din închipuitul Ţinut Secuiesc.
Din păcate, actuala Putere, care continuă să cedeze, trădînd, total în defavoarea Intereselor Naţionale ale României, permite liderilor udemerişti din Guvern şi de aiurea să-i ia pe români de fraieri, afirmînd că tot ce s-a întîmplat în rîndul hocheiştilor U16 nu-i decît o hîrjoană, o joacă de copii. Ce fel de joacă a fost în echipa de hochei a juniorilor maghiari şi care sînt semnificaţiile acestui aşa-zis joc am arătat în cuprinsul acestui articol.
Merită, de asemenea, să menţionăm aici, în completarea ideilor din articolul meu, şi declaraţia marelui tenisman român Ilie Năstase, acordată ziarului „Adevărul“ din 19 decembrie 2011, pag. 44, în legătură cu fapta şi atitudinea hocheiştilor unguri: „Dacă vor să cînte Imnul Ungariei, s-o facă la ei, acolo (în Ungaria – n. m.), însă nu în tricoul echipei României. N-am văzut o altă minoritate, ca aceea a ungurilor de la noi, care să aibă atîtea drepturi. O să ajungem ca ăştia să pună steagul Ungariei pe Arcul de Triumf, iar noi să nu facem nimic. Pentru că aşa sînt oamenii de pe la noi, insensibili“.
(va urma)
RADU PĂDURARIU
Nota Redacţiei: Atragem atenţia colaboratorului nostru cu privire la erorile repetate din textele sale. Dacă nu şi le corectează singur, nu-l mai publicăm.
Vadim despre propunerea lui Tökes: „Vrăjeala asta
o ţineţi în altă parte, nu într-un Stat Naţional!”
Scrisoarea prin care Laszlo Tökes îi cere preşedintelui Băsescu introducerea principiului proporţionalităţii etnice în legislaţia electorală a născut discuţii aprinse la emisiunea „Ultima Oră“, de la România TV. Corneliu Vadim Tudor şi ceilalţi invitaţi s-au contrat pe această temă cu Toro Tibor, preşedintele interimar al Partidului Popular Maghiar din Transilvania. Intrat în direct prin telefon, Toro Tibor a încercat să explice nevoia maghiarilor de a avea asigurate locuri în Parlament. „Primul motiv este că şi membrii maghiari au dreptul la pluralismul politic, pragul electoral face imposibil să avem acest drept“, a spus el. „Al doilea motiv, care vă priveşte şi pe dumneavoastră, astfel dacă punem deoparte aceste locuri, atunci celelalte partide politice pot să se concentreze asupra problemelor reale ale României“, a continuat Toro Tibor. Explicaţiile acestuia l-au iritat însă pe preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, care crede că se urmăreşte „maghiarizarea“ României. „Dumneavoastră vreţi din oficiu nişte locuri pe viaţă. Aşa ceva aveau şefii cultelor, Patriarhul, mitropoliţii, dar dumneavoastră vreţi un regim preferenţial, care nu există în lumea democratică. Vrăjeala asta o ţineţi în altă parte, dar nu într-un Stat Naţional Unitar. Ce vreţi dumneavoastră noi ştim şi vă spunem că nu se poate – se respinge!“, a tunat Vadim. Propunerea lui Laszlo Tökes nu are, totuşi, şanse prea mari să se realizeze. Ea a fost respinsă de întreaga clasă politică, inclusiv de UDMR. „Am făcut această propunere liderilor UDMR şi este şi în interesul lor. UDMR a respins-o, ei vor monopol asupra reprezentării comunităţii maghiare“, a mărturisit Toro Tibor.
În documentul trimis vineri, 6 ianuarie a.c., şefului statului, Laszlo Tökes reiterează faptul că asigurarea intrării reprezentanţilor minorităţilor naţionale în forul legislativ al unei ţări este un drept colectiv important, garantat prin Constituţie.
IOSIF BUBLE
NEWS ALERT
Noi arestări în Mafia Sindicală
Surse din DNA ne-au semnalat că Mafia Sindicală a prejudiciat patrimoniul UGSR cu aproximativ 10 miliarde de euro. Verificările DNA au scos la iveală că Mafia Sindicală a lucrat mînă în mînă cu Mafia Politică. Printre inculpaţi se numără Miron Mitrea, Victor Ciorbea, Bogdan Hossu, Dumitru Costin, Liviu Luca, Minică Boajă, Marius Petcu, Iacob Baciu, Aurel Creţu, dar şi alţi profitori, cum ar fi Daniela Andreescu, care a pus mîna, ilegal, pe 3 apartamente ce au aparţinut UGSR. Liderii sindicali ai celor 4 confederaţii pregătesc acţiuni în forţă pentru intimidarea şi chiar eliminarea fizică a reprezentanţilor UGSR, care continuă lupta pentru recuperarea patrimoniului.
Liviu Luca urmează ca, în scurt timp, să fie arestat din nou, de data aceasta nu pentru returnări ilegale de TVA, ci pentru fraudarea patrimoniului UGSR. După arestarea lui Liviu Luca, urmează arestarea liderilor sindicali Iacob Baciu şi Aurel Creţu, pe care îi pasc condamnări penale între 7 şi 10 ani de puşcărie. În cel mult 3 luni de zile, Bogdan Hossu şi Dumitru Costin vor fi arestaţi pentru fapte de corupţie, fals şi uz de fals. În atenţia DNA se află, pe lîngă cei enumeraţi mai sus, Miron Mitrea şi Victor Ciorbea – iniţiatorii tuturor ilegalităţilor prin care patrimoniul UGSR a fost jefuit. Rămîne de văzut dacă acţiunile DNA nu vor fi anulate de intervenţii şi jocuri politice.
„România Mare“ pe meridianele lumii
Interesul Naţional 2012
Milioane de români ortodocşi votează cu picioarele şi pleacă în Occident şi nu numai ei resping Interesul Naţional actual, formulat de greco-pravoslavnici, de masoni, de adepţii curentelor culturale occidentale, şi vor drepturile omului, aşa cum sînt formulate ele în Vest de Roma eternă - Libertate (nu teoretică, ci şi materială!), Dreptate şi Pace.
Românii, în calea imperiilor, culturilor, religiilor, au avut în decursul timpului interese, aşa-zis naţionale, dictate de alţii, care, nu de puţine ori, se bat cap în cap. Cu toate astea, există un Interes Naţional autentic, chiar dacă-i mai greu de descifrat. Numai cei cu o unitate a limbii, scrisului şi religiei - China, Israel, Vatican - au unul cît se poate de clar.
Transilvănenii se orientează spre Roma, moldo-valahii spre a doua şi a treia Romă, Constantinopol/Moscova. Bucureştii se vor a patra Romă. Aceste orientări duc la interese naţionale diferite, cu toate că, din toate timpurile şi la toate neamurile, Interesul Naţional cere unitate şi emanciparea naţională, economică şi socială. O retrospectivă:
* 1600: în alianţă cu Papa de la Roma, Mihai Viteazul face unitatea naţională, dar e ucis pentru că el tratează şi cu greco-ortodocşii de la Constantinopol, care îl voiau Împărat al Byzanţului, şi cu a treia Romă, Moscova, care avea interese contrare Papei.
* 1700: ortodocşii din Transilvania se unesc cu Roma, dar nu sînt urmaţi de moldo-valahii obedienţi Constantinopolului. În loc să se orienteze spre Roma, Cantemir Vodă se aliază cu a treia Romă, Moscova. Sultanul, confruntat mereu cu rezistenţa românilor, dă apoi tronurile moldo-valahe fanarioţilor, al căror interes era îmbogăţirea personală.
* 1774: după pacea de la Kuciuk-Kainargi, decăderea Imperiului Otoman şi ascensiunea celui Rus duc la înlăturarea greco-fanarioţilor la Bucureşti şi Iaşi şi înlocuirea lor cu domnitori autohtoni, dar din graţia Sultanului turc şi a Ţarului moscovit.
* 1859: după victoria Occidentului în Războiul Crimeii, Alexandru Ioan Cuza aspiră la refacerea unităţii cu Roma, ca fraţii lui din Transilvania. Este, însă, trădat de cei care voiau o cooperare cu Occidentul pe baze culturale, masonice şi dinastice. Ca astăzi. Dezastrul acestei politici ne arată că Interesul Naţional formulat de Cuza e cel autentic.
* 1918: după războiul mondial, România Mare, condusă de regele catolic Ferdinand I, urma să devină o dioceză a Romei. Dar influenţa nocivă a celei de a doua şi a treia Rome, a greco-pravoslavnicilor în alianţă cu dinastia germană şi curentele culturale occidentale, a deturnat, subminat, însă Interesul Naţional formulat de Şcoala Ardeleană şi totul se destramă, ca în vremea lui Mihai Viteazul şi Cuza. Linia de urmat a devenit însă clară.
* 1968-1989: Nicolae şi Elena Ceauşescu refuză orientarea spre cele trei Rome şi vor refacerea Byzanţului, a patra Romă, la Bucureşti. Vezi Casa Poporului. Lichidaţi de Crăciun, ei deschid calea preşedinţilor ortodocşi moldo-valahi Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, care renunţă la linia greco-fanariotă, dinastică şi caută să-i urmeze pe Mihai Viteazul, Inocenţiu Micu-Clein, Cuza, Ferdinand.
* 2012: Moldova e în sferă de influenţă rusă, România în cea ruso-occidentală şi ambele fac un echilibru între interesele marilor puteri, culturi şi religii. Concurenţa Interesului Naţional filoslav (Iliescu, Preafericitul Daniel), occidental (Constantinescu, Preasfinţitul Lucian Mureşan), maghiar (Tökeş), ţigănesc (Vanghelie), grecesc (Tăriceanu), evreiesc (Roman), armenesc (Vosganian) creează confuzii şi a dus la un blocaj naţional.
În această dezorientare şi în acest blocaj duhovnicesc şi sobornicesc, Interesul Naţional al tuturor românilor nu poate fi altul decît revenirea la origine, la refacerea unităţii religioase cu Roma. Dialogul început de Fericitul Ioan Paul II la Bucureşti trebuie continuat. Mîna întinsă a Occidentului în anii 1600, 1700, 1859, 1918, 2007 trebuie onorată. De unirea cu Roma depinde emanciparea naţională şi socială, nu de paleativele practicate pînă acum.
Prof. dr. Viorel Roman,
Consilier academic la Universitatea din Bremen
Societatea civilă şi perspectivele ei în dezbatere critică (2)
Organizaţiile nonguvernamentale –
nucleul societăţii civile
Entuziasmul pe care îl stîrneşte noţiunea de societate civilă provine, în mare parte, din fascinaţia şi interesul pentru organizaţiile nonguvenamentale (ONG), în primul rînd pentru cele care urmăresc obiective politice (legate de ecologie, drepturile omului, drepturile femeii, observarea desfăşurării alegerilor, lupta împotriva corupţiei). În ultimii ani, numărul acestor organizaţii a crescut considerabil – mai ales în ţările care se află în faza de tranziţie spre democraţie. Cu toate acestea, relevă autorul studiului, este greşit să se considere că organizaţiile nonguvernamentale sînt identice cu societatea civilă. Privită mai îndeaproape, societatea civilă cuprinde toate organizaţiile şi asociaţiile din afara statului (inclusiv partidele politice) şi a pieţei – deci şi sindicatele, asociaţiile profesionale, camerele de comerţ, grupurile etnice, organizaţiile religioase, grupurile studenţeşti, asociaţiile culturale şi sportive.
În ţările industrializate, cît şi în cele în pragul industrializării, organizaţiile nonguvernamentale joacă un rol important, care sporeşte continuu, prin presiunea pe care o exercită asupra guvernelor şi prin cunoştinţele puse la dispoziţie de experţii factorilor politici de decizie. Ele stimulează, de asemenea, implicarea cetăţenilor în procesul politic şi promovează educaţia civică. În multe ţări, însă, importanţa organizaţiilor nonguvernamentale este eclipsată de elemente tradiţionale ale societăţii civile. Organizaţiile religioase sau sindicatele dispun adesea de o bază solidă în rîndurile populaţiei şi de resurse financiare asigurate în propria ţară, lucruri de care „grupurile de iniţiativă“ duc de obicei lipsă – mai ales în ţările în tranziţie. În aceste ţări, domeniul înfloritor al organizaţiilor nonguvernamentale este adesea dominat de grupuri provenind din elita societăţii şi care nu prea au legături cu cetăţenii în numele cărora acţionează. Adesea ele nu dispun, în respectivele ţări, de suficiente resurse interne pentru a acoperi necesarul de bani, depinzînd de instituţii donatoare internaţionale.
În societatea civilă este comod şi bine
Aceasta – precizează autorul studiului – depinde dacă vă place să „staţi la masă“ cu oameni ai Mafiei sau cu activişti în miliţii civile sau dacă preferaţi compania unor părinţi care se angajează în comitetul şcolii la care învaţă copiii dvs. Toate aceste grupuri fac parte – indiferent dacă ne place sau nu – din societatea civilă. Unii dintre susţinătorii societăţii civile au ridicat pe un piedestal militanţii pentru drepturi civile în lupta împotriva comunismului din Europa de Est şi, absolutizînd în felul acesta rolul lor, au creat impresia eronată că în societatea civilă nu există decît interese nobile şi protagonişti serioşi, cu intenţii măreţe. Dintotdeauna, însă, peste tot, societatea civilă este un conglomerat, adesea deconcertant, de oameni buni şi răi sau, pur şi simplu, numai excentrici. Pentru a demitiza impresia care s-a creat despre societatea civilă este decisiv să se înţeleagă că în orice societate civilă există oameni care se grupează pentru a urmări nu numai ţeluri lăudabile, ci şi vătămătoare.
(va urma)
Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea
Imperativul întăririi
rolului ONU (3)
De altfel, cursa înarmărilor continuă nestingherită, în special între marile puteri, în cele mai variate direcţii, în timp ce tratativele de dezarmare stagnează.
Diminuarea rolului şi autorităţii ONU se repercutează negativ şi asupra conflictelor deschise, îngheţate sau latente, care ameninţă grav pacea mondială, în legătură cu care nu se întrevăd soluţii. Pe lîngă ciocnirile mai vechi, precum cele din Orientul Mijlociu (arabo-israelian), Irak, Afganistan şi fosta Iugoslavie, persistă stările conflictuale din unele zone ale teritoriului ex-sovietic (inclusiv Transilvania). S-a declanşat un conflict periculos şi în Libia, soldat cu răsturnarea şi asasinarea şefului statului şi crearea unui nou focar de tensiune pe teritoriul african, după situaţiile de încordare din Egipt şi Tunisia. Planează incertitudini şi preocupări ale comunităţii internaţionale în legătură cu evoluţiile interne din Iran şi Siria.
Ne înscriem în rîndul celor care consideră că în actuala situaţie internaţională, puternic afectată şi de marea criză economico-financiară, care afectează grav interesele tuturor statelor, rolul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi autoritatea Organizaţiei mondiale se cer nu diminuate, ci, dimpotrivă, sporite şi consolidate. Şi aceasta pentru că, oricum am privi lucrurile, omenirea nu dispune la ora actuală de un alt instrument, mai cuprinzător ca număr de membri, mai dotat cu principii, obiective şi proceduri, care să poată contribui la promovarea de soluţii eficiente şi viabile, cu participarea tuturor statelor şi în interesul tuturor popoarelor.
România a avut, pe parcursul anilor, o activitate remarcabilă în cadrul ONU, exprimată în poziţiile apărate, în iniţiativele de mare valoare şi largă adeziune avansate în cele mai variate domenii, dintre care amintim promovarea principiilor de drept, cooperarea şi securitatea europeană, noua ordine economică internaţională, denuclearizarea Balcanilor, adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, în primul rînd de dezarmare nucleară, educarea tineretului în spiritul idealurilor de pace şi multe altele.
Un corolar al spiritului de iniţiativă şi al contribuţiilor României la ONU îl reprezintă iniţiativa specifică a ţării noastre vizînd expres întărirea rolului Organizaţiei mondiale în viaţa internaţională. Imediat după lansarea ei, la ONU au avut loc dezbateri interesante pe tema întăririi rolului ONU în viaţa internaţională, numeroase state considerînd că propunerea românească răspunde unor necesităţi reale, este în interesul tuturor naţiunilor şi se cere materializată prin adoptarea unui set de măsuri care să conducă la sporirea rolului şi contribuţiilor organizaţiei mondiale în lumea contemporană.
Marile probleme existente în lumea contemporană, agravate de puternica şi adînca criză economico-financiară, plasează, din nou, în actualitate iniţiativa României privind imperativul întăririi rolului ONU în viaţa internaţională. Este de reţinut faptul că atît Liga Naţiunilor, cît şi Organizaţia Naţiunilor Unite au fost create după două conflagraţii mondiale, care au zguduit omenirea. În timp de pace, apare mai greu de creat o nouă structură de tipul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru cele mai variate motive. De aceea, este meritul României de a fi propus să se îmbunătăţească forul existent, ONU, să se întărească rolul său în toate sectoarele vieţii internaţionale: politic, economic, financiar, al educaţiei, culturii şi ştiinţei, al promovării şi apărării drepturilor oamenilor – bărbaţi şi femei, copii, tineret şi bătrîni, persoane cu dizabilităţi şi, mai ales, în domeniul de însemnătate vitală al edificării unei lumi paşnice, fără arme şi fără războaie.
Sfîrşit
Nicolae Chilie
PERSONALITĂŢI DISPĂRUTE ÎN 2011
Romancierul şi dramaturgul Fănuş Neagu, scriitorul şi eseistul Mircea Ivănescu, cunoscutul muzician Johnny Răducanu sau regizorii Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu şi Andrei Blaier sînt doar cîteva dintre numele mari ale culturii române care au murit în 2011.
* Pe 1 ianuarie, a murit muzicianul Marin Constantin (n. 27 februarie 1925), fondator, dirijor şi director pe viaţă al Corului Naţional de Cameră „Madrigal“, specialist în muzica renascentistă, cîntul gregorian şi baroc, precum şi în muzica tradiţională românească.
* La 22 februarie, istoricul şi teoreticianul literaturii ştiinţifico-fantastice Ion Hobana a murit la vîrsta de 80 de ani. Ion Hobana s-a evidenţiat prin promovarea prozei şi a tuturor formelor de creaţie ştiinţifico-fantastică, publicînd numeroase volume de studii şi eseuri: „Imaginile imposibilului. Filmul ştiinţifico-fantastic“ (1968); „20.000 de pagini în căutarea lui Jules Verne“ (1979); „Science fiction. Autori, cărţi, idei“ (1983); „Misterul Roswell după 50 de ani“, „Enigme pe cerul istoriei“, „Vîrsta de aur a anticipaţiei româneşti“ (1969). În volumul său „OZN. Observatori credibili, relatări incredibile“ (2001), autorul prezintă dovezile adunate de el de-a lungul timpului pentru a-i convinge pînă şi pe sceptici de existenţa OZN-urilor.
* La 17 martie a murit criticul, istoricul literar şi editorul Romul Munteanu (n. 18 martie 1926), autor al unei bibliografii impresionante, care include titluri fundamentale ale culturii româneşti şi universale, precum: „Contribuţia şcolii ardelene la culturalizarea masselor“ (1962); „Brecht“- monografie (1966); „Noul roman francez“ (1967); „Farsa tragică“ (1970); „Literatura europeană în epoca luminilor“ (1971); „Profiluri literare“ (1972); „Jurnal de cărţi“ (vol. I - 1973, II - 1979, III - 1982, IV - 1988, V - 1994, VI - 1996, VII - 1998); „Cultura europeană în epoca luminilor“ (1981); „La littérature européenne moderne“ (2000). A fost director al Editurii Univers (1970 - 1989). A primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1971, 1972, 1976, Ordinul Steaua României în grad de cavaler în 2005 şi Palmes Academiques, acordat de Ministere de L’Education Nationale (Franţa).
* Pe 8 aprilie, criticul de film, eseistul şi prozatorul Alex. Leo Şerban (n. 28 iunie 1959) a încetat din viaţă. Cunoscut pentru volumele: „Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele“, în colaborare cu Mihai Chirilov şi Ştefan Bălan (2004, Premiul Asociaţiei criticilor de film din România); „Dietetica lui Robinson“ (2006); „De ce vedem filme. Et in Arcadia cinema“ (2006, Premiul de critică cinematografică al Uniunii Cineaştilor); „4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc“ (2009). A fost ales în ianuarie 2008 - în urma unui sondaj pe site-ul www.cinemagia.ro - „Criticul de film preferat al cinefililor români“. A fost primul beneficiar al Marelui Premiu pentru Jurnalism cultural acordat de Fundaţia „Timpul“ (2008).
* La 18 mai, a murit publicistul şi eseistul Mircea Horia Simionescu (n. 23 ianuarie 1928), care timp de mai mult de 3 decenii a fost preşedintele juriului Festivalului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor“ (Târgovişte). Membru în Uniunea Scriitorilor din România (din 1970), cetăţean de onoare al Municipiului Târgovişte, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză (1971, 1975, 1996), Premiul „Opera Omnia“ al Uniunii Scriitorilor (1998), Premiul pentru eseu („Literatură dus-întors“) al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2005).
* Tot în luna mai, pe 24, cultura română îl pierdea pe romancierul, dramaturgul şi nuvelistul Fănuş Neagu (n. 5 aprilie 1932), membru corespondent al Academiei Române din 1993 şi membru titular din 2001, director al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti (1993-1996). Literar, a debutat cu nuvela „Duşman cu lumea“, apărută în revista „Tînărul scriitor“ (1954), 5 ani mai tîrziu debutînd editorial cu povestirile din „Ningea în Bărăgan“ (1959, volum reeditat în 1964, cu unele completări, sub titlul „Cantonul părăsit“). Au urmat volumele „Somnul la amiază“ (1960); „Dincolo de nisipuri“ (1962); „Cantonul părăsit“ (1964, Premiul Uniunii Scriitorilor); „Vară buimacă“ (1967); „Casa care se leagănă“ (1971); „În văpaia lunii“ (1972); „Fîntîna“ (1972); „Pierdut în Balcania“ (1982); „Povestiri din drumul Brăilei“ (1989); „Partida de pocher“ (1995); „O corabie spre Bethleem“ (1998). De un mare succes s-au bucurat romanele „Îngerul a strigat“ şi „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe“.
* La 13 iulie, lumea muzicală era îndoliată prin dispariţia compozitorului, solistului şi instrumentistului Cornel Fugaru (n. 2 decembrie 1940), fost lider al formaţiei Sincron. Printre piesele compuse de el se numără „Dau viaţa mea pentru-o iubire“, „Nu sînt sclavul tău“, „Eu nu mai sînt cel de ieri“, „Am ales nemărginirea“, „Te-am găsit atunci cînd îmi doream mai mult“. Pentru activitatea sa a fost distins cu numeroase premii, dintre care: Premiul al III-lea la Festivalul mondial al tineretului şi studenţilor de la Sofia (1968), Premiul juriului (1983), Premiul special al juriului (1985), Marele premiu (1986) la Festivalul de muzică uşoară de la Mamaia, Premiul pentru cea mai bună orchestraţie la Festivalul „Cîntecele mării“ de la Rostok (1988), Premiul pentru muzică uşoară al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (2001). La Festivalul Mamaia 2010 a primit un Premiu special, alături de alţi compozitori şi cîntăreţi îndrăgiţi de publicul românesc.
* La 21 iulie, a murit scriitorul, poetul şi eseistul Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931), totodată şi unul dintre cei mai prolifici traducători români. Mircea Ivănescu a debutat editorial cu volumul „Versuri“ (1968), care a fost urmat de „Poeme“, „Poesii“, „Alte versuri“, „Poem“, „Amintiri“ (în colaborare cu Leonid Dimov şi Florin Pucă), „Commentarius perpetuus“ (în colaborare cu Rodica Braga), „Versuri vechi, nouă“ (1988) etc. Pentru creaţiile sale poetice, a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1982) şi cu Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu“ (1999). Mircea Ivănescu a fost totodată redactor la „Agerpres“, la revista „Lumea“, şef de redacţie la Editura pentru Literatură Universală, apoi redactor la revista „Transilvania“ din Sibiu (1972-1989).
* La 21 august, a murit criticul de film şi realizatorul TV Viorica Bucur (n. 15 februarie 1946), profesor universitar doctor în specialitatea Arta Spectacolului la UNATC „I.L. Caragiale“ Bucureşti, profesor asociat la Facultatea de Jurnalism. Colaboratoare permanentă la programele „ProCinema“, a fost membră a Federaţiei Internaţionale de Presă Cinematografică, distinsă de Asociaţia Criticilor de Film cu Premiul pentru publicistică cinematografică „Ion Cantacuzino“ pe anul 2006.
* Pe 19 septembrie, lumea jazzului romînesc deplîngea dispariţia lui Johnny Răducanu, pe numele său adevărat Creţu Răducanu (n. 1 decembrie 1931). Contrabasist, pianist, compozitor, aranjor. Printre realizările sale discografice în domeniul jazzului se numără: „Jazz made in Romania“ (1987); „Confesiuni“ (I, II, III); „To His Friends“ (1997); „Jazz Behind the Carpathians“ (1999); „Jazz antifanariot“ (2002); „Singurătatea, meseria mea“ (2002); „Jazz Made in Romania - Live in San Francisco“ (cu Teodora Enache, 2002), „Jazz Bestament“ (2005); „Chamber Jazz Music“ (2008); „Inside Stories - Jazz Poems“ (2009).
* La 18 octombrie, a murit scenaristul, dramaturgul şi publicistul Paul Everac, pe numele său adevărat Petre Constantinescu (n. 23 august 1924). Director general al TVR (ianuarie 1993 - ianuarie 1994), director al Institutului Român de Cultură din Veneţia, Italia, membru al Uniunii Scriitorilor, este recunoscut mai ales pentru lucrările sale dramatice adunate în volumele „Cinci piese de teatru“ (1967); „Teatru“ (1975); „Viaţa lumii“ (1982); „Parabole dramatice“ (1983); „Aventura umană“ (1989). Distins cu premiul Ministerului Culturii (1959), Premiul „Vasile Alecsandri“ de creaţie populară, Premiul „I.L. Caragiale“ al Academiei Române (1973), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1976), al Uniunii Scriitorilor (1968, 1971, 1980).
* La doar cîteva zile distanţă, pe 25 octombrie, era anunţat decesul cunoscutului regizor, scenograf, profesor şi arhitect Liviu Ciulei (n. 7 iulie 1923), una dintre cele mai proeminente personalităţi ale culturii româneşti actuale: actor, regizor, arhitect, scenograf şi profesor. A fost numit Director de Onoare al Teatrului „Bulandra“, ca un semn de recunoaştere a contribuţiei sale extraordinare aduse scenei şi ecranului românesc. A contribuit la reconstrucţia auditoriului Teatrului „Bulandra“ şi al altor teatre, iar ca scenograf şi-a stilizat decorurile pentru cele mai multe dintre piesele puse în scenă: „Hamlet“, „Visul unei nopţi de vară“, „Cum vă place“, „Iuliu Cesar“ de W. Shakespeare, „Azilul de noapte“ de Maxim Gorki, „Leonce şi Lena“ de Georg Buchner ş.a. Membru corespondent al Academiei Române din 12 martie 1992. În 1996, UNITER i-a acordat Premiul său anual pentru întreaga activitate. În octombrie 2006, a primit titlul de membru de onoare al breslei arhitecţilor, acordat de Ordinul Arhitecţilor din România.
* La 29 noiembrie a murit regizorul Alexandru Tocilescu (n. 27 iulie 1946). Premiat de UNITER pentru întreaga activitate (2002), Alexandru Tocilescu a mai fost laureatul breslei (1999), cînd a primit Premiul pentru cel mai bun spectacol, cu „O scrisoare pierdută“ de I. L. Caragiale, montat la Teatrul Naţional Bucureşti, şi în 2006, cînd i s-a decernat Premiul pentru cea mai bună regie pentru spectacolul „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu“, la Festivalul Comediei Româneşti - festCO.
* Două zile mai tîrziu, la 1 decembrie, lumea scenei deplîngea moartea regizorului Andrei Blaier (n. 15 mai 1933). A fost profesor al ATF între 1990 şi 1992 şi profesor şi decan al Facultăţii de Cinematografie din Universitatea Ecologică (acum „Spiru Haret“) din Bucureşti. Director adjunct artistic al Studioului „Solaris“, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Cinematografie şi Televiziune din cadrul Universităţii Media şi preşedintele Uniunii Realizatorilor şi Creatorilor de Film şi din Audiovizual. În iunie 2002 i-a fost acordat, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc, Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. „Ora H“ reprezintă filmul său de debut (1956). A realizat filme de lung metraj, la multe dintre ele fiind şi scenarist sau coscenarist. Printre acestea se numără: „Furtuna“ (1959); „A fost prietenul meu“ (1962); „Casa neterminată“ (1963); „Dimineţile unui băiat cuminte“ (1966), pentru care a primit Medalia de aur la Gotwaldow. Premiul UCIN pentru regie; „Vacanţa cea mare“ (1988), Premiu pentru scenariu la Costineşti; „Momentul adevărului“ (1989); „Divorţ din dragoste“ (1991); „Crucea de piatră“ (1993); „Terente, regele bălţilor“ (1995); „Dulcea saună a morţii“ (2003). Capodopera sa: „Prin cenuşa imperiului“.
* Pe 11 decembrie, scenaristul şi scriitorul Mihnea Gheorghiu (n. 5 mai 1919) a murit şi el. Publicist, traducător şi critic literar, membru corespondent (1 martie 1974) şi membru titular (13 iunie 1996) al Academiei Române, a fost preşedinte al Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române (din 1992). Redactor-şef al ziarului „Scînteia Tineretului“ (1944-1946). Fondator şi redactor-şef al revistei „Secolul 20“ (1961-1963). Preşedinte al Consiliului Naţional Cinematografic (1963-1965), vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Cultură şi Artă (1965-1968), prim-vicepreşedinte al Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (1968-1972), preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (1972-1989). Preşedintele Uniunii Cineaştilor din România (UCIN) (din 1990, reales la 2 august 2002). Membru titular din 1996 al Academiei Române, fiind preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a acestui for.
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
Salutul – o formă de respect
şi de nobleţe (2)
În ţările arabe, strîngerile de mînă trebuie să fie prelungite, cu precizarea că în acele state unde tradiţia musulmană este la „rang înalt“, femeile nu au dreptul să dea mîna cu bărbaţii. În Statele Unite ale Americii tradiţia strîngerii de mînă nu este atît de înrădăcinată ca în America Latină. Nord-americanilor le plac strîngerile de mînă scurte, dar ferme. Şi în Europa există „variaţii regionale“. Astfel, în Germania oamenii îşi strîng adesea mîna cu putere, pe cînd în Franţa se preferă doar o uşoară şi simbolică atingere, în Marea Britanie este, însă, de preferat ca acest „ritual“ să nu se producă deloc.
Conform aprecierilor lingviştilor şi sociologilor salutul este un comportament comunicaţional, gestual sau verbal (ori gestual şi verbal), cu o semnificaţie cunoscută unui micro sau macro grup social, prin care se dă un semn de atenţie, de respect unei persoane sau unui grup de persoane.
În afară de formele gestuale arătate mai sus, salutul se exprimă şi prin diferite formule verbale, care diferă de la o zonă etnografică la alta şi de la un popor la altul.
Filologul român Tudor Vianu (1897-1964), în lucrarea „Studii de stilistică“, sublinia că formulele de salut „sînt înzestrate cu o zonă expresivă nu a unui individ, ci a poporului întreg“, formulele de salut tradiţionale ale românilor avîndu-şi originea în modul de viaţă specific românesc ele reprezentînd omenia, ospitalitatea, urările de bine şi de sănătate.
Una din cele mai vechi formule de salut este „Sărut mîna!“, izvorîtă de le gestul corespunzător. La sat, ţăranul sărută mîna preotului, rostind „Sărut dreapta, părinte!“ sau „Sărut mîna, părinte!“. Formula şi gestul constituie evlavia creştinului faţă de cel care simbolizează „Prea Cinstitul Trup şi Sîngele Domnului şi al Mîntuitorului nostru“. În afara contextului religios formula se foloseşte şi ca un semn de respect faţă de o persoană feminină, avînd o vîrstă înaintată sau un rang social deosebit.
Formula „Adio!“ pe care o folosesc, de regulă, îndrăgostiţii cînd se despart după o ceartă zdravănă, la origini avea alt sens cu totul diferit de cel pe care îl are în prezent. Cuvîntul provine din expresia latină „Ad Deos“ (La Dumnezeu), ce aminteşte de despărţirea de această lume şi trecerea la cea veşnică, alături de Dumnezeu, căruia trebuie să-i fim recunoscători şi să-i mulţumim întotdeauna.
La salutul cu formula „Bună ziua“, românul are mai multe formule de răspuns, printre care amintim „Noroc bun!“, „Noroc şi bine să dea Dumnezeu!“, „Mulţumim dumitale!“. Formula de consideraţie „Mulţumesc“ existentă în salutul de răspuns, provine din urarea „La Mulţi Ani!“, trecerea fiind făcută de formularea „Mulţam“, regăsită astăzi, glumeţ sau familiar, în limbajul curent.
Formula de salut „Servus“, folosită în Transilvania, dar şi „Ciao“, provenită din italiană, desemnau la origine „sclav, rob“, în limba latină, respectiv în limba italiană. Astăzi, însă, în nici unul dintre cazuri, vorbitorii nu sesizează etimologia lor.
Pentru că românii preţuiesc munca, aceasta fiind, pentru omul cinstit, singurul mijloc de existenţă, ei se salută cînd se întîlnesc şi cu formulele „Spor la lucru!“, „Dea Dumnezeu rod la muncă!“ etc., răspunsul fiind: „Să te audă Dumnezeu!“, „Dă Doamne!“, „Noroc şi bine să dea Dumnezeu!“ etc.
Acelora care pleacă de acasă cu diferite treburi, pentru mai mult timp, cei care rămîn le urează „Drum bun!“, „Mergi cu Dumnezeu înainte!“, „Dumnezeu să te apere şi să te păzească!“, „Dumnezeu să te poarte în pace“, „Cu Dumnezeu, înainte!“, „Să-ţi ajute Dumnezeu!“ şi multe altele, avînd în general, acelaşi masaj. Cel care pleacă răspunde şi el la salut, spunîndu-le celor care rămîn „Vă las cu bine!“, „Vă las cu Dumnezeu!“, „Rămîneţi cu Dumnezeu!“, „Să dea Dumnezeu să ne vedem cu bine!“, „Să ne-auză Dumnezeu!“.
(va urma)
GHEORGHE BRAŞOVEANU
Năravuri vechi la români
Cum se poate procura o blană
de vulpe argintie? (2)
Şi, totuşi, la un moment dat, tînărul, a trebuit să cumpere şi aşa ceva. Nu pentru soţia lui sau pentru a rezolva o problemă de muncă, aşa cum se mai întîmplă uneori, ci pentru consoarta tovarăşului său director de la Bucureşti. Ştiţi cum? Este greu de ghicit. Nici eu nu am reuşit, dar am aflat cum s-au petrecut lucrurile de la amicul meu, fostul şef de secţie, prin natura atribuţiunilor pe care le avea, coordona întreaga activitate pe care diplomatul o desfăşura la post, iar atunci cînd acesta venea în ţară pentru analiză şi concediu, îl lua „la bani mărunţi“: cum a muncit, ce rezultate a obţinut şi ce îşi propune pentru viitor. În funcţie de toate acestea, diplomatul sosit de la post primea un calificativ: insuficient, suficient, bine sau foarte bine. Excepţional nu exista. Calificativul primit avea importanţa sa, nu numai una morală, ci conta la avansări în grad, la promovări în funcţie sau o eventuală propunere pentru premiere în bani şi acordarea de decoraţii.
Fostul meu coleg povesteşte: I-am făcut tînărului diplomat analiza muncii desfăşurate şi, pentru că fusese o treabă bună, i-am dat calificativul de „Bine“. Poate nu merita, dar era tînăr şi fiind primul post, deci fără experienţă, am vrut să-l încurajez. Am discutat cu el pe îndelete, lăudîndu-l pentru cele bune, dar şi criticîndu-l pentru cele mai puţin bune. M-a înţeles şi mi-a mulţumit. Era bucuros băiatul. Am prezentat, apoi, mapa cu lucrări la director. A doua zi, însă, era într-o vineri, acesta mă cheamă la el şi-mi zice:
– Am citit analiza. A făcut treabă bună băiatul ăsta. Îmi place de el... Promite... E de perspectivă. Ai făcut bine că i-ai dat „Bine“. Dar, ştii ce m-am gîndit?... Hai să îi dăm „Foarte bine“... Aşa îl încurajăm. Refaci Foaia de Notare şi-i treci calificativul de „Foarte bine“.
– Eu, i-am zis directorului, l-am notat cu „Bine“ şi i-am dat calificativul acesta cu toată inima, tot pentru încurajare. Dar dacă cereţi să i-l schimb, o fac. Mi-e teamă, însă, că se va culca pe o ureche şi scade ritmul.
Fostul şef de secţie s-a conformat şi, mirat la culme de bunăvoinţa directorului, l-a întrebat pe tînărul diplomat:
– În ce relaţii eşti cu tovarăşu’ de mi-a cerut să-ţi schimb calificativul din „Bine“ în „Foarte bine“?
Auzind întrebarea, tînărul a rămas şi el mirat, căutînd apoi să-şi convingă şeful de secţie că habar nu are ce s-a întîmplat cu directorul de dă dovadă de atîta mărinimie faţă de el. Se jură că niciodată nu l-a întîlnit pe acesta în afara şedinţelor, pe coridor sau doar atunci cînd l-a chemat la el pentru noi sarcini de executat...Nici el şi nimeni dintre ai săi nu au cunoştinţe sau relaţii, cu atît mai puţin prieteni, prin instituţie. N-a umblat şi nici nu umblă cu pile ori aranjamente pentru ca să-i meargă lui bine.
A doua zi, şeful de secţie avea să audă una şi mai tare. Chiar de la subalternul său proaspăt sosit în ţară. Acesta l-a informat că, după discuţia avută împreună, directorul l-a chemat la el, comunicîndu-i că a doua zi, duminică, la prînz, este invitatul său la masă.
- Mi-a spus să mă duc cu soţia şi că nu mai are pe nimeni...Că vom fi numai noi şi speră să petrecem o zi plăcută...Dumneavoastră ştiţi ceva de asta? V-a invitat şi pe dvs.?.
– Ne-a întîmpinat încă de la lift cu un zîmbet prietenesc de mare sărbătoare, cum nu mi l-am putut închipui niciodată; ne-a îmbrăţişat ca pe copiii săi. Nu-l recunoşteam pe distantul şi obtuzul tovarăş director de toate zilele. Ne-a invitat în sufragerie, prezentîndu-ne soţiei sale. Cînd mi-a venit mie rîndul, l-am auzit pe director zicînd: „Nevastă, îţi prezint pe unul dintre cei mai inteligenţi tineri diplomaţi pe care-i avem noi pe Nord. Cu ajutorul lui o să căpătăm noi vulpea argintie pe care ţi-am promis-o şi la care, de la o vreme, te gîndeşti mereu...“
Tînărul a povestit apoi cum au decurs discuţiile, ce s-a mîncat, ce s-a băut şi, în final, cum a trebuit să promită, oarecum solemn, faţă de toţi că gazda, soţia directorului, nu va aştepta prea mult dorita blană de vulpe argintie.
– Dar de bani, ce-a zis? Ţi-a dat, ţi-a promis ceva?, a întrebat şeful de secţie într-un tîrziu, după ce s-a dezmeticit din perplexitatea unde-l aruncaseră vorbele subalternului.
– Da, am discutat şi aspectul acesta, a răspuns diplomatul. Eu am întrebat, într-un moment cînd ieşise amîndoi afară, pe balcon, la o ţigară. Mi-a spus că, aşa cum ne ştie el, e sigur c-o să ne descurcăm şi de data aceasta, fără banii săi.
Auzind pînă unde a mers directorul hrăpăreţ şi abuziv, îndemnînd pe cei de la post să recurgă la lucruri necinstite pentru a acoperi costul unei blăni de vulpe pentru nevastă-sa, şeful de secţie a început să înjure, spunînd că el nu se va implica sub nici o formă într-o treabă aşa de urîtă.
– Nu ştiu, nu mă bag. Treaba ta... Dacă se află, iese scandal. Nici nu vreau să mai aud. Consideră că nu mi-ai spus nimic. La o adică, nici nu ştiu dacă voi avea cu ce să te apăr. Treaba ta....
La al doilea curier diplomatic sosit din „cursa de pe Nord“, printre colete s-a aflat şi unul adresat tovarăşului director, personal. Era o cutie împachetată cu grijă, bucurîndu-se de acelaşi tratament ca toate celelalte colete diplomatice. Nimeni nu avea voie să se atingă de ele pînă cînd cineva din Centrala ministerului nu le lua în primire, pe bază de semnătură. Anunţat din timp, şeful de secţie ştia ce-i în cutia-colet. Nu a rezistat tentaţiei şi l-a deschis. Nu se înşelase: tînărul diplomat, aflat într-o ţară nordică, se conformase. O blană de vulpe argintie de toată frumuseţea se afla pe biroul său. N-a spus la nimeni. A împachetat-o la loc, exact aşa cum a fost de la început, şi a plecat să ducă coletul la director. Acesta, văzîndu-l şi ştiind ce conţine i-a zis:
– Pune-l dincolo, pe masă. N-am timp să mă ocup acum de dicţionare. De fapt, o să le trimit la bibliotecă sau... o să văd eu ce fac cu ele... Mulţumesc.
Sfîrşit
Vasile Ion Dumitru
NIMIC NOU SUB SOARE...
* Revoluţionarii sînt pretutindeni nebuni.
* Trăim nişte vremuri foarte stranii, în care nu este deloc sigur că nu se iscă o revoluţie între momentul în care comanzi mîncarea şi clipa în care o mănînci.
* La urma urmei, Constituţiile sînt făcute din hîrtie şi cerneală, în vreme ce societăţile sînt făcute din pasiuni.
* Ajunsesem într-una din acele situaţii în care totul este incert şi cînd nu-ţi mai rămîne altceva de făcut decît să bagi capul între umeri.
* Ei erau mai degrabă mînaţi de vin decît de pasiuni politice.
* Nu vă cer votul, dar sînt gata să vă consacru timpul, averea şi viaţa mea.
* E uşor să ieşi în evidenţă în vremuri de revoluţie, fiindcă e suficient să rămîi fidel naturii tale pentru a deveni o fiinţă aparte.
* A guverna cu ajutorul unei majorităţi formînd doar o minoritate.
* Alegerile din 1848 au fost contrare taberei care făcuse revoluţia şi nu putea fi altfel. Era o surpriză neplăcută pentru ea.
* Ce animale, aceşti americani!
* Anturajul preşedintelui Republicii: escroci, ciorditori...
* Pentru partide, ca şi pentru indivizi, pericolele serioase apar de obicei atunci cînd nu se mai tem de vreun pericol.
* Cînd îl vedeam alergînd de colo-colo pentru a întocmi un Guvern, nu mă puteam împiedica să mă gîndesc la o cloşcă aflată în căutarea unui cuib şi care e dispusă să clocească şi ouă de raţă, şi ouă de găină.
* Nu te puteai apropia de preşedintele Republicii (viitorul Napoleon al III-lea - nota red.), decît prin intermediul unui grup de servitori intimi şi prieteni, despre care generalul Changarnier îmi spunea la un moment dat că îi puteai defini cu ajutorul a două cuvinte: escroci şi decăzuţi. Mai jos decît aceşti apropiaţi ai săi nu erau decît membrii familiei lui, compuşi în mare măsură din bolnavi şi ţicniţi.
* Sănătatea este indispensabilă în politică, în aceeaşi măsură ca şi în război.
* Dacă mă putusem îndoi o clipă de iminenţa crizei, aspectul noii Adunări o anunţa fără putinţă de tăgadă. Intervenţiile la tribună erau scurte, gesturile - violente, cuvintele - excesive, iar atacurile - injurioase şi directe. Ne atingeam, deşi ne detestam, eram înghesuiţi unii în ceilalţi, deşi ura ne ţinea la distanţă; inconfortul sporea mînia. Ne duelam într-un butoi.
ALEXIS DE TOCQUEVILLE
(1805-1859)
Război corupţiei
Cozmin Guşă,
o batistă cu muci uscaţi
Aşa cum se prezintă acum, cu ochii ăia ca lăturile şi cu o ditamai eczemă pe chelie, Cozmin Guşă este prototipul politicianului român expirat. Marfă de la solduri. Cînd eram copil, jucam fotbal cu nasturi şi îmi procuram ,,jucătorii” din prăvălioara doamnei Pepene, de pe Şoseaua Chitilei: 10 bani bucata. Şi astăzi mai păstrez un nasture, cu o singură gaură, pe care l-am botezat Guşă. Omul n-a fost cine ştie ce, la viaţa lui, dar a ştiut să se descurce: pe scurt, un învîrtit. Dovadă stă averea-i impresionantă, vizibilă şi prin conacul somptuos de la Cornu, din vecinătatea lui Bombonel, cu pădurice într-o coastă, odăi multe, piscină şi teren de tenis. Desigur, întreţinerea unui domeniu atît de vast, precum şi salariile servitorilor reclamă sume considerabile, pe care Cozmin Guşă le procură răspunzînd ordinelor stăpînului său dintotdeauna, păpuşarul Virgil Asztaloş Măgureanu. Apropo: pe acesta din urmă l-am văzut, zilele trecute, la volanul unui ,,4x4”, plin de praf. Şedea la stop, pe Calea Victoriei şi, o clipă, am fost tentat să cobor de pe trotuar şi să scriu cu deştiul, pe portiera automobilului, ,,Spalămă” (sic!), dar am renunţat şi m-am uitat mai bine la ,,dom’ profesor”, care avea ceva din celălalt ,,profesor”, Silviu Brucan: un chip buhăit, de bătrînel obişnuit, chiar dacă purta o pălărioară verde, aşezată pe-o sprînceană. Avea nişte ochi reci şi poate că, universitar fiind, se gîndea la Aporiile lui Zenon sau nu se gîndea la nimic, aşa cum se întîmplă cînd aştepţi la stop. Sic transit… Şi mi l-am amintit pe Virgil Măgureanu, cu vreo 22 de ani în urmă, cum arăta la procesul lui Ceauşescu: puţin albit pe la tîmple şi, poate, cu o palinkă, două la bord, aşa cum îi şade bine unui bărbat în putere, care avea să înfăptuiască un act istoric şi, în scurt timp, să devină, din asasin, cel mai de temut om al ţării. Astăzi, însă, pe faţa bătrînului kaghebist se citea clar cuvîntul acela cumplit – scle-ro-ză – şi mîinile îi tremurau uşor pe volan. Această imagine mi-a amintit de un refren auzit la televizor: ,,Mie mi-e frică, căci/ Tu cam ai scleroză-n plăci”. Semaforul s-a făcut verde şi proprietarul de la Giurtelecu Hododului a tăiat-o la dreapta, uitînd să mai semnalizeze schimbarea direcţiei de mers. Sau poate nu s-a mai sinchisit, pe bază de ,,ce mare a fost el odată”, dar şi preocupat fiind ce ordine să-i mai dea Guşatului din dotare, pe ,,firul scurt”, căruia, cum spuneam, i-a cam trecut vremea. Din figură importantă la PSD, şef de campanie electorală şi deputat din tabăra lui Băsescu, astăzi, traseistul a rămas doar un individ neimportant atît cu mîinile, cît şi cu conversaţia, vorba lui Tudorică Muşatescu, şi cînd mai apare la televizor, te trezeşti cu el că vorbeşte, dar nu spune nimic. Tot făcîndu-i curte lui Băsescu, nu s-ar mira nimeni dacă, într-o zi, Andreea Pora, din gelozie sau, poate, simţindu-se dată la o parte de lîngă idolul ei, l-ar gherăi pe faţă, lăsîndu-i amintiri de neşters. Iertat să fiu, dar aşa cum arată acum, la cei mai bine de 2 poli ai săi, Cozmin Guşă pare mai degrabă o batistă cu muci uscaţi, ca să apelăm la o metaforă argheziană. Şi din această ipostază, mai zilele trecute, el a spus, la Realitatea TV, ceva foarte cîh…, fapt pentru care o să-şi ia nişte scatoalce peste bot, mamă-mamă! Mai exact, a spus că PRM s-a autodesfiinţat, iar Corneliu Vadim Tudor a ieşit din circuitul politic naţional, exilîndu-se, undeva, prin Europa, unde, ca europarlamentar, face naveta între Strasbourg şi Bruxelles (?!).
De fapt, tema articolului de faţă nu era caracterizarea acestui Sîmbotin, ci destinul PRM, un partid lăsat, pînă de curînd, fără sediu, caz unic în lume. Anomalia aceasta s-a datorat osîrdiei lui Traian Băsescu, „preşedintele democrat al tuturor românilor“, un lider cu ifose evropineşti. Nu mai are PRM nici un membru? Nucleul său dur, naţionalist, să fi trecut la alte partide? Păi, unde să fugă şi de ce? Fiindcă, pe toate partidele care s-au tot perindat la guvernare nu scrie decît jaf, corupţie şi trădare. Astăzi, Regimul criminal Băsescu-Boc, de dragul voturilor ungureşti, a bătut palma cu UDMR şi pune la cale secesiunea Transilvaniei. În faţa acestui pericol major, PRM este singurul partid capabil să declanşeze o amplă mişcare naţională, care să împiedice sfîrtecarea ţării. La sfîrşitul toamnei 2011, am cunoscut doi distinşi membri PRM, veterani cu carnet în regulă, vădit stingheriţi că nu mai pot participa la Conferinţele de Presă săptămînale, conduse de Tribun. Forţînd o comparaţie, îmi amintesc de o nuvelă a lui Marin Preda, care conţine o pagină glorioasă din istoria Armatei Române, din vremea celui de al II-lea război mondial. Acolo este vorba de o baterie, despre care se credea că fusese nimicită de nemţi, iar tunarii ei - făcuţi harcea-parcea. Dar, deodată, la un nou atac al germanilor, bateria începe să tragă, iar ostaşii români, risipiţi prin tranşee, prind curaj: ,,Bateria căpitanului Ioan a rămas în sat! La atac, băieţi!”. Unul dintre cei doi veterani se numeşte Constantin Pavel, fost diplomat de carieră, un bărbat surprinzător de tînăr la cei mai bine de 70 de ani ai săi. Misiunile diplomatice l-au purtat prin mai toată Europa, unde s-a străduit să apere interesele României. Şi dacă, în mai multe rînduri, i-au trecut prin mînă milioane de dolari, reprezentînd rate la împrumuturile contractate de ţara noastră la băncile străine, sau contravaloarea unor mărfuri achiziţionate de Statul Român, el nu s-a atins de nici un cent, aşa cum au făcut alţii, care, imediat după 1989, au apărut la televizor ca ,,prosperi oameni de afaceri”, cu milioane de dolari în conturi. Astăzi, C. Pavel locuieşte într-un mic apartament din zona Gării de Nord şi speră într-un viitor demn pentru ţara lui, sub conducerea neînfricatului Vadim. Cealaltă cunoştinţă recentă este colonelul Dumitru Drăgan, fost membru al Flotilei prezidenţiale. Deşi a atins vîrsta de 85 de ani, venerabilul colonel aviator are un mers elastic şi o memorie ,,brici”. Locuieşte într-o căsuţă din Mogoşoaia şi, în fiecare zi de miercuri, neobosit, se urcă la volan şi pleacă la Bucureşti, în căutarea celui mai recent număr al revistei ,,România Mare”.
PAUL SUDITU
Şi aceste alegeri vor fi fraudate...
De ce ţinem, cu tot dinadinsul, să vindem zăcămintele de aur, argint, uraniu şi resursele de gaze de la Roşia Montană? De ce scoatem la mezat ultimele obiective rămase neprivatizate? Asta vrea FMI-ul, să ne ruineze de tot? Cu ce ne-am ales din aceste vînzări fără noimă? Chiar dorim să nu mai avem nimic al nostru? S-a dovedit că măsurile de reformă n-au dus decît la sărăcirea unei bune părţi a populaţiei acestei ţări. România a ajuns, astăzi, cu adevărat la marginea Europei, fiind pusă la colţ de marile puteri, în special de Germania şi Franţa.
Ce beneficii ne-a adus aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană? Am cîştigat ceva pe planul securităţii naţionale? Judecînd obiectiv, nu. Din contră, ne-am reactivat nişte vechi duşmani, de la care am avut de pătimit de-a lungul istoriei, şi ne-am făcut alţii noi. Cu ce ne va ajuta Scutul antirachetă de la Deveselu? Ne-am ales cu o reacţie dură din partea Rusiei, care ne ameninţă direct că vom deveni o ţintă şi că va lua propriile măsuri pentru a distruge acest ,,zid de apărare”, instalat pe teritoriul nostru. Ne mor tineri nevinovaţi pe cîmpuri de luptă străine, în zone în care noi, românii, nu aveam ce căuta, în ţări precum Irak şi Afganistan, cu care, altădată, aveam bune relaţii de colaborare…
Nici pe plan extern, nici pe plan intern nu am ştiut să ne orientăm bine, să ne impunem propriile interese; o spun oameni avizaţi şi opiniile acestora se fac tot mai des auzite. Glasul şi suferinţele poporului nu sînt auzite. Cineva, acolo sus, s-ar părea că nu ne prea iubeşte, de vreme ce nu face nimic pentru a ne scoate din criză şi din acest colaps economic şi social. Că doar noi, prostimea, habar n-avem ce e bine şi ce e rău. Cei care ne conduc îşi închipuie că noi nu ştim ce se petrece în ţară şi în lume. Şi, mai ştiu ei că pe români Dumnezeu i-a dăruit cu multă ,,răbdare în suferinţă”, cum spunea Mihail Sadoveanu. Dar, ca să vedem ce grijulii şi atenţi la suferinţele norodului sînt ei, cineva, nu spunem cine, persoană importantă, chiar ne-a mulţumit, în termeni patetici şi ipocriţi, pentru puterea de a îndura noi şi noi umilinţe. Apoi, am primit alinătoarea veste a îngheţării pensiilor şi salariilor, în 2012; măsurile de austeritate îşi vor spune, pînă la urmă, cuvîntul.
Vin, însă, alegerile comasate (ce genială găselniţă a guvernanţilor noştri!) cînd, din cauza confuziei şi a învălmăşelii pe care acestea le vor produce, votanţii nu vor mai şti pe numele cui să pună ştampila. Vor fi precum cetăţeanul turmentat, care habar n-are cu cine votează. Prin această lege neghioabă pe care şi-a asumat-o Guvernul - că Parlament, oricum, nu mai avem – însoţită, desigur, de binecunoscutele manevre şi metode, deja verificate, de fraudare a rezultatelor alegerilor, vom ajunge, probabil, să-i vedem perpetuîndu-se la conducerea destinelor ţării pe aceiaşi politicieni care ne-au urat ,,să trăim bine!”. Numai că noi, proştii, sîntem manipulaţi de persoane răuvoitoare, de la unele posturi de televiziune, şi nu putem înţelege care este miza acestor alegeri. Pentru că nu ne ştim adevăratul interes. De ce?
GH. MILITARU
Democraţi fără voie (6)
După achiziţionarea PETROM-ului, un ziarist vienez scria extaziat: „Hotărît lucru, Dumnezeu le-a pus mîna-n cap austriecilor“. Noi n-avem bani fiindcă guvernanţii de ieri şi de azi, în goana lor sălbatică după profituri personale, cît mai mari, ar fi în stare să-şi vîndă şi sufletul, dacă ar avea aşa ceva. Pînă şi în aceste zile, cînd nu ştim cum să ieşim din teribila recesiune, reprezentanţii Puterii scot la mezat ultimele obiective: hidrocentralele, CFR Marfă, Poşta Română şi alţi piloni ai economiei naţionale. De asemenea, actualul regim politic priveşte cu totală indiferenţă cum sînt înstrăinate terenurile agricole ale ţării.
Ajunşi la sapă de lemn, neavînd mijloace mecanice şi nici bani pentru a le putea achiziţiona, ca să are şi să semene, mulţi ţărani îşi vînd pămîntul pe nimica toată unor afacerişti din lumea largă. După ce sute şi sute de ani şi-a apărat glia cu preţul vieţii, astăzi, cînd traiul i-a devenit un iad, ţăranul român se leapădă neputincios pînă şi de ogorul moştenit din străbuni. Pînă acum, mai bine de 700.000 de hectare de pămînt arabil au intrat în posesia unor străini. Surprinzător, de cîteva luni bune, preşedintele Băsescu a devenit un susţinător înfocat al unor gangsteri străini, care vor să acapareze Roşia Montană, cu toate resursele ei de aur, argint, wolfram, titan şi alte minereuri, la preţul unui bacşiş de chelner. Ce l-o fi mînînd pe preşedintele Băsescu spre un asemenea tîrg de jecmănire a unor astfel de bogăţii, care valorează zeci de miliarde de euro? Motivaţia cu cele cîteva sute de locuri de muncă este una de adormit copiii. Pînă să intre minerii în frontul de lucru, criza se va fi dus deja pe pustii.
Dacă Guvernul Boc ar finanţa 200 de IMM-uri cu 20 de milioane de euro, s-ar crea imediat locuri de muncă. Apoi, în loc să dăm pe mîna şarlatanilor bogăţiile ţării, de ce să nu le exploatăm noi? Probabil că, pentru mulţi misiţi politici, comisionul încasat de pe urma unor asemenea tranzacţii este cu mult mai tentant decît apărarea interesului naţional, principiu care, în accepţia lor, nu mai prezintă nici o importanţă. Cu toate că şi în perioada interbelică mulţi dintre aleşi promovau politica de înstrăinare a petrolului, minereurilor, cărbunelui, pădurilor şi altor bogăţii ale ţării, Statul capitalist Român de acum 80-90 de ani îşi păstrase monopolul asupra alcoolului, tutunului, sării, timbrelor şi altor resurse naturale şi produse autohtone, asigurîndu-şi, astfel, venituri importante la buget. Actualul regim nu este, însă, interesat să protejeze sau să întărească statul, dimpotrivă, el vrea să-l ucidă în toate ipostazele sale, instaurînd haosul şi legea junglei.
(va urma)
NICOLAE DĂSCĂLESCU
Băsescianismul reformist,
sau balamucul neostalinist! (5)
Excelentă pare a fi prevederea aceasta, de impunere a unui nivel maxim al deficitului bugetar. Însă, ce anume citim noi printre rînduri? Ei bine, citim că, în situaţia în care limita de 3% este depăşită, pentru a scădea deficitul bugetar sub acest prag, Guvernul va putea dispune, fără oprelişti de natură juridică, de veniturile populaţiei (drepturi salariale şi pensii). Cu alte cuvinte, nimeni nu-l va mai putea opri pe domnul Băsescu să jongleze, după cum îi va trăzni lui prin minte, cu veniturile noastre. Iată cum doreşte el să arate România de mîine, printre ţările civilizate, cu o democraţie autentică, din Europa şi din lumea întreagă! Dar mai este ceva: preşedintele nostru se teme, precum dracul de tămîie, de o eventuală suspendare. Şi este normal să fie aşa, dacă avem în vedere orgoliul şi vanitatea de-a dreptul bolnăvicioase, care îl caracterizează. Pe de altă parte, nemulţumirea populaţiei a ajuns la apogeu, ea fiind generată de incapacitatea guvernului de a gestiona criza, într-o manieră cît de cît umană. Iată de ce preşedintele simte că stă pe nisipuri mişcătoare şi că poziţia lui devine tot mai instabilă. Cu toate acestea, îi este greu să ia măsura schimbării guvernului, dat fiind că acesta este alcătuit din indivizi care îl ascultă orbeşte, atent selecţionaţi chiar de el, chit că ei sînt adevărate monumente de incompetenţă, iar unii, implicaţi în afaceri oneroase, desfăşurate prin intermediul unor încrengături şi complicităţi de esenţă mafiotă. Teoretic, preşedintele Băsescu ar putea să schimbe cu uşurinţă guvernul, însă, practic, acest lucru îi este aproape imposibil: el nu va putea găsi un alt premier atît de obedient precum Emil Boc, deşi, în mod sigur, şi-a dat seama că acesta este total incapabil să gestioneze treburile ţării, mai ales în condiţii de criză, motiv pentru care face gafe în serie. Apoi, cum ar putea Traian Băsescu să o schimbe pe Elena Udrea, fiinţa în jurul căreia s-a ţesut o adevărată legendă, în care el însuşi a devenit al doilea personaj principal? La aceasta se adaugă şi faptul că doamna Udrea, pe lîngă sarcinile legate strict de funcţia pe care o ocupă, se pare că are şi altele, ceva mai extinse, cum ar fi, de exemplu, aceea de a supraveghea şi informa operativ Palatul Cotroceni cu tot ce se întîmplă în sînul Executivului. Însă, cam din această zonă a Puterii, adică de la miniştri porneşte marea încrengătură, care ajunge pînă în teritoriu, la nivel local, acolo unde unii prefecţi fac afaceri bănoase, dar imorale, cu banii statului şi unde, de pildă, socrul lui Gh. Falcă, finul domnului Băsescu, a pus mîna, în mod dubios, pe un contract de mai bine de 1 milion de euro, de la Ministerul Educaţiei. Încă un exemplu: s-a văzut clar cum Sorin Blejnar, şeful ANAF, este o persoană tabu, tot aşa cum intangibilă îi este şi prosperitatea. Apoi, miniştrii udemerişti trebuie musai să fie lăsaţi să-şi facă, şi ei, mendrele, deoarece, supărîndu-i, formaţiunea ungurilor ar putea pleca de la guvernare, iar coaliţia ar avea, astfel, de suferit. Primarii pedelişti din municipii, oraşe şi comune - mai ales după ce îi ridică osanale dintre cele mai caraghioase doamnei ministru Udrea, mare amatoare de laude, aprecieri şi ceremonii de tăieri de panglici la pretinse realizări economice (cum ar fi telegondola din localitatea Vulcan) - primesc de la Guvern sume uriaşe, ceea ce nu se întîmplă în cazul primarilor din Opoziţie. Aşa cum spuneam, pentru Traian Băsescu, cea mai mare ameninţare o reprezintă potenţiala sa suspendare, la care se adaugă teama că, în 2012, Ciuma Portocalie are şanse extrem de reduse de a mai cîştiga alegerile. De aceea, din motive strict personale, el trebuie să stea la adăpost, cît mai multă vreme, de acţiunile tot mai ameninţătoare ale Opoziţiei.
(va urma)
NICULAE GHIŢĂ
Materiale reproduse din Ziarul „Tricolorul“
Rating = Sondaj
Preşedintele PRM a făcut 5,1 puncte de rating la Antena 3 (marţi seara, 3 ianuarie a.c.)
Preşedintele PSD a făcut 3 puncte de rating, tot la Antena 3, a doua zi (miercuri seară, 4 ianuarie a.c.)
Record de audienţă făcut de liderul PRM, marţi,
3 ianuarie a.c., la Antena 3 (peste Pro TV)
„MINUTUL DE AUR” –
5,1 PUNCTE!
Aflat într-o scurtă vacanţă cu familia la Bran, preşedintele PRM a răspuns invitaţiei simpaticei moderatoare de la Antena 3, Alessandra Stoicescu, fiind prezent în emisiunea „100 de minute”. Tribunul a făcut, şi de această dată, dezvăluiri senzaţionale, legate de încercarea disperată a regimului portocaliu de a se menţine, cu orice preţ, la Putere. Românii au aflat astfel că răufăcătorul naţional Traian Băsescu vrea, nici mai mult, nici mai puţin, decît amînarea alegerilor parlamentare pînă în 2014 şi comasarea lor cu acelea pentru Parlamentul European. Pentru aceşti nemernici, legea nu mai contează, ei trăind în iluzia că dictatura şi statul poliţienesc pe care le-au instaurat în România vor dura o veşnicie. Ori de cîte ori se află în mijlocul oamenilor, aceştia îi cer liderului PRM să îi scape de trădătorii care s-au cocoţat în fruntea ţării, călcînd pe cadavre şi ducîndu-i pe români pe marginea prăpastiei. Miercuri, 4 ianuarie a.c., s-a împlinit 1 an de cînd Traian Băsescu a evacuat PRM din sediul său central. A fost un act ilegal şi abuziv, pe care, cu siguranţă, românii îl vor taxa ca atare. Acum este clar pentru toată lumea că s-a făcut cea mai mare nedreptate singurului partid de Opoziţie din România, care nu conteneşte să-i demaşte pe principalii vinovaţi ai dezastrului care s-a abătut asupra ţării. Partidul România Mare are un nou sediu, semn că nimic nu poate sta în calea forţelor patriotice care luptă pentru salvarea ţării. În ciuda sondajelor mincinoase aruncate, periodic, pe piaţă, românii nu mai pot fi minţiţi, înţelegînd tot mai mult marea diversiune la care sînt supuşi, fiind hotărîţi să nu mai permită o nouă hoţie electorală de proporţii. Dictaturile au sfîrşit-o totdeauna prost, iar evenimentele şi mişcările de stradă care au loc, în aceste zile, în Ungaria dau semnalul unor mari revolte populare, care n-au cum să ocolească România. Românii nu de amînarea alegerilor au nevoie, ci de schimbarea rapidă a actualului regim, urmată de pedepsirea exemplară, inclusiv prin confiscarea imenselor averi acumulate, a tuturor acelora care mint şi torturează psihic şi chiar fizic, de mai bine de două decenii, acest popor.
La 4 ianuarie 2012, s-a împlinit
1 an de cînd porcul de Băsescu
a evacuat PRM din sediul central
În zorii zilei de 4 ianuarie 2011, nu mai puţin de 140 de gorile au fost trimise de Traian Băsescu pentru a evacua PRM din sediul său central. Acolo a fost un adevărat desant, format din poliţişti, dar şi din numeroşi agenţi ai Serviciilor Secrete. Pe Str. Emile Zola nr. 2 se aflau biroul de europarlamentar al preşedintelui PRM, precum şi redacţia ziarului „Tricolorul”. Nici un argument nu a fost valabil pentru aceşti terorişti, puşi să distrugă singurul partid care face cu adevărat opoziţie în România, care a demascat toate atrocităţile săvîrşite în această ţară de regimul criminal al lui Băsescu.
Dumnezeu n-o să le ajute acestor nemernici, care au crezut că, prin luarea abuzivă a sediului său central, PRM va dispărea. Nu numai că nu s-a întîmplat aşa, dar formaţiunea condusă de Tribun a ieşit din această încercare şi mai puternică, şi mai hotărîtă, şi mai iubită de tot mai mulţi români. Acum, PRM are un nou sediu. Pe cel vechi a pus mîna un şofer traficant de droguri, pe numele lui Lăţea Mihai, ginerele fostului prefect al judeţului Constanţa, Gh. Martin. Pe Str. Emile Zola este pustiu, nimeni nu s-a mai atins de această clădire, care are lacăte grele, de parcă răufăcătorilor le-ar fi frică de tot ceea ce au făcut. Unii zic că banditul Lăţea şi avocatul lui, mafiotul Mihai Petre, aşteaptă să crească preţurile la case, ca să „mărite“ imobilul. Ei nu ştiu ce-i aşteaptă: cînd vor creşte preţurile, ei vor fi, demult, la pîrnaie. Fiindcă pentru acea fărădelege, toţi cei ce au contribuit la evacuarea ilegală a PRM din sediul său central vor plăti cu ani grei de puşcărie.
Pentru împrospătarea memoriei
NOTA SECRETĂ NR. 5
La emisiunea postului OTV „Dan Diaconescu Direct”, din seara zilei de 22 noiembrie 2001, fostul senator PDSR Constantin Dilly Şerbănoiu a descris, în două rînduri, modalitatea prin care atît preşedintele PRM, senatorul Corneliu Vadim Tudor, cît şi Partidul România Mare, au fost furaţi masiv la alegerile din 2000, chiar de către actualul PSD – Şerbănoiu fiind martor, şi chiar participant, la fraudarea alegerilor respective.
Antrenorul Mircea Lucescu a fost
victima unui accident de circulaţie
Vineri, 6 ianuarie a.c., la orele 13,40, antrenorul lui Şahtior Doneţk, Mircea Lucescu, a fost implicat într-un grav accident de circulaţie, petrecut pe Bulevardul Vasile Milea din Capitală. Potrivit relatărilor de la faţa locului, Mircea Lucescu ar fi vrut să facă un viraj la stînga, însă nu s-a asigurat, moment în care a fost lovit de un tramvai care venea din spate.
În urma impactului, antrenorul a suferit o contuzie toracică severă şi a fost transportat imediat la Spitalul de Urgenţă Floreasca, după care a fost mutat la Spitalul Universitar. Răzvan Lucescu, fiul antrenorului, se afla la Roma, interesîndu-se de acolo de starea tatălui său. Imediat după accident, preşedintele Partidului România Mare, domnul Corneliu Vadim Tudor, a vorbit cu secretarii de Stat Adrian Streinu-Cercel şi Raed Arafat din Ministerul Sănătăţii, care l-au asigurat că prietenul său Mircea Lucescu se află într-o stare mai bună, bucurîndu-se de toată atenţia medicilor.
Semne proaste anul are...
A murit şi marele regizor
de estradă Biţu Fălticineanu
Biţu Fălticineanu avea 86 de ani. În cele 5 decenii de activitate a regizat peste 200 de spectacole de revistă. A fost laureat al Premiilor Fundaţiei România Mare pe anul 1997. Joi, 5 ianuarie a.c., Biţu Fălticineanu a murit, „după o suferinţă pe care şi-a mascat-o foarte bine timp de aproape 13 ani”, cum a declarat directorul Teatrului Constantin Tănase, Alexandru Arşinel. „Dispariţia lui lasă un mare gol în teatrul nostru. A fost un om care nu a ştiut ce este libertatea pensionării, fiindcă ataşamentul lui faţă de Teatrul Constantin Tănase a fost fantastic. Sperăm să avem puterea să ne mobilizam să-i continuăm activitatea, mai ales că anul acesta este unul jubiliar”, a afirmat Alexandru Arşinel. În 2012 se împlinesc 140 de ani de la „prima manifestaţie de revistă“. „Primul meu spectacol de revistă - mă rog, de estradă, aşa se numea pe atunci - a fost cînd eram elev de liceu, la Iaşi – a declarat Biţu Fălticineanu într-un interviu anul trecut. La finalul fiecărui an se făceau serbări, iar mie mi-a venit să fac spectacolul: „Liceul se amuză şi învaţă». Şi am avut succes. Combinasem texte din cupletele lui Constantin Tănase. Bunicii mei, în timpul primului război mondial, au fost gazde, timp de 2 ani şi jumătate, familiei Tănase, care se refugiase de la Bucureşti la Iaşi. Bunicii şi Tănase s-au împrietenit la cataramă. El i-a spus viitoarei mele mame că, oricînd trupa va fi în turneu la Iaşi, toată familia va avea bilete de favoare, ca să intre gratis la orice spectacol. Părinţii mei, care între timp m-au avut pe mine, nu puteau să mă lase singur acasă, aşa că mă luau cu ei, la estradă, încă de la 4 ani”.
Înmormîntarea a avut loc la Cimitirul Evreiesc de Rit Spaniol-Sefard din Bucureşti, duminică, 8 ianuarie a.c. Din partea preşedintelui PRM, domnul Corneliu Vadim Tudor, la catafalcul celui dispărut a fost depusă o coroană de flori cu panglică Tricoloră şi au prezentat condoleanţe Dorel Vulpoiu, Mihai Mirea şi Marian Zamfir. Biţu Fălticineanu a fost laureat al Premiilor Fundaţiei România Mare pe anul 1997. Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Au trecut 20 de ani de la publicarea acestui pamflet...
Popor de capete plecate...
An Nou şi fără de prihană
Bine-ai venit în ţara mea
Fii un balsam de pus pe rană
Fii drept şi generos cu ea
Învaţă-i vechea rînduială
Şi mersul turmelor pe văi
În marea firii catedrală
Tu dă-i belşug, şi pace dă-i
Iar de-i vedea jelind o mamă
Îndoliată după fiu
Să ştii că-n veşnica ei dramă
Se-ngroapă un popor de viu
Bogaţi am fost - ne vlăguiră
Uniţi eram - ne-au sfîrtecat
Nici un cutremur nu ne miră
Nici un potop nu ne-a cruţat
E un blestem, de bună seamă
Prea dăm noi vamă tuturor
Prea ne comandă şi ne-nhamă
Tîlhari străini de-acest popor Şi fiecărei generaţii
I-e scris s-o ia de la-nceput Primind diktate şi somaţii
Precum că nici nu ne-am născut
Precum că nu-i a noastră ţara
Că nu avem strămoşi latini Răbdăm de mii de ani ocara
Şi totuşi prindem rădăcini
Iar pentru-o zi de demnitate
Plătim c-un veac de umilinţi Popor de capete plecate
Vor să ne scoată azi din minţi
Ne vin controale de departe
Ne mint, ne urcă pe cîntar
Chiar şi Biserica ne-mparte
Deşi Isus e unul, doar
Au interes să ne arate
Ca pe un trib oriental
De hoţi, ţigani şi prostituate
Şi de handicapaţi mintal
Iar ce ne doare cel mai tare
E faptul că le dăm prilej
Parcă un fel de viscol mare
Ridică pleava în vîrtej
An Nou cu rezonanţe grave
Din norul cosmic te-ai desprins
Prin castre, bazilici şi dave
Troian de fluturi albi ai nins Înaintăm pe-un cîmp de mine
Nobleţe veche de ţărani
Nicicînd n-a fost mai rău, mai bine
E praf de puşcă prin Balcani
Adu belşug şi dă speranţă
La omul simplu şi sărac
Fă-l să se simtă-n siguranţă
În iadul de sfîrşit de veac
Pîrjolul tău să îi usuce
Pe mafioţi şi trădători
Du-i pe pustii şi fă-le cruce
Şi scapă-ne de impostori Aceasta-i România Mare
Azi bate ora să-nviem
Iar soarta Patriei ne doare
Şi o iubim la disperare –
În lături, şerpi, că vă blestem!
CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din „România Mare”, nr. din 24 ianuarie 1992)
ULTIMA ORĂ
Israelienii şi americanii îl împing pe fostul membru CC al UTC, M.R. Ungureanu, la funcţia
de preşedinte al României (?!)
Surse din interiorul SIE ne-au semnalat că directorul acestui Serviciu de Informaţii, Mihai Răzvan Ungureanu, este luat în calcul de Casa Albă pentru funcţia de preşedinte al României. Acesta se află în relaţii cu fosta ambasadoare a Israelului la Bucureşti, Rodica Radian-Gordon (cu care lua masa frecvent), femeie ce îl susţine în vederea instalării în fruntea României. În perioada în care a condus structura SECI a Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu sediul la Viena (unde întreţinea relaţii homosexuale cu Bodo Hombach), Mihai Răzvan Ungureanu, la intervenţia fostei ambasadoare, a făcut nenumărate servicii în beneficiul Israelului. Aşa se explică faptul că a fost numit în funcţia de director al SIE şi a obţinut şi cetăţenia israeliană. După cum se vede, ca să ajungi într-o demnitate publică în colonia numită România trebuie să ai girul autorităţilor de la Washington şi al celor de la Tel Aviv. Totuşi, cine îl va vota pe fostul membru CC al UTC? Nu credem că va obţine nici 2%!
Traian Băsescu e presat, telefonic, de stăpînul Mark Gitenstein
MAFIA AMERICANĂ VREA SĂ PUNĂ LABA
PE NUCLEARELECTRICA, HIDROELECTRICA, TRANSGAZ, ROMGAZ ŞI OLTCHIM!
Duminică seara, 8 ianuarie a.c., în jurul orelor 21, aflat la Vila Lac 3, Traian Băsescu a fost contactat telefonic de ambasadorul SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, cu care a discutat circa un sfert de oră. Americanul a dorit să afle chiar din gura protejatului, aflat în scaunul de la Cotroceni, care este stadiul implementării managementului privat la principalele companii de stat, în special cele energetice, considerate interesante de puternicele firme americane care activează în domeniu. Implementarea managementului privat la companiile de stat, cel american în special, a fost una din condiţiile care au stat, la sfîrşitul anului trecut, la baza negocierii unui împrumut de 5 miliarde de dolari, bani pe care guvernul îi va lua de la FMI în acest an şi care vor fi folosiţi în scopuri electorale. Machitorul Naţional i-a dat asigurări lui Gitenstein că, cel tîrziu la începutul lunii martie, actele normative în baza cărora se poate trece la privatizarea companiilor de stat vor fi publicate în Monitorul Oficial. Firmele americane sînt interesate să administreze, în prima fază, companiile energetice mari, precum Nuclearelectrica, Hidroelectrica, Transgaz, Romgaz şi Oltchim, urmînd ca, într-o a doua fază, acestea să fie privatizate. Sursele noastre spun că, în afara interesului politic american, susţinut de Mark Gitenstein ca sarcină de serviciu, acesta are şi un interes special, acela al acaparării de către concernul Exxon a Romgaz şi Oltchim.
SCUIPAŢI AICI!
Limbricul bişniţar Cozmin Guşă-Căpuşă, sluga Şarpelui cu Ochelari
La postul (decedat) Realitatea TV, unde se laudă că e patron, parazitul cu eczemă pe chelie Cozmin Guşă-Căpuşă a dat pe gaura gurii de muist ceva incredibil: cică PRM s-a autodizolvat (?!). Noi ştiam că deberdeul e nebun, dar chiar atît de tîmpit nu-l credeam! Cum s-a autodizolvat mă, idiotule? Aşa te-a învăţat stăpînul tău, Virgil Asztaloş-Măgureanu? Sau poate că ai halucinaţii şi ai început că confuzi PRM cu PIN, făcătura aia ridicolă, care a dat ortul popii încă înainte de a se naşte. N-are rost să ne punem la mintea năroadă a acestui vagabond cu nume imposibil şi cu capul ca o batistă plină de muci uscaţi (vorba unui colaborator, după un pamflet al lui Tudor Arghezi). L-au alergat bucureştenii prin Piaţa Universităţii, în urmă cu cîţiva ani, şi abia a scăpat cu fuga. Data viitoare, n-o să mai scape, aşa că trebuie să-şi pună, de pe acum, o pernă în pantaloni, la fundul ăla greu încercat. Problema nu e a lui, fiindcă el e un servitor nenorocit, problema e a postului Realitatea TV, care s-a prăbuşit la 0,5 puncte de rating...
DAN ANDRONIC
FOTBAL
BĂNEL IAR N-O SĂ PUPE NICI UN BĂNUŢ...
Într-o partidă desfăşurată în Cupa Franţei la fotbal, Saint Etienne a pierdut, pe teren propriu, în faţa celor de la Girondins de Bordeaux. Meciul s-a decis la loviturile de la 11 metri, pe care le-au transformat bordelezii, dar le-au ratat (2 din ele) gazdele. Unul dintre ratangii a fost Bănel Nicoliţă, care a tras aiurea, f.f. sus, ţintind, probabil, tabela de marcaj – cu greu a nimerit încheietura barelor. Ce era el negru, dar să vedeţi ce-a fost după teribila ruşine, de supărare. Fiindcă aşa e fotbalistul român (fie el şi ţigan): în momentele importante, nu se concentrează, adică n-are creier. E clar că Bănel n-o să pupe nici un Bănuţ, fiindcă banii se dau la „succesuri”, nu la „eşece”, mai ales în capitalism. Probabil că pe acest simpatic buzat l-a ajuns o pedeapsă divină, fiindcă, de Sărbători, el i-a trimis lui ta-su doar 1.000 de euro, de calic ce e...
AJAX
Mii de parizieni au protestat împotriva a două
piese de teatru care batjocoresc credinţa creştină
Deşi manifestaţiile au fost paşnice, mass-media i-a prezentat pe protestatari
ca fiind extrem de violenţi, numindu-i „fascişti” şi „terorişti”
Mii de persoane au protestat pe străzile Parisului în lunile octombrie-decembrie 2011 împotriva a două spectacole de teatru blasfemiatoare. Parizienii au fost profund indignaţi de spectacolele „Sur le concept du visage du fils de Dieu“ (Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu), în care portretul lui Christos este murdărit, lăsînd să se înţeleagă că s-a aruncat materie fecală, şi „Golgota Picnic“, în care Isus Christos este numit „el diablo puto” (tîrfa diavolului) şi comparat cu un terorist.
În Paris, premiera piesei „Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu“, a regizorului italian Romeo Castellucci, a avut loc în 20 octombrie 2011, la Théâtre de la Ville. Din 20 octombrie pînă în 30 octombrie a avut 10 reprezentaţii la Théâtre de la Ville; între 2 şi 6 noiembrie 2011, piesa s-a jucat de 7 ori la Centrul Cultural Le 104; în 29 şi 30 noiembrie a fost prezentată în cadrul Festivalului Next-International Arts. Piesa a fost prezentată şi în oraşele Rennes şi Villeneuve d’Ascq. Premiera spectacolului „Golgota Picnic“, regizat de argentinianul Rodrigo Garcia, a avut loc în Paris în 16 noiembrie la Théâtre de Garonne, unde a fost jucat zilnic pînă în 20 noiembrie. Piesa a avut programate reprezentaţii şi între 8 şi 17 decembrie la Théâtre du Rond Point. „Golgota Picnic“ a fost pusă în scenă prima dată, în Franţa, în oraşul Toulouse. Indignarea profundă a parizienilor a fost stîrnită, mai întîi, de spectacolul „Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu“, în care o imagine imensă cu chipul lui Isus Christos (o reproducere după lucrarea intitulată „Salvator Mundi“, de pictorul renascentist Antonello da Messina, din 1465) este folosită drept decor. În una dintre scenele de final, mai mulţi copii urcă pe scenă şi aruncă cu grenade în chipul lui Isus; imaginea se descompune încet, lăsînd să se vadă replica „You are my shepherd” (Eşti păstorul meu), după care apare imediat şi negaţia: „You are not my shepherd” (Nu eşti păstorul meu). Această scenă a fost scoasă din spectacol după începerea protestelor. Cel mai scandalos este faptul că, înainte de lăsarea cortinei, portretul lui Christos este împroşcat cu un amestec creat special pentru a avea culoarea, consistenţa şi mirosul unor materii fecale, care sînt făcute să curgă pe faţa Sa ca şi cum ar fi... lacrimi. Castellucci îşi defineşte aşa-zisa artă ca „metafizica excrementelor sau elegant spus spiritul fecalelor”. În opinia noastră, nu este nimic „elegant” sau „artistic” aici, ci doar o oribilă şi dezgustătoare aberaţie, iar idioţenia autorului ei este egalată doar de idioţenia acelora care recepţionează astfel de manifestări pseudo-artistice (care în realitate sînt greţoase) într-un mod pasiv şi mimetic, precum şi de idioţenia celor care, dînd dovadă de un năucitor snobism al stupidităţii, le laudă într-un mod pervers pentru „modernitatea” şi „originalitatea” lor. Din fericire, bunul-simţ nu a dispărut complet în rîndul parizienilor şi au existat suficiente voci care să demaşte această aberaţie blasfemiatoare. Protestele au pornit spontan, la premiera piesei lui Castelluci, cînd 8 tineri au urcat pe scenă şi au desfăşurat un banner împotriva creştinofobiei. (Creştinofobia înseamnă violarea drepturilor creştinilor, insulte la adresa convingerilor lor şi condamnări publice ale învăţăturilor creştine.) Cînd acest banner le-a fost smuls, tinerii s-au aşezat în genunchi, rostind rugăciuni. Imediat după premiera acestei piese, unele asociaţii creştine (printre care Institutul Civitas şi Renouveau France) au lansat apeluri către parizieni pentru a lua atitudine faţă de aceste blasfemii. Singurele „violenţe” de care se fac vinovaţi protestatarii este că în 21 octombrie, înainte de cea de-a doua reprezentaţie a piesei, cîţiva spectatori s-au dat înapoi la intrarea în teatru, cu pardesiul uşor murdărit de vreun ou sau de vreun lichid colorat. A pretinde că un ou pe faţada teatrului sau un pic de ulei pe trepte constituie un act degradant (aşa cum a spus ulterior presa) este grotesc. Ceea ce este cu adevărat insultător este de a murdări, sub pretextul unui spectacol scatologic, portretul lui Christos, lăsînd să se înţeleagă că s-a aruncat cu materie fecală. Adevărata murdărie şocantă din toată această poveste este batjocura adusă portretului lui Isus. În afară de aceste incidente, protestele au continuat paşnic. Seară de seară, în faţa teatrelor unde se jucau aceste piese zeci sau sute de persoane au rostit rugăciuni, au aprins lumînări şi au intonat imnuri religioase. Toate acestea au reuşit să întîrzie sau, uneori, chiar să întrerupă reprezentaţiile. Mass-media a denaturat grosolan adevărul despre aceste manifestaţii. Sînt difuzate în mod repetat ştiri despre aşa-zise „proteste violente ale fundamentaliştilor creştini” şi aceştia sînt numiţi „fascişti” sau „terorişti”, fiind prezentaţi ca fiind foarte periculoşi, deşi în realitate nu se manifestă deloc agresiv sau violent. Primul ziar care a dat tonul campaniei de dezinformare a fost „Le Monde”. Modul în care a fost prezentat subiectul respectă ca la carte tehnicile clasice de manipulare. Titlul primului articol vorbeşte nici mai mult, nici mai puţin decît despre „luare de ostatici la teatrul municipal”, al doilea articol vorbeşte despre o „fatwă culturală” (o fatwă este un ordin religios în islamism, care de multe ori se opune modernizării societăţii sau influenţelor occidentale). Cu alte cuvinte, articolele au titluri de senzaţie, care se adresează unui segment de cititori obişnuiţi cu lectura în diagonală. Sînt folosite din plin cuvinte care şochează, dar care sînt foarte departe de realitatea pe care pretind a o descrie. Chiar şi sintagma „fundamentalişti creştini” este bizară, căci se ştie că nu există aşa ceva; scopul ei este să trezească teamă prin asocierea cu „fundamentaliştii islamici”, atît de des invocaţi în contextul atacurilor teroriste. Este semnificativ că ziarul „Le Monde” îl are ca acţionar majoritar pe un anumit Pierre Bergé, iar fundaţia Pierre Bergé - Yves Saint-Laurent este (ce „întîmplare”!) chiar „marele mecena”, adică sponsor principal cu rol de decizie în organizarea Festivalului Toamnei de la Paris, care a adus „Golgota Picnic“, cel de-al doilea spectacol blasfemiator ce a provocat proteste. După articolele menţionate din „Le Monde” şi alţi jurnalişti s-au raliat curentului şi au contribuit la campania de dezinformare al cărei obiectiv este, desigur, compromiterea celor ce se opun acestor spectacole, aceştia fiind demonizaţi, prezentaţi ca antisociali şi atribuindu-li-se un comportament „violent” şi „cu tendinţe fasciste”. În plus, pe lîngă campania de dezinformare propagată de mass-media, au existat şi intervenţii publice ale unor oameni politici influenţi care au realizat astfel presiuni asupra justiţiei pentru a reprima aceste proteste şi a le scoate în afara legii. Ministrul francez al Culturii, Frédéric Mitterrand, a declarat că „protestele credincioşilor lezează principiul fundamental al libertăţii de exprimare, protejat prin lege în Franţa”. Théâtre de Ville şi alte instituţii culturale au făcut o petiţie în care pledează pentru dreptul la liberă exprimare. Pînă şi Biserica Romano-Catolică din Franţa a condamnat aşa-zisele „violenţe produse în timpul recentelor demonstraţii”. Autorităţile eludează, ca de obicei, chestiunea dreptului de a avea o religie şi o credinţă cărora să li acorde respectul cuvenit. Manifestaţiile au luat amploare la sfîrşitul lunii octombrie, cînd peste 1.500 de persoane (conform mass-media) au mărşăluit paşnic pe străzile Parisului, cerînd să le fie respectate credinţa şi convingerile religioase. Unele site-uri de pe Internet susţin că numărul manifestanţilor a depăşit 5.000. Protestele au continuat şi în lunile noiembrie şi decembrie, la reprezentaţiile piesei „Golgota Picnic“. Jucat anterior în Spania, acest spectacol blasfemiator a provocat o adevărată mişcare de protest, provocînd dezbateri în Parlament, apoi manifestări în faţa teatrului. Haideţi să vedem de ce. Christos este numit „tîrfa diavolului” şi comparat cu un terorist. O femeie pe jumătate goală, cu false stigmate şi o cască de motociclist reprezintă… crucifixul. Scena este pavată cu hamburgeri, pentru a parodia într-o manieră grotescă înmulţirea pîinilor. Dirijorul italian Marino Formenti interpretează la pian, în pielea goală, oratoriul „Cele şapte cuvinte din urmă ale lui Christos pe Cruce” de Haydn. Regizorul Rodrigo Garcia pretinde „o revizuire a Sfintelor Scripturi” şi vorbeşte despre o abordare „absolut lipsită de pudoare”, destinată prezentării iconografiei creştine ca imagine a „terorii şi a barbariei”. El redă propria sa imagine asupra evenimentelor din Biblie, tradusă printr-un limbaj şi imagini obscene. Referitor la valul de proteste pe care le-a stîrnit piesa sa, acesta se mulţumeşte să răspundă astfel: „Piesele mele sînt mereu prost primite. O bună parte a publicului este proastă”. Aşa să fie? Acestea nu sînt primele manifestaţii de acest gen care au loc Franţa. În luna aprilie 2011, peste 1.000 de persoane au protestat în oraşul Avignon faţă de expunerea în Franţa a fotografiei Piss Christ (ce prezintă un crucifix scufundat în urină), realizată de americanul Andreas Serrano. De asemenea, tot în aprilie 2011, Institutul Civitas a lansat o petiţie în care era prezentată indignarea faţă de „profanarea lui Isus”, semnată de aproape 40.000 de persoane. Fotografia, realizată în 1987, a fost distrusă în timpul protestelor din 17 aprilie 2011, din Franţa.
INIMI NEPRIHĂNITE
Domnule Vadim,
Vă adresez aceste rînduri ca urmare a lecturării ziarului „Tricolorul” de marţi, 27 decembrie 2011, din care am aflat că aţi hotărît, în calitate de europarlamentar, să trimiteţi la Bruxelles un grup de copii aflaţi în grija Fundaţiei „Inimi Neprihănite”, de la Odorheiul Secuiesc.
Vă mulţumesc, domnule preşedinte, pentru acest dar minunat pe care urmează să ni-l oferiţi în cursul lunii martie 2012.
La Conferinţa OFRM, unde am participat ca reprezentantă a femeilor peremiste din judeţul Mureş, am luat cuvîntul, spre a propune doamnelor noastre din toată ţara ca organizaţia naţională să acorde tutela sa copiilor de la respectiva Fundaţie. Mi-a fost greu cînd vicepreşedintele PRM de la acel moment, domnul Dan Claudiu Tănăsescu, mi-a tăiat elanul, invocînd un motiv pe care nu vreau să mi-l mai amintesc.
Rememorînd momentul, cred că nici n-a ştiut despre ce vorbeam. Cunoşteam bine situaţia copiilor ce vieţuiesc în aşezămîntul oază de românism (alături de Liceul „Marin Preda”), de la Odorheiu Secuiesc. Ştiam prin ce au trecut măicuţele care ocrotesc cu sufletul lor liniştea preşcolarilor, şcolarilor şi liceenilor din acel spaţiu atît de hulit de către administraţia locală. Am aflat toate acestea dintr-o vizită făcută acolo ca însoţitor-colaborator al domnului deputat prof. Adrian Moisoiu. Mult timp m-am gîndit cum ar putea marea familie a PRM să ajute minunea ce se rotunjeşte cu fiecare clipă a existenţei neprihănite din aşezămîntul despre care vă scriu. Iată că, în spaţiul mirific al Sărbătorilor de Iarnă, visul meu s-a împlinit şi, cu gestul unui om cu suflet mare, le-aţi promis copiilor o excursie pe care nu şi-ar fi putut-o permite singuri.
Vă mulţumesc, domnule Corneliu Vadim Tudor!
Menţionez că primarul nostru de la Chiheru de Jos, domnul Emanoil Hurdugaci, împreună cu gospodari inimoşi din comuna pe care o administrează, la fiecare început de toamnă colectează produse agricole şi sume de bani, care, apoi, sînt duse la Fundaţia „Inimi Neprihănite”.
Şi vă mai mulţumesc pentru un lucru, domnule preşedinte: în acelaşi număr al ziarului „Tricolorul”, am găsit un articol bine documentat despre evenimentele din decembrie 1989. În finalul acestuia, autoarea aminteşte despre masacrarea soldaţilor abia încorporaţi de la Cîmpina şi a USLA-şilor de sub comanda colonelului Trosca, dar şi despre intenţia monstrului-regizor de a masacra toată Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă, ce urma să fie adunată într-o aşa-zisă revistă de front, pe platoul de la Ghencea. Cunosc evenimentele, sînt legată sentimental de antiterorişti, deoarece, prin natura împrejurărilor, 20 de ani din viaţă mi i-am petrecut alături de ei. Mă doare sufletul că mai-marii timpului ung tot felul de generali şi colonei de paie, al căror singur merit este acela de a plezni din călcîie şi a striga slugarnic, de la nivelul vipuştii: „Să trăiţi!”, în timp ce colonelul Trosca şi oamenii lui devin, cu fiecare zi, oale şi ulcele, din ordinul unui general dovedit trădător. Să mai amintesc faptul că un barcagiu-şef le-a retras acestora titlul de Eroi-Martiri?
Vă mulţumesc, domnule preşedinte Corneliu Vadim Tudor, pentru că mi-aţi dovedit, încă o dată curajul şi dragostea de oameni care vă caracterizează.
La Mulţi Ani! Pentru familie, prieteni şi colaboratori!
Cu deosebită consideraţie.
Prof. Maria Diaconescu,
Vicepreşedinta PRM Mureş
Hai să (ne) rîdem de grafomanul
Mircea Că-că-cărtărescu...
Analfabetul care pretinde că ar fi conf. univ. dr. la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, ba a mai candidat şi la Premiul Nobel (?!), pe numele său Mircea Cărtărescu, e un bou. Dar un bou care se naşte rar, o dată la 100 de ani. Individul s-a prostit din labă, asta e clar. El chiar crede că reprezintă ceva, că are valoare, că interesează pe cineva logoreea lui stupidă, pe toate temele posibile, amestecată cu amintiri jenante (mereu aceleaşi) şi cu şterpeliri de pe la alţii.
De fapt, de vreo 25 de ani, această caricatură a naturii, care are o falcă de mamut (aşa era poreclit la şcoală, Mamutul), picioare scurte şi mîini lungi, scrie şi publică aceeaşi carte: despre copilăria lui tembelă, cu un frate geamăn care a mierlit-o, dar şi cu nişte viermi şi fluturi, başca bancuri porcoase auzite prin vreo cîrciumă sordidă, hop şi mă-sa care stă la poartă, la bîrfă, cu o basma în cap etc. Principalul vinovat pentru declanşarea ambiţiei prosteşti a acestui impostor e Nicolae Manolescu. El tot descoperă „talente“ din astea, căznite, scremute, post-moderne, post-textualiste, post-labagiste etc. Adică nişte cioflingari cu foamea-n gît, care încearcă să se tragă unul după altul, se laudă reciproc, prin scărpinarea pe burtă, vagabondează prin lume, cu nişte burse azvîrlite, ca la milogi, apoi se miră că nu le cumpără, nimeni, broşurelele.
O astfel de broşurică este şi „Frumoasele străine“, de ţigănuşul cu ochi mici şi plete menite să-i mascheze faciesul de Neanderthal. Unde putea să apară, decît la Humanitas, condusă tot de un urmaş al eroilor „Ţiganiadei“, G. Liiceanu? E clar că puradelul Mirciulică a secat, nu mai are strop de snagă, după cele vreo 20 şi ceva de tipărituri în care s-a repetat şi s-a învîrtit în jurul cozii. Dar el se repetă şi la greşeli de gramatică şi de exprimare, fiind un incult. Încă de la început, scrie „îmi cer iertare“ (pg. 8). Cui? Lui însuşi? Corect se zice: „vă cer iertare“ – nu „îmi cer iertare“, e la mintea cocoşului. Iată şi un dezacord gramatical: „în compania unor arătări de felul omizilor vorbitoare şi ale (sic!) pisicilor“ (pg. 33) – acordul corect este „de felul... şi al pisicilor“. O exprimare redundantă (adică pleonastică) este „dar totuşi“ (pg. 39). Altă gafă: „cea mai perfectă“ (pg. 103) – nici nu ne mai obosim să explicăm în ce constă greşeala, e ca şi cum ai zice „cea mai superioară“. Nărodul se pomeneşte că inventează cuvinte, cum ar fi „cherubimi“ (pg. 131) – ce-o fi asta? DEX ne vorbeşte de heruvimi, sau cheruvimi, adică îngeri care vin, ierarhic, după arhangheli, dar cherubimi nu există decît în mintea Mamutului. „Peste situaţia asta de egalitate se suprapusese“ (pg. 134) – pleonasm jenant.
Dezacordurile gramaticale se ţin de nărodul ăsta ca scaieţii de oaie. Încă o mostră: „Euforia asta, sentimentul că ai devenit deodată universal, accesibil oricui, că ai spart (,) în fine (,) închisoarea unei limbi şi-a unei culturi mici, o ai (sic!) mai ales la prima carte” (pg. 144). Carevasăzică, „sentimentul... o ai” – corect este „îl ai”. Cît despre „închisoarea unei limbi”, ce să mai vorbim, mai bine rămînea Mamutul acolo şi învăţa să se exprime corect. Alt dezacord stînjenitor: „Ce nu găseşti e genul de devoţiune al (sic!) lui Eckermann faţă de Goethe” (pg. 149) – corect „devoţiune a lui”. Fuşeristul scrie la kilogram, după ureche, pocind cuvintele şi sensurile acestora. Iată, de pildă, cuvîntul audienţă, pe care el îl confundă cu auditoriu: „cum văzu că audienţa se încruntă toată” (pg. 163). Alt exemplu: „unele locaţii imposibile, sinistre” (pg. 235) – dar „locaţie” înseamnă „chirie”, nu „loc”. Urechismul lui Cărtărescu ţîşneşte la tot pasul, fiind trăsătura lui caracteristică. La un moment dat, el scrie: „Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare (?!) şi flamuri, aici eram de acord cu Eminescu” (pg. 14). De unde şi pînă unde? Eminescu nu scrie, în „Mai am un singur dor”, de nici un covor: „Nu voi sicriu bogat/ Nu-mi trebuie flamuri/ Ci-mi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri”. Individul cu falcă de mamut e nu numai slab de minte, ci şi slab de memorie. Altminteri nu ar repeta, obsesiv, nişte expresii şi cuvinte care, în acest mod, devin sîcîitoare. Priviţi cuvîntul „halucinant”, de care abundă cărticica lui de adormit copiii retardaţi: „Rezultatul era de-a dreptul halucinant” (pg. 30); „Textul era halucinant” (pg. 45); „Şi a urmat ceva halucinant” (pg. 70); „ţara aceea halucinant de frumoasă” (pg. 120); „cu o claritate halucinantă” (pg. 173); „defilau poze halucinante” (pg. 183); „halucinant, parcă” (pg. 204). O altă obsesie a sfertodoctului, care îi sună lui bine la ureche, este „literalmente”: „firmă ce spunea, literalmente” (pg. 128); „ochii Elsei erau pictaţi literalmente” (pg. 141); „După care a luat-o literalmente la fugă” (p. 218), „proptiţi literalmente de plăcile funerare” (pg. 235); „cu stomacul lipit literalmente de şira spinării” (pg. 259); „tăvălindu-se aproape literal pe jos” (pg. 126). Imbecilului îi mai place cum sună şi cuvîntul „burduşit”: „mai masiv şi mai burduşit” (pg. 97); „mai burduşite, mai fleşcăite” (pg. 105); „mi-am burduşuit geanta” (pg. 157); „Au urmat cîteva zile pariziene burduşite de evenimente” (pg. 217); „ea-şi burduşea zilnic frigiderul” (pg. 238). Şi uite-aşa, din obsesie în obsesie, ajungem la imposibila formulare (golănească) „j’ de mii”. Incredibil cît de sărăcăcios poate fi creieraşul acestui căcăcios: „J’ de mii de agenţi, domle, pentru orice răhăţel” (pg. 21); „j’ de mii de cutii metalice” (pg. 63); „j’ de mii de orăşele italiene” (pg. 75); „j’ de mii de inşi pe zi” (pg. 209); „j’ de mii de poze” (pg. 234). Altă obsesie sufocantă: „a tăia cu cuţitul”. Poftim, la discreţie, ca să vedeţi cît „talent” literar are acest măgar, care taie orice cu cuţitul (ceaţă, fum, întuneric etc.): „fumul, în camera lui Agop, se făcuse gros să-l tai cu cuţitul“; (pg. 132); „A doua zi era ceaţă s-o tai cu cuţitul” (pg. 172); „am rămas în întuneric deplin, gros să-l tai cu cuţitul” (pg. 272). Ca orice complexat sexual, eternul onanist pozează în scriitor neaoş, care le trînteşte verde-n faţă, mai ales în ceea ce priveşte fundul: „cu morcovul antraxului intrat pînă la capăt” (pg. 22); „ce mă-sa-n cur” (pg. 134); „Văzusem şi găina pe tavă, cu o ţigară-n cioc şi un morcov în fund” (pg. 192); „eventual căutat şi cu degetul în dos după cine ştie ce droguri” (pg. 224); „Băga-şi-ar vioara lui Enescu-n fund” (pg. 285). De unde atîta „cultură” pe capul acestui pitic? Ne-o spune chiar el: „Ca să vezi ce bună a fost cartea lui Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, pe care o citeam la WC cînd eram copil” (pg. 187). Aşa că nu-i de mirare că el şi armeanul Ştefan Agopian, cu care se duce la Paris, se respectau, „căci, orice s-ar zice, eram pînă la urmă din grupa mare a literaturii române” (pg. 213).
Urechist din naştere, Mamutul strînge tot felul de glumiţe şi bancuri, pe care le îndeasă în broşurelele lui. Efectul e jenant. Am cules cîteva din „Frumoasele străine”: „Domnişoară, sînteţi singură, sau eşti cu mă-ta?” (pg. 30); „ambele cărţi arătau la fel, roşii ca sîngele vărsat de muncitori” (pg. 134); „La o masă acoperită cu postav roşu ca sîngele vărsat de muncitori” (pg. 142); „Toată proza ei era, de fapt, o broderie în jurul actului simplu şi viguros de vîrîre a dînsei într-însa” (pg. 143); „poveşti simple, viguroase, în care dînsa intră-n-trînsa” (pg. 198);
„Pe cînd perorau ei aşa, nu mă puteam gîndi decît la un cîntecel prostuţ din copilărie, pe care mi l-am tot cîntat o oră-ntreagă, cît am stat acolo, ca să uit de foame: «Spartanii în vremuri grele/ Se luptau doar în izmene,/ Dar acum, de cînd n-au treabă,/ Stau în fund şi-o iau la labă»” (vedeţi cum îl trădează subconştientul de onanist?) etc. Altă obsesie a scribălăului e cuvîntul „naiba” (bine-bine, el şi drăcuie, şi înjură, dar îi place şi chestia asta, cu naiba). Cîteva exemple: „Să mă ia naiba” (pg. 96); „sîntem la Paris, la mama naibii!” (pg. 108); „ce mama naibii” (pg. 119); „m-a pus naiba” (pg. 128); „că e iepure sau naiba mai ştie ce” (pg. 195) etc. Incultura diletantului ţîşneşte la tot pasul. Undeva, el plasează Ucraina în... Balcani! Incredibil, nu-i aşa? Textul sună astfel: „O hartă a României conturată cu panglică tricoloră, atîrnată şi ea la un loc vizibil pe un perete, ar fi putut provoca un război balcanic: stîngaciul, dar entuziastul ei autor încorporase din neatenţie în teritoriul românesc hălci întregi din Bulgaria, Ucraina şi Moldova, încît îţi venea să strigi şi tu, asemenea faimosului copilaş din nu-ş’ ce text de abecedar: «Trăiască România dodoloaţă!»” (pg. 183). Aşadar, ar fi ieşit un război balcanic fiindcă s-ar fi şucărit Ucraina! Trecem peste faptul că teritoriile acelea din Ucraina şi din Republica Moldova sînt pămînturi româneşti – şi ne oprim la „nu-ş’ ce text de abecedar”: să fii, tu, profesor de limba română, ba să te mai dai şi mare scriitor, şi să nu ştii că acele cuvinte au fost scrise de Lucian Blaga, în lucrarea autobiografică „Hronicul şi cîntecul vîrstelor”? E grav. Complexat din naştere, Că-că-cărtărescu se leagă şi de ziarul lui Vadim, „Tricolorul”, pe care se vede treaba că-l conspectează cu atenţie: „În străinătate sînt mai tot timpul ne-la-largul (?!) meu, pentru că nu vorbesc limba prea bine, sînt pletos şi cam negricios (ba, ţigan sadea, dacă te-ai lua după cei de la Tricolorul), oamenii se uită la mine cu suspiciune” (pg. 223). Oho, de-ar fi numai atît! Dar unii sînt îngroziţi cînd dau cu ochii de arătarea asta acromegală: „La Amsterdam, o dată, am întrebat o doamnă, pe stradă, în engleză, unde e Rijksmuseum, şi tipa a luat-o pur şi simplu la fugă” (pg. 223). De ce? Fiindcă lumea îl vede ca pe un nebun, din moment ce el însuşi recunoaşte asta: „Intru o dată sau de două ori pe an într-o criză devastatoare de paranoia” (pg. 208); „Şi a venit apoi criza mea de paranoia” (pg. 222); „eram nebun de legat” (pg. 232) etc. Pentru că numai un astfel de nebun poate poza în anticomunist, deşi ta-su a fost un favorizat al regimului: din „lăcătuş la ITB” a ajuns să primească o distincţie de la Gheorghiu-Dej, deşi n-ar fi trebuit să aibă nici o legătură cu activitatea respectivă (care provocase mii de victime): „Eu am o lungă experienţă cu medaliile. Tata a primit una în 1962, pentru încheierea cooperativizării agriculturii” (pg. 170). Numai atît? Dar de apartamentul ultra-central, pe Şos. Ştefan cel Mare, cum v-aţi învîrtit?
În fine, aflăm şi cine este „unul dintre idolii mei poetici: Andrei Codrescu” (pg. 118). Adică acel evreu obraznic şi netalentat, pe numele adevărat Perlmutter, care Îl batjocorea pe Isus Christos. Huooo!
O nouă şi ruşinoasă pată pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române
UN GRĂJDAR BULGAR, CARE A FURAT AURUL DE
LA GÎTUL MAICII DOMNULUI (?!), S-A FĂCUT STĂPÎN
PE O MÎNĂSTIRE, PRETINZÎND CĂ I-A DAT ŞPAGĂ
LUI PIMEN, DE LA SUCEAVA, 1,5 MILIARDE DE LEI (?!)
Domnule preşedinte
Corneliu Vadim Tudor,
Nu am îndrăznit să vă tulburăm liniştea Sfintelor Sărbători cu problemele noastre, dar chiar în Ajunul Naşterii Mîntuitorului am fost extrem de supăraţi datorită necazurilor pricinuite de aşa-zisul călugăr care, cu ajutorul Înalt Preasfinţitului Teodosie, a ajuns să poarte haină monahală. Pînă la venirea lui la mînăstirea ctitorită de noi, a fost îngrijitor de animale la mînăstirea Înalt Preasfinţitului Teodosie; de altfel, nu era decît absolvent al şcolii primare, fâră să fi urmat cursurile unei forme de învăţămînt teologic.
Pentru a vă putea face o imagine de ansamblu cu privire la modul în care a fost realizat complexul monahal compus din mînăstire şi două corpuri administrativ-sociale, vom prezenta, pe scurt, istoricul evenimentelor. Menţionăm faptul că, în 2006, în momentul începerii investiţiilor, mînăstirea nu putea avea personalitate juridică, deoarece aceasta se dobîndeşte în clipa existenţei obiectivului şi a surselor financiare necesare funcţionării, personalitatea juridică născîndu-se prin hotărîrea Sinodului mitropolitan, aşa cum prevede art. 76 din statutul B.O.R. nr. 4593 din 17.02.1949 (valabil la data construcţiei şi sfinţirii), la propunerea Înalt Preasfinţitului din zona căreia îi aparţine teritorial obiectivul. Ca atare, în vederea demarării investiţiilor, trebuia găsită o formă juridică; iar din discuţia cu mai multe persoane cu pregătire juridică s-a decis înfiinţarea unei asociaţii non-profit, mînăstirea căpătînd astfel personalitate juridică, avînd posibilitatea deschiderii unui cont în bancă, să contractăm împrumuturi şi să încheiem orice act care presupune deţinerea personalităţii juridice. Atunci s-a simţit nevoia să căutăm cadrul legal de dobîndire a personalităţii juridice prin înfiinţarea unei asociaţii cu caracter social, cultural şi religios care, printre alte numeroase obiective de caritate prevăzute în actul constitutiv, îl avea şi pe acela de edificare a unui complex monahal.
Mînăstirea aparţine patrimonial asociaţiei, singura cu personalitate juridică autonomă. După dobîndirea personalităţii juridice am donat terenul asociaţiei, iar noi (familia Acatrinei), ca membri fondatori, am finanţat toate obiectivele pe parcursul anilor 2006-2008 şi am contractat şi 4 împrumuturi pentru finalizarea lucrărilor, împrumuturi care trebuie restituite în următorii ani.
* Data sfinţirii locului a fost 2.06.2006;
* Data sfinţirii mînăstirii a fost 7.10.2007;
* Terenul s-a donat de către Stela Acatrinei conform contractului de donaţie nr. 1051 din 12.03.2007, pentru o suprafaţă de teren de 15.057 mp pentru Asociaţia Mînăstirea Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Naşterea Maicii Domnului - Catrinari.
* Terenul a fost intabulat de către asociaţie cu încheierea nr. 986, din 16.03.2007;
* Toate proiectele pentru obiectivele de investiţii existente sînt făcute pe asociaţie;
* Finanţarea tuturor investiţiilor s-a făcut din fondurile membrilor fondatori (familia Acatrinei), din cele 4 împrumuturi contractate în perioada decembrie 2007 - decembrie 2009 (ca de exemplu: asigurarea utilajelor, achiziţionarea şi transportul materialelor, transportul săptămînal al celor aproximativ 30 de muncitori de la Vadu Moldovei - Fălticeni la Catrinari - Panaci, cca. 130 km, inclusiv asigurarea hranei zilnice s-a făcut de către membrii fondatori, precum şi asigurarea apei, adusă de la o distanţă de 2 km);
* Pe perioada derulării investiţiilor nu am beneficiat de nici un ajutor material sau în muncă efectivă din partea localnicilor, probabil şi din motivul că mînăstirea se află într-o zonă izolată; * Pe toată durata construcţiei nu am beneficiat de sprijinul Arhiepiscopiei, timp de 2 ani nu a trecut nimeni să ne viziteze sau să ne ajute atît financiar, cît şi moral, material etc., nici măcar preoţii din zonă;
* La momentul sfinţirii (7.10.2007), corpurile de chilii erau terminate, aveau toate utilităţile asigurate (apă, curent electric, încălzire centrală), camerele erau mobilate şi cu lenjerie asigurată, iar bucătăria avea toate dotările necesare funcţionării (frigidere, combine frigorifice, aragaze, veselă, etc.);
* Prima prezenţă a unui preot a fost după sfinţire, serviciul religios fiind asigurat cu preoţi trimişi de la diverse mînăstiri, iar ulterior de către un călugăr, Ţanef Constantin (îngrijitor de animale la Înalt Preasfinţitul Teodosie), fară studii teologice (seminar sau facultate de teologie), dar care a primit binecuvîntarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor;
* Acest călugăr nu avea nici un raport de muncă cu Arhiepiscopia, şi nici cu asociaţia, el fiind tolerat să locuiască în corpul de clădire al asociaţiei, avea hrana asigurată şi circula cu un mijloc de transport proprietatea asociaţiei.
* Călugărul şi maicile gestionau toate fondurile rezultate din activitatea religioasă, predau doar documentele la contabilitatea asociaţiei (aceasta a fost o greşeală, deoarece el fiind cu o pregătire precară, şi anume 6 clase, nu a ştiut să aprecieze încrederea pe care noi, în calitate de proprietari, i-am acordat-o, cerîndu-i doar să fie corect şi să-L slujească pe Dumnezeu);
* Între Asociaţia Mînăstirea Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Naşterea Maicii Domnului - Catrinari, judeţul Suceava, şi Arhiepiscopie nu există nici un act prin care să fi donat terenul sau investiţiile realizate;
*Transferul de proprietate se realizează conform Codului Civil prin acte juridice (contract de vînzare-cumpărare, donaţie etc.), şi nu prin sfinţire cu aghiazmă;
* După finalizarea lucrărilor, comisia de recepţie a întocmit proces verbal de recepţie nr.35 din 26.05.2010, investitor fiind Asociaţia Mînăstirea Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Naşterea Maicii Domnului - Catrinari, judeţul Suceava;
* În baza procesului verbal de recepţie şi a documentelor care atestă proprietatea terenului s-a intabulat la OCPI Vatra Dornei prin încheierea 3695 din 2.06.2010, dreptul de proprietate şi asupra imobilelor.
În momentul începerii construcţiei mînăstirii era în vigoare Statutul B.O.R. nr. 4593 din 17.02.1949, unde:
* La Secţiunea III privind Mînăstirile, art. 76 , se stipulează că „mînăstirile noi se pot întemeia numai cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod, la propunerea Episcopului respectiv, fie că întemeietorul este un călugăr sau un particular care să asigure mijloacele necesare pentru susţinerea mînăstirii şi a personalului ei, fie că aceasta s-ar face din iniţiativa unor asociaţiuni bisericeşti, care şi-ar lua angajamentul de a pune la dispoziţie mijloacele necesare”;
* La Secţiunea IV despre averea bisericească, art. 170 se prevede că „averea fundaţiunilor şi a asociaţiunilor care au personalitate juridică se administrează de biserică în limita şi în condiţiunile actelor constitutive şi conform dispoziţiunilor acestui statut”.
FAPTE COMISE DE CĂLUGĂRUL ŢANEF:
1) A furat din mînăstire şi din corpurile sociale bunuri ce nu îi aparţineau (icoane, aurul de la gîtul Maicii Domnului, lenjerie, alimente, veselă etc.).Menţionăm că am făcut Plîngere Penală pentru abuz de încredere, în prezent fiind pornită urmărirea penală împotriva pîrîtului, el avînd, în acest sens, întocmit Dosarul Penal cu număr unic 444/P/2010 şi Dosarul Penal nr. 681/P/2010, fiind cercetat sub aspectul săvîrşirii infracţiunii de furt calificat şi abuz de încredere, fapte prevăzute şi pedepsite de art.192, art. 208-209 şi art. 213 din Codul Penal. Deşi cînd a fost chemat în faţa Înalt Preasfinţitului Pimen a recunoscut că „a luat unele lucruri”, dar maicile „au fost mai hapsîne şi au luat mai multe”, în faţa procurorilor a jurat că nu a luat nimic, deşi, după furt, pe unele le-a adus înapoi.
2) A avariat autoturismul proprietate a asociaţiei şi a refuzat să anunţe RCI Leasing; a dus autoturismul la Câmpulung Moldovenesc fără autorizaţie de reparaţie, minţind angajata că a uitat acasă autorizaţia. Astfel, pe numele angajatei Cornea Maria, Poliţia a întocmit Dosarul Penal nr. 15295 din 6.07.2010.
3) A adus modificări la arhitectura şi rezistenţa clădirii mînăstirii, fără a avea acordul nostru şi fără a avea autorizaţie de modificare, aşa cum prevede Legea 50/1991.
4) A început construirea unei noi biserici, pe un perimetru care depăşeşte proprietatea noastră, intrînd în conflict cu proprietarii terenului.
5) A ridicat un gard peste limita noastră de proprietate, creînd unele litigii cu proprietarii terenului respectiv.
6) A făcut plîngeri la Poliţia din comună, să nu mai venim la mînăstire.
7) A promovat 3 acţiuni în instanţă, folosind documente eliberate în fals de reprezentanţii Arhiepiscopiei, pe care le-a folosit în diverse dosare pentru a obţine foloase juridice.
8) Are un comportament care nu este demn de hainele pe care le îmbracă, blesteamă în biserică, lucru pe care l-a comis şi în prezenţa d-lui profesor Gh. Buzatu şi a d-nei profesoare Stela Cheptea, motiv pentru care dl. profesor a trimis o scrisoare Înalt Preasfinţitului Pimen, dar de la care nu a primit nici un răspuns.
Totul a culminat cu comportamentul din ziua de 23. 12. 2011, zi în care, cu 17 ani în urmă, ne îngropam copilul, motiv pentru care am mers la mînăstire cu mai multe produse, pentru a le da de pomană în memoria lui. Ajunşi acolo, am rugat maicile să descarce maşina, iar noi doream să ne retragem în camera pe care dintotdeauna am folosit-o, fiind, de altfel, şi sediul asociaţiei, cameră care are şi grup sanitar, astfel încît niciodată nu am deranjat maicile. Surpriza ne-a fost mare: am găsit yala schimbată, iar, după lungi insistenţe, una din maici ne-a comunicat că a schimbat yala şi a scos toate lucrurile (îmbrăcăminte, lenjerie, covoare, documente contabile etc., care ne aparţineau) şi le-a pus în nişte saci de plastic, pe care i-a aruncat într-un cerdac. A scos inclusiv mobilierul făcut de noi, motivînd că nu mai avem ce căuta la mînăstire. Cu toate insistenţele şi explicaţiile pe care le-am oferit, acest nemernic nu a dorit să refacă încăperea aşa cum era. Ne-am deplasat la primarul din Panaci, am sunat la Poliţie (112) şi în scurt timp au sosit doi reprezentanţi. Probabil anunţat de maici, călugărul Ţanef Constantin a venit şi el la biroul primarului. Aproape 3 ore, cei doi lucrători au căutat să-1 lămurească pe acesta că nu este legal ceea ce a făcut, că este infracţiune, dar el nu a vrut să cedeze, susţinînd în continuare că nu ne primeşte la mînăstire. După aproape 3 ore de discuţii, împreună cu reprezentanţii Poliţiei Vatra Dornei, ne-am deplasat la mînăstire, unde au constatat şi ei că nu se putea intra în încăpere. Au solicitat unei maici să deschidă uşa, au văzut că toate lucrurile erau aruncate pe balcon, dar, insistînd, nu au reuşit să convingă „un sălbatic”. Am rugat poliţiştii să încheie un proces verbal de constatare a situaţiei existente, dar aceştia au motivat că nu pot încheia un act de constatare, deoarece noi nu aveam asupra noastră documentele prin care să demonstrăm că sîntem proprietari şi că acolo este sediul asociaţiei. Deşi aveam bănuieli (deoarece în timpul cît am stat împreună era cineva care tot dădea telefon să se informeze cum stau lucrurile), le-am dat crezare, anunţîndu-i că vom veni în zilele următoare cu documentele necesare. În data de 27. 12. 2011, ne-am deplasat la sediul Poliţiei Vatra Dornei, am găsit pe lucrătorul Irimia, care a fost în după-amiaza zilei de 23 la discuţie cu respectivul călugăr şi la constatarea de la mînăstire, dar mare ne-a fost surpriza că, deşi i-am dus actul de proprietate, intabularea, dovada sediului asociaţiei, acesta a refuzat să încheie un act de constatare a realităţii văzute la mînăstire în data de 23, act absolut necesar începerii urmăririi penale, găsind diverse scuze. Cu toate insistenţele noastre, dl. Irimia, deşi este funcţionar al statului şi a făcut o deplasare cu maşina de serviciu pînă la mînăstire, a refuzat să întocmească actul de constatare. Am văzut atunci că asupra lui se fac presiuni, probabil din partea şefilor, la care au intervenit personaje de la Arhiepiscopie. Ne aflăm în situaţia de a face Plîngere Penală lucrătorilor Poliţiei, deoarece nu îşi fac datoria conform legii, în calitate de salariaţi ai unei instituţii publice şi care au primit o sesizare din partea noastră. Pînă în prezent am făcut mai multe memorii la Înalt Preasfinţitul Pimen, dar acesta nu a luat nici o măsură, ci, dimpotrivă, i-a eliberat lui Ţanef o multitudine de acte false, prin care îl face ba preot slujitor, ba stareţ, ba administrator, iar nouă ne refuză singura dorinţă, aceea de a-1 retrage de la mînăstire. Am trimis memorii şi Înalt Preasfinţitului Teofan, dar nu am primit nici un răspuns, lucru care ne-a făcut să trimitem un memoriu şi Patriarhului Bisericii Ortodoxe, Daniel, de la care nu am primit nici un răspuns. Acest nemernic de călugăr se laudă la cunoscuţi că a dat 1,5 miliarde de lei lui Pimen şi că nu va păţi nimic, lucru care poate fi credibil, ţinînd cont de comportamentul reprezentanţilor Bisericii.
Acestea sînt doar cîteva din multitudinea de probleme pe care ni le-au creat pe parcursul timpului atît acest individ, cît şi reprezentanţii Arhiepiscopiei, care, după efortul financiar, fizic şi moral depus, ne poartă de 2 ani prin procese.
Vă rugăm, domnule preşedinte Vadim, să ne ajutaţi în rezolvarea acestei probleme, deoarece dvs. sînteţi singura noastră speranţă. Sîntem convinşi că pe dvs. vă va asculta Preafericitul Daniel, să ne scape de această pacoste care ne face viaţa un calvar.
Cu deosebită consideraţie.
Familia Stela şi Gh. Acatrinei
Scandalul Moses Rosen - atent supravegheat de spionii regimului - polemici, slujbe de blestem şi morţi subite
Tabere bine conturate, lovituri abil plasate, „slujbe de blestem”, morţi subite. În anii ’80, marile scandaluri nu apăreau în presă, ci doar în rapoartele securiştilor. Doar ei erau cei care consemnau evenimentele şi le interpretau în fel şi chip, în timp ce îi supravegheau pe cei implicaţi într-un conflict sau pe comentatorii de pe margine. Una dintre cele mai aprige dispute ale acelor vremuri a fost cea dintre şef-rabinul Moses Rosen şi mai mulţi scriitori. Acum, toată povestea poate sta la baza unui scenariu pentru un film de acţiune. Mişcările rabinului au pus pe jar Partidul şi Securitatea. Puterea a încercat să gestioneze conflictul care-i scăpa de sub control. Pînă la urmă, cel care a ieşit învingător a fost rabinul, chiar dacă a fost criticat nu doar de naţionalişti, ci şi, conform arhivelor Securităţii, de către numeroşi oameni de cultură evrei sau români, convinşi atunci şi de faptul că Moses Rosen îşi construieşte un cult al personalităţii precum cel al lui Ceauşescu.
Rabinul iese la bătaie
E cunoscută polemica virulentă dintre şef-rabinul Moses Rosen şi mai mulţi scriitori, în frunte cu Vadim Tudor, pe care liderul religios l-a catalogat drept antisemit după publicarea volumului „Saturnalii”. La fel de cunoscut este şi protestul rabinului din anii ’80, legat de editarea volumului IX al Operelor lui Mihai Eminescu. În opinia lui Moses Rosen, lucrarea conţinea referiri interpretabile la adresa populaţiei evreieşti. A curs multă cerneală pe marginea acestui subiect, aşa că nu o să insist. Interesant este altceva în toată această poveste cu încă multe necunoscute. Modul în care acest scandal de pomină, reflectat şi în mass-media occidentală, a fost consemnat în arhivele Securităţii - depăşită, după cum veţi vedea, de eveniment. Acest adevăr rezultă clar dintr-un raport al generalului de Securitate Iulian Vlad către generalul Zagoneanu. Pe scurt, conform arhivelor Securităţii, în 1981, rabinul a denunţat autorităţilor comuniste faptul că, în mediile intelectuale, circulă o revistă de 16 file, „Mihai Eminescu”, cu un conţinut calomniator la adresa sa şi a populaţiei evreieşti din România. Supărarea lui Moses Rosen se datora faptului că respectiva revistă ar fi fost tipărită în ţară de către Iosif Constantin Drăgan, aflat atunci în Italia, şi Eugen Barbu, cu acordul Puterii comuniste de la Bucureşti. Rabinul îşi baza raţionamentul pe faptul că publicaţia reproducea scrisorile sale către Academia Română legate de editarea volumului IX al operelor lui Eminescu, precum şi un interviu telefonic pentru Kol Israel, pe care nu-l putea intercepta decît Securitatea. Rabinul îi mai acuza de complicitate la redactarea revistei pe Pompiliu Marcea, Dinu Săraru şi Aristide Buhoiu (ASRI, fond D, dosar nr. 10.966, vol. 3, fila 12-13).
Generalul Vlad o scaldă
Ciudat, în respectiva Notă Raport, datată 27 februarie 1981, nu se preciza dacă revista a fost tipărită în România, ci doar faptul că nu fusese tipărită în Franţa sau Israel. La fel de ciudată este rezoluţia generalului Vlad. El scria negru pe alb: „Cred că nu este indicat ca noi să acţionăm «pentru convingerea rabinului-şef că organele de Securitate nu sunt implicate în această problemă». Acţiunea noastră trebuie să se exercite, dar în mod indirect, folosind forme şi modalităţi specifice de influenţare. În acelaşi spirit, e de reflectat cu privire la utilitatea primirii lui (Moses Rosen – n.n.) în audienţă la tovarăşul ministru”. Greu de descifrat. Cel mai probabil, Vlad se spăla pe mîini, propunînd, într-un limbaj aproape cifrat, ca Securitatea să fie doar observatorul întregii poveşti, dar, în acelaşi timp, să-i dea impresia lui Moses Rosen că poliţia politică este totuşi un jucător activ. Şi asta pentru că Vlad era realist. Ştia că Securitatea nu poate să-şi permită un scandal legat de antisemitismul din România. Însă cred că rabinul avea aceeaşi părere.
„Atac împotriva naţiunii române”
Cert e că Securitatea era cu ochii pe toată lumea. De pildă, pe tabăra scriitorilor Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu (după 1990, acesta a recunoscut că a colaborat cu Securitatea), Artur Silvestri, Fănuş Neagu, Iulian Neacşu. Ei catalogau acuzaţiile de revenire a legionarismului şi a spiritului neofascist denunţate de scriitorii evrei, în urma protestelor rabinului, ca un „atac împotriva naţiunii române”. Mai mult, Pompiliu Marcea, Romul Munteanu şi Doru Popovici cereau o acţiune în justiţie împotriva rabinului, pentru calomnie. Ulterior, lucrurile s-au mai schimbat. Conform aceloraşi documente, Dan Zamfirescu s-a desolidarizat de Vadim Tudor şi de poeziile sale „antisemite“. De asemenea, comunitatea evreiască era atent supravegheată. Conform unei Note din 9 august 1984, Securitatea deţinea informaţii care indicau că, în realitate, rabinul, care conducea dictatorial comunitatea, fusese intoxicat de mai mulţi intelectuali. Printre aceştia s-ar fi aflat sociologul Mircea Ioanid şi poeta Nina Cassian, care l-ar fi instigat pe rabin să intre în polemică cu mai mulţi scriitori pe marginea unor lucrări pretins antisemite.
„Slujbe de blestem” şi obsesii
Lucrurile nu se opresc aici. Povestea devine de-a dreptul halucinantă. Pompiliu Marcea îl acuza pe rabin că ar fi organizat „slujbe de blestem” care-l vizau (ASRI, Fond D, dosar nr. 10. 962, vol. 6, f. 161-162). Mai mult, Securitatea cea atee ia chestiunea în serios şi chiar verifică dacă Moses Rosen a ţinut asemenea ritualuri. Însă cercetările nu confirmă „slujbele de blestem”. A fost sau nu blestem, e greu de spus. Însă toată chestiunea a rămas până azi în coadă de peşte. Conform ziarului „Gorjanul”, care a publicat „Pompiliu Marcea - 80 de ani de la naştere”, rabinul ar fi spus: „Profesorul Pompiliu Marcea, care mă atacase într-o scrisoare, a fost găsit înecat într-un lac din preajma Bucureştilor. Un poet antisemit Ion Lotreanu (gorjean şi el) a fost găsit spînzurat, iar unul dintre editorii volumului IX din «Opere complete» ale lui Eminescu, Al. Oprea, a fost găsit mort în baie”. În Nota Securităţii pomenită mai sus este consemnat faptul că Pompiliu Marcea ar fi fost obsedat de faptul că „evreii urmăresc să-l lichideze”, însă - se specifică în acelaşi document – faptul „nu are acoperire reală”.
Nici toţi scriitorii evrei nu sînt
de acord cu rabinul
Protestele rabinului continuă şi în 1985. O Notă din 15 ianuarie scoate la iveală faptul că Moses Rosen era indignat de publicarea volumelor „Rătăcire”, „Sybaris”, „Călătorie în Africa”. De data aceasta, conform notei aflate în Arhivele SRI, fond D, dosar 10.966, vol. 2, f. 28, mai mulţi scriitori evrei ridică vocea împotriva rabinului, printre care şi Zigu Ornea ori Herta Spuhn. Ei ar fi spus că evreii din România nu agreează atitudinea şef-rabinului, pentru că nu are ca rezultat decît „izbucnirea unui puternic val de antisemitism în ţară”. La rîndul său, criticul Nicolae Manolescu ar fi declarat că este „furios din cauza papei ăsta, care începe să facă terorism cultural”. La fel de nemulţumit, în opinia Securităţii, era şi Augustin Buzura, care, dacă e să dăm crezare Notei, afirmase ironic că „pînă la urmă va trebui să punem de acord toată literatura clasică şi străveche cu părerile rabinului”. În sfîrşit, Mircea Iorgulescu, Dana Dumitriu şi Nicolae Manolescu ar fi declarat că Moses Rosen exercită cenzură în literatura română (ASRI, Fond D, dosar nr. 10.966, vol. 2, f. 28).
Rabinul cîştigă partida
După cum spuneam mai sus, rabinul a cîştigat, totuşi, bătălia. Ceauşescu, pe care Moses l-a servit în mai multe rînduri, i-a promis că nu va tolera antisemitismul în România. Adevărat, liderul de la Bucureşti a dat pedepse de formă scriitorilor implicaţi în scandalul cu rabinul, însă volumul X din Operele lui Eminescu a fost blocat. Şi a fost cîştigător şi după căderea lui Ceauşescu. La 1 iulie 1991, rabinul Moses Rosen a oficiat o comemorare a 400.000 de evrei, victime ale Holocaustului. Pentru prima dată a fost menţionată această cifră, care i-a îngrozit pe români. Fireşte, rabinul a fost întrebat de ce nu a vorbit niciodată despre asta. A răspuns: „Din 1941 pînă în 1991, nimeni n-a pomenit această cifră pentru că evreii au fost aşa de terorizaţi în România, încît nici măcar nu îndrăzneau să verse lacrimi pentru morţii lor”. Zece zile mai tîrziu, Senatul SUA condamna „resurecţia antisemitismului şi a intoleranţei etnice din România”. Cu ani în urmă, la Consfătuirea de la Montreaux a Congresului Mondial Evreiesc, rabinul lăsa să se înţeleagă faptul că evreii din România comunistă trăiesc precum în sînul lui Avram. Dar nu asta e cea mai bună încheiere, aşa că reproduc tot un citat din Moses Rosen. „Cum se repetă Istoria, în unele cazuri. Nae Ionescu era tobă de carte biblică şi învăţătură iudaică, poetul (Corneliu Vadim Tudor - n.n.) la fel. Ce păcat, ce irosire...!”.
Emil Berdeli
Mică enciclopedie
Impostori celebri (13)
1870 şi 1871 au fost doi ani negri pentru Franţa, intrată în război în mod cu totul iresponsabil. Domnia împăratului Napoleon al III-lea fusese benefică pentru ţară. În ciuda protestelor vehemente, în special din partea intelectualilor şi a cercurilor artistice şi literare – marele Victor Hugo se situase în fruntea lor prin celebrul său pamflet Napoleon cel Mic – istoricii viitorului au afirmat, întemeiaţi pe argumente solide, că Franţa fusese foarte bine administrată în perioada celui de-al II-lea Imperiu. Împăratul avea să plătească scump uşurinţa cu care declarase război Prusiei. Chiar de la începutul conflictului, a fost nevoit să capituleze la Sedan, eveniment ruşinos, în urma căruia toate ziarele publicau pe prima pagină faimosul joc de cuvinte, imaginat pentru a-i ridiculiza înfrîngerea: „Cédant Sedan, céda ses dents”, adică: „Cedînd Sedan, şi-a cedat dinţii”. Consecinţele războiului sînt binecunoscute: abdicarea împăratului, pierderea Alsaciei şi a Lorenei, o sumă imensă drept despăgubire de război. Aproape la fel de grav, revolta parizienilor, cunoscută sub numele de Comuna din Paris, s-a suprapus războiului, amplificîndu-i urmările dezastruoase. În acele vremuri tulburi, cînd ţara era sfîşiată de război şi de violenţele comunarzilor – liote de femei numite „les pétroleuses” se năpusteau asupra monumentelor Parisului incendiindu-le cu frenezie, sub ochii prusacilor, care ajunseseră chiar să ofere sprijin guvernului pentru a le potoli – marchiza de Paďva era la adăpost, în Berlin, alături de fidelul ei amorez, contele de Donnersmarck, vărul lui Bismarck. Într-un fel, pusese şi ea umărul la acest dezastru, prin informaţiile trimise nemţilor cu regularitate, dar ei nu-i păsa de nimic şi de nimeni. După ce războiul a luat sfîrşit, cînd ţara încă îşi mai lingea rănile, petrecăreţii Parisului îşi reluaseră deja tabieturile. Înfrîngerea suferită pe front nu putea fi un motiv pentru a-i împiedica pe amatorii de plăceri să-şi reia viaţa plină de distracţii. „La Paďva” - devenită legal contesă de Donnersmarck, abia în 1871 - cînd banii logodnicului ei reuşiseră să cumpere aprobarea de la Vatican - are tupeul să se întoarcă în Franţa, alături de proaspătul ei soţ, la doar un an de la încheierea războiului.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Moartea mistică a omenirii (12)
Swedenborg şi Dostoievski * Wagner * Freud, Jung şi Materializarea gîndirii ezoterice * Rădăcinile oculte ale modernismului * Bolşevismul ocult * Gandhi
Georges Bataille a studiat mithraismul, iar în 1901 Picasso a realizat o serie de lucrări în care erau reprezentate femei cu acoperămîntul de cap specific mithraic, un simbol tradiţional al iniţierii. Harris arată că desenul din 1934 este o portretizare a iniţierii în lumea de dincolo. La fel ca Dante şi Dostoievski înaintea lui, Picasso sugerează că iadul pe care trebuie să-l traverseze candidatul începe cu cel al propriilor sale dorinţe. Iadul se află de cealaltă parte a mormîntului, dar viaţa aceasta este infernală deopotrivă, infernală în funcţie de situaţia vremurilor.
Desenul este o ilustrare a uneia dintre marile teme ale lui Picasso. Lumea noastră este sfărîmată, fragmentată de o năvălire a forţelor subterane malefice. Artistul iniţiat, Picasso, poate recrea lumea, poate fi un zeu al fertilităţii renăscut, dar nu va face acest lucru în termenii canoanelor de frumuseţe convenţionale, ci va recombina urîtul şi sfărîmatul în modalităţi noi, splendide.
Pictorul abstracţionist şi conceptualist Yves Klein a descoperit filozofia ezoterică atunci cînd, întîmplător, a dat peste o carte a unui susţinător modern al rozacrucianismului, Max Heindel, care fusese iniţiat de Rudolf Steiner, dar s-a rupt apoi de acesta şi şi-a înfiinţat propria sa mişcare rozacruciană. Avînd în vedere transfigurarea materiei, Klein voia ca arta sa să inaugureze o nouă Eră a Spaţiului, ilustrată în pînze de un ultramarin neîntrerupt de linii sau forme. În noua sa eră, spiritul uman liber de restricţiile materiei şi formei va pluti şi va levita.
Marii scriitori ai Secolului XX erau de asemenea profund ancoraţi în gîndirea ezoterică. Inspiraţi de zvonurile privindu-l pe William Blake şi religia sa sexuală, W. B. Yeats şi tînăra lui soţie, Georgie, au explorat conexiunea directă dintre uniunea sexuală şi cea spirituală, întîlnită în Zobar, trecînd apoi la yoga tantrică. Yeats s-a supus chiar unei vasectomii, în speranţa că blocarea fluxului de spermă va contribui la acumularea energiilor necesare pentru a intra într-o transă vizionară. Experimentele lor s-au concretizat în peste 400 de pagini de scriere automatică, inspirată de spirite, iar Yeats a rămas tînăr din punct de vedere sexual pînă la o vîrstă înaintată, cînd a şi scris de altfel unele dintre cele mai strălucite poeme ale sale. Astfel, amintea despre „dragostea care mută Soarele“. Yeats era totodată membru al Ordo Templi Orientis şi al societăţii teozofice, a studiat Hermetica, a scris deschis despre magie şi a semnat introducerea la o populară ediţie a Sutrelor Yoga ale lui Pantanjali.
(va urma)
Jonathan Black
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu