Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XLVI)

15 FEBRUARIE 1990. Identific în Biblie, la unul dintre cei patru mari profeţi (Daniel, 10:13), un adevăr care mă pune pe gînduri: „Orice naţiune are un stăpîn, dar şi un înger”. Cred că un întreg tratat metafizic se poate broda pe tema asta. Care o fi stăpînul Naţiunii Române acum? Cum poate privi liniştit îngerul din Ceruri, ori de lîngă umărul drept al Naţiunii, cum e batjocorită Naţiunea? În decembrie 1989 a fost vorba oare de un conflict între stăpînul temporar şi îngerul veşnic? Le vom afla, le vom afla pe toate atunci cînd vom închide ochii pămînteşti, pentru a-i deschide pe cei cereşti. S-ar putea ca unora să le pară rudimentară gîndirea mea intuitivă în această privinţă, dar eu simt cu tărie că cel mai necultivat om care moare devine mai înţelept şi mai ştiutor decît un savant viu. Ultima suflare pe Pămînt devine prima respiraţie în Cer. Sau, cum spunea Eugen Ionescu, poate că toate chinurile morţii nu-s altceva decît durerile naşterii într-o nouă lume. Revelaţia Marii Cunoaşteri îi face pe morţi de-a dreptul geniali. Nu uitaţi că un singur înger trimis de Domnul într-o vale a războiului a ucis, într-o singură zi, nu mai puţin de 186.000 de asirieni care stîrniseră furia divină. Biblia nu ne mai spune care a fost arma cu care i-a exterminat îngerul. În mod firesc, fiecare om are, la rîndul lui, un înger. Vocea lăuntrică a gîndului, conştiinţa de sine, adică partea imaterială, inconfundabilă şi nemuritoare din noi, sînt tot ale lui, ale îngerului. El ne apără de toate relele, pînă cînd, sătul de noi sau exasperat, ne lasă din braţe. El ne asigură circulaţia sîngelui şi funcţionarea extraordinar de complicatului mecanism cerebral, el ne împiedică să fim la momentul şi locul unde se produce un groaznic cataclism, tot el este acela care ne creează o armură invizibilă, de protecţie (ca un halou de raze), prin care nu pătrunde răul şi care, chiar dacă sîntem într-un avion ce se prăbuşeşte, ori într-o casă distrusă de cutremur, ne înveleşte şi ne ocroteşte atît de bine, încît, dintre toţi cei din stînga şi din dreapta noastră, numai noi am supravieţuit! îngerul îl scapă cu viaţă pe un săritor din înălţimi, a cărui paraşută nu s-a deschis, şi care, deşi cade ca un bolid, de la 6.000 de metri, nu păţeşte nici o zgîrietură (aşa după cum au scris ziarele, prin anii ’70), şi tot îngerul omoară un copil nevinovat, care e forţat să înghită o aspirină cu apă, dar moare asfixiat de plîns şi de minuscula pastilă, care îi blochează epiglota. Sau, cine ştie, poate că acest copil era predestinat să ajungă un mare ucigaş, aşa că îngerul lui a procedat cu el aşa cum a procedat şi personajul biblic Elisei, care a îmbrîncit un prunc în apă, de pe un pod, motivînd că astfel a salvat multe vieţi în viitor. Un lucru e limpede: încep să mă ţăcănesc de-a binelea. Se vede că nu mai am treabă, nu mai alerg de colo-colo, ca înainte, o dată cu dispariţia mamei m-am vindecat şi de cumplita spasmofilie pe care o făcusem pe fond nervos - de teamă că o voi pierde pe ea, eram eu pe punctul să leşin de cîteva ori, fiind zdruncinat de mari palpitaţii la inimă şi avînd, concomitent, şi senzaţia de infarct, şi pe aceea de congestie cerebrală iminentă. Acum, norii s-au risipit, m-am calmat, mi-a luat mama toate spaimele, cu mîna ei împestriţată cu mici pete de la ficat, le-a dus cu ea în Cîmpiile Elizee, unde nu e nici durere, nici întristare, nici măcar şomaj.
Actor desăvîrşit, îngerul meu a luat astăzi vocea lui Horia Alexandrescu şi chipul lui Mircea Angelescu. Întîi mi-a telefonat Horia, care mi-a spus că ei, prietenii mei din lumea sportivă, s-au gîndit să ne dea o mînă de ajutor nouă, lui Eugen Barbu şi mie. Aşa că ne dăm o întîlnire în 4, la Patronul acasă. Mircea e acum ministrul Tineretului şi Sporturilor. Merita, cu prisosinţă. Chiar dacă ne gîndim numai că e singurul preşedinte de federaţie care a fost în funcţiune la cele două calificări ale Naţionalei de Fotbal pentru Turneul Final al Campionatului Mondial, 1970 şi 1990. Ce amintiri frumoase mă leagă de acest om! în special Monte Carlo, februarie 1987, cînd nu prea aveam noi bani, conducerea de atunci a Clubului Steaua s-a purtat foarte urît cu noi, de-a dreptul mizerabil - dar tot am pus mînă de la mînă, toţi ziariştii, ne-a mai ajutat şi Mircea, aşa că am încropit o masă cu mezeluri şi pîine proaspătă, cu brînză de chêvre (capră) şi vin rozé, neapărat rozé. De ce ţin minte masa asta, improvizată pe marginea unui pat dintr-un hotel sordid, de curve, din portul Nisa? Pentru că noi, ziariştii, n-am fost informaţi de nimeni că nu vom avea parte de masă (impardonabilă gafă a colonelului Nicolae Gavrilă), aşa că n-am fost în stare să ne luăm nici măcar conserve de acasă, pur şi simplu ne uitam la Gavrilă, Valentin şi alţii cum intră prin shopuri şi alte magazine, ieşind cu braţele încărcate de cartuşe de ţigări, sticle de băuturi fine, pachete cu mîncare, înghiţeam în sec şi trăgeam mîţa de coadă. Eu, unul, n-am tras-o pînă la cap, fiindcă o elementară prezenţă de spirit m-a făcut să iau la mine suma de 4.500 de lei. Nu vă zic că i-am schimbat la un mic punct bancar, situat în Palatul Princiar din Monte Carlo, şi am primit 450 de franci? Deci, la începutul anului 1987, leul încă era convertibil în inima Europei. Cu o parte din banii aceştia mi-am cumpărat o enciclopedie de zile mari, în engleză: „Cronica Politică a Secolului XX”. Eu mai aveam numai 150 de franci. Văzîndu-mă că-mi plouă în gură, un amic mi-a dăruit restul, pînă la 350. Acesta era omul de cultură, generos şi bine educat, Mircea Angelescu. Astăzi, destinul a făcut ca el să fie tot mare, iar eu mic, din ce în ce mai mic, mai amărăştean decît atunci cînd mîncam salam pe ziar în acel hotel plin de ploşniţe. Eugen Barbu ne-a primit pe toţi în stilul lui, adică foarte civilizat. Furnicuţa, bătrînica lui credincioasă, de 80 de ani, ne face cafele la toţi şi ne aduce apă minerală rece. Marga asistă şi ea la discuţie. Toată lumea pare atît de scîrbită de ticăloşia gloabelor de la ,,Săptămîna”, care ne ciuguliseră din palmă ani de zile, încît nici nu se mai pomeneşte de ele. Lichelismul uman nu are limite, e infinit ca spaţiul cosmic, ne-ar trebui un Einstein grotesc, să-i determine legile. Mircea Angelescu şi Horia Alexandrescu ne propun să întemeiem un trust de presă - ziar, revistă, editură. Cu preponderenţă în domeniul sportiv, desigur. Mulţumim frumos, dar nu avem bani. Nea Jean spune că are ceva la CEC, ce-i drept, după atîtea şi atîtea cărţi, filme şi piese, dar nu e prea mult şi n-ar vrea să rişte. „Hai bre, Nea Jeane, ce naiba, doar e un ministru aici! -răspunde, bonom, Mircea Angelescu. Ministerul are bani, se va găsi o soluţie, cu matale nu mi-e frică, scoţi parale şi din piatră seacă.” Mai aflăm că Ştefan Covaci s-a recuzat de la candidatura pentru funcţia de preşedinte al F.R.F. Boier mare, Nea Pişti. Tot la Monte Carlo, după ce m-a prezentat prietenului său, suveranul micului regat, prinţul Rainier de Monaco - Covaci mi-a dat o sticlă de whisky şi mi-a spus: „Du-i cadoul ăsta lui Nea Jean, ca semn că nu-i port pică”. Gestul ne-a impresionat şi pe mine, şi pe Barbu. Fiindcă Patronul scrisese un articol intitulat „Un taxi pentru Covaci” - asta după un eşec al Naţionalei de Fotbal, antrenată de celebrul clujean. Despre acel articol mi-a plîns pe umăr şi faimosul crainic sportiv Seppessy, de la Radio Budapesta, cu care m-a împrietenit Emeric Jenei pe ţărmul sălbatic al Mării Ionice, la Vlora, în Albania.
Dar, înapoi la forja de zi cu zi. Noaptea, pe la 23, o altă demonstraţie în faţa Televiziunii, transmisă în direct. Se scandează: „Dezbinaţi Poporul/Cu televizorul!”. Odioase versuri, cine le-o face? Apare şi un soldat turc de prin Dobrogea, pe nume Turgay, care îndrugă ceva despre nişte basculante, însă e atît de confuz şi de incoerent, încît nu pricepe nimeni nimic. Profitînd că transmisia e pe viu, o babă zăpăcită se buluceşte la microfon şi propune, deosebit de mobilizator, să meargă cu toţii în mină (?!), fiindcă nu mai e cărbune (?!). Doamne, dacă n-ar fi atît de trist, aş rîde de m-aş descompune în particule! Ce treabă avea zăluda asta să îndrume Poporul în mină (în care mină încăpem toţi cei 23 de milioane?) şi cum am fi reuşit noi, sub înţeleapta ei conducere, să zgîriem cu unghiile ceva praf de cărbune? Nişte oameni cu scaun la cap i-au smuls nebunei microfonul. Transmisia s-a întrerupt brusc. Ca un efect direct al acestor manifestaţii, Televiziunea difuzează pe la miezul nopţii o convorbire, foarte arţăgoasă, cu pistoalele sub masă, între Gelu Voican şi şefii militarilor care tot vin şi demonstrează. Acest Voican pare, în pofida bărbii albe, de Patriarh, pe care şi-o grădinăreşte cu foarfeca, destul de subţirel la minte. Cred că are probleme cu pitpalacul, fiindcă o mare emotivitate îi gîtuie vocea şi-1 face să se exprime nefiresc de înţiglat în raport cu figura lui impozantă, cu care ar vrea să impresioneze lumea. Deodată, se petrece un fapt uluitor: un căpitan îl face pe ministrul Apărării, generalul Nicolae Militaru, agent străin în România! Acuzaţia e foarte gravă. Totodată, ministrul de Interne, generalul Mihai Chiţac, e acuzat că a dat cu gaze de luptă la Timişoara, împotriva demonstranţilor din decembrie 1989. Fierberea asta din Armată prevesteşte vremuri destul de sumbre. Iar Televiziunea are grijă să întreţină psihoza, difuzînd de cîteva ori pe zi scene sfîşietoare, cu cadavre de copii, cu mame bocind deasupra lumînărilor. Of, nu se mai termină! Da, o tragedie rămîne o tragedie, cu o singură condiţie: să o consumăm noi pe ea, nu să ne consume ea pe noi, care o exhibăm zi şi noapte la televizor, în văzul a milioane de oameni, cu un efect deprimant, imposibil de suportat la infinit. Cui i-ar servi acum să-i mai jelim, la nesfîrşit, pe cei 1.500 de morţi nevinovaţi de la cutremurul din 1977? Am un cult al morţilor şi al eroilor, le-am închinat sute de pagini mistuitoare, dar cultul pentru viaţă trebuie să fie mai puternic şi să aibă ultimul cuvînt. Pentru că Isus, atunci cînd a călcat cu moartea pre moarte, a dat cale liberă Vieţii Atotbiruitoare.
Fiecare Naţiune are un înger al ei. Unde te-ai ascuns, în acest februarie al Lupercaliilor romane, tu, înger al Neamului meu? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2364 / 14.01.2012