Pentru împrospătarea memoriei - CANDELE DE ZĂPADĂ

Dunmezeu a creat Lumea în 7 zile - Ziua 1: Crăciunul. Ziua a 2-a: Paştele. Ziua a 3-a: Sfînta Maria. Ziua a 4-a: Sfîntul Ion. Ziua a 5-a: Sfîntul Gheorghe. Ziua a 6-a: Sfîntul Ilie. Ziua a 7-a: Mozart. Am urmărit, azi-noapte, pe un program de Televiziune un concert de muzică sacră compusă de Mozart, spectacol găzduit de o catedrală din Polonia. Mozart în biserică! - am exclamat. Ce glorios răsună muzica religioasă cîntată chiar în spaţiul pentru care a fost scrisă! Ascultam „Aliluia“, „Agnes Dei“ şi „Ave verum corpus“, strecuram printre gene cîmpul de lumînări şi tunicile roşii ale copiilor din cor, gîndul mă purta la albăstrimile de ceară ale burgului de pe Dunăre, cutreierat de Amadeus în capodopera cinematografică a lui Milos Forman şi o lumină dulce mă învăluia, ca în copilărie, cînd mă înapoiam acasă, în Noaptea de Ajun, „obosit şi plin de apă“, de prin nămeţii de zăpadă, cu Steaua poleită, mama mă descălţa şi o căldură sănătoasă, de lemne şi cărbuni, mă toropea. Atît de puţin îi trebuie unui om să fie fericit! „Eminescu era fericit în nefericirea lui“ - asta mi se pare cea mai profundă propoziţie scrisă de Titu Maiorescu. Numai sfinţii de la icoane sînt fericiţi în nefericirea lor. Cuvine-se să mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care ne-o dăruieşte. Noi sîntem ţărînă şi totuşi respirăm, vedem, auzim, ne bucurăm de viaţă! Tatăl ceresc face cu fiecare dintre noi, în fiecare clipă, un miracol. Eu nu încetez să mă minunez de viaţă, de fenomenul colosal al circulaţiei sîngelui, al bătăilor inimii, al funcţionării creierului. Am găsit în creştinism punctul de sprijin de care aveam nevoie în haos. Astăzi, la 52 de ani pe care i-am împlinit şi de care copilul din mine nu vrea să ţină seama, am convingerea fermă că există forţe care ne guvernează, zi şi noapte. Nu sîntem singuri nici măcar în casa noastră, darămite în Univers. Periodic, lumea de dincolo ne dă semne. De la o vîrstă în sus, tot mai des ne vizitează, în vis, fiinţele dragi care nu mai sînt pe tărîmul acesta, dar, cu siguranţă, trăiesc într-o altă dimensiune. Îmi visez morţii cu voluptate, iar în zori de zi încă nu deschid ochii larg, mai aştept, mai zăbovesc, pentru a păstra în „filmoteca de aur“ mesajele lor, pînă nu se voalează la lumina orbitoare a dimineţii. În camera de alături, copiii mei respiră uşor şi, de bună seamă, au altfel de vise, pline de viaţă, pastelate. Doamne, ţine-Ţi îngerii lîngă fetiţele mele, zi şi noapte, ca să le apere de boli, de necazuri, de accidente ! Atîtea şi atîtea nenorociri se petrec pretutindeni în lume, încît te cutremuri şi te întrebi, cu spaimă: ce mai urmează? Vine o vîrstă cînd nimic nu mai contează, în afara bucuriilor simple ale vieţii. Aud, văd şi simt o vînzoleală nebună în jurul meu. Un furnicar de oameni fără nici un ideal, fără conştiinţa identităţii de sine, fără comunicare cu Dumnezeu se zvîrcoleşte non-stop, aleargă, se consumă, se distrează cu un efort de maimuţăreală de-a dreptul jenant, de care s-ar ruşina şi dobitoacele firii. Uneori, cînd caut vreo emisiune de ştiri sau de muzică clasică pe vreun post de Radio sau de Televiziune, mă izbeşte în faţă valul de mizerii, de glume proaste, de veselie falsă, de subcultură, de amoralitate lansat de nişte fiinţe primitive. Cîtă deşertăciune! Am crezut, mai întîi, că eu sînt de vină, m-am suspectat de boala mizantropului, care se plictiseşte din orice şi numai suportă ritmul trepidant al generaţiilor mai tinere. Din fericire pentru mine, nu sînt mizantrop. Nu sînt antropofob, dacă îmi este permis să creez un cuvînt, adică nu urăsc oamenii. Dimpotrivă, îi iubesc. Numai că fiinţa umană decade, de la an la an, de la secol la secol. Ceea ce părea o monstruozitate, de pildă, acum două veacuri, în epoca romantismului german, acum e un lucru banal. Aşa după cum poţi cunoaşte cel mai bine ce zace într-un om dacă devine şef pentru trei zile, tot astfel pătrunzi în profunzimea esenţei umane observînd, cu atenţie, cum au murit oamenii iluştri ai Planetei, care au fost ultimele lor cuvinte etc. Cine se agaţă de viaţă şi-o va pierde - nu pe cea pămînteană, care, oricum, e sortită pieirii, ci pe cea veşnică. Totul se plăteşte, iar preţul păcatului e moartea. Cum ne comportăm: ca nişte copii ai lui Dumnezeu, sau ca nişte barbari ? Ce-a făcut şi ce-a spus Isus pe cruce se ştie. Dacă Naşterea Mîntuitorului a fost magică, Răstignirea Lui a fost cel mai sinistru examen pe care 1-a dat specia umană în faţa lui Dumnezeu. Atîta ură, atîta prigoană, atîta batjocură! Nevrînd să-L accepte ca rege al iudeilor, vrăjmaşii lui Isus L-au făcut Rege al Lumii. Evreii L-au condamnat la moarte şi romanii L-au crucificat. Numai că, la scurtă vreme, romanii şi, odată cu ei, toate popoarele Occidentului s-au căit amarnic şi s-au creştinat - evreii au continuat să-L batjocorească, de aproape 2.000 de ani şi pînă acum. Din păcate pentru prigonitorii lui Isus, calculul lor a fost greşit: nu-şi puteau închipui că Cel pe care Îl scuipaseră, şi-L pălmuiseră, şi-L însîngeraseră cu coroana de spini va învia! Şi El a înviat, cu adevărat! Şi ne-a certat, şi ne-a iertat, în marea mila Lui. Iată de ce consider că evreii sînt în contratimp cu Istoria. Nu atît pentru că L-au dat pradă morţii pe Mesia, ci fiindcă tot aşteaptă un alt Mesia, care nu va veni niciodată. Pentru evrei, credinţa lor primară în profeţiile hassidice valorează mai mult decît evidenţa copleşitoare a morţii de martir pe care au îndurat-o, cu entuziasm, sute de mii de creştini, la care se adaugă milioanele de basilici, biserici, schituri şi mînăstiri întemeiate de-a lungul a două milenii. Omenirea nu face nimic gratuit, sau întîmplător. Mai mult ca sigur, dacă Isus n-ar fi înviat şi nu s-ar fi arătat apostolilor, aceştia s-ar fi lepădat de El şi s-ar fi întors la munca lor. Însă n-a fost să fie aşa. Am avut şansa să văd, într-o noapte a lui noiembrie 2000, împreună cu soţia şi fiicele noastre, fiind însoţiţi de deputatul Sever Meşca (fost diplomat la Roma), mica temniţă Marmetin, de sub Colina Capitoliului, din Cetatea Eternă, unde au fost închişi Sfinţii Petru şi Pavel. Puţin mai sus, străjuieşte Lupoaica cu puii, statuie mică şi cuminte, dar cu ce forţă colosală de iradiere pe întregul Pămînt! Puţin mai jos, se întinde o stradă romană autentică, veche de vreo 2.500 de ani, unde, dacă zăboveşti prea mult, s-ar putea să ai surpriza să nimereşti într-o copcă a timpului şi să plonjezi către alte ere. De acolo, de la Mamertin, 1-a ajutat un înger de lumină, pe Petru, să evadeze; a fost, aceea, cea mai spectaculoasă evadare din Istorie. Pe Isus nu L-a ajutat nimeni, săracul de El, a fost ca un miel neprihănit, L-au arestat, L-au judecat. L-au împovărat cu o traversă grea, de lemn, şi apoi L-au înălţat pe „stîlpul infamiei”, unde piroanele I-au sfărîmat palmele şi tălpile. În Antichitate, nu exista moarte mai umilitoare decît spînzurarea pe lemn. Pretutindeni s-au răspîndi aşchii din crucea lui Isus, găsită după trei veacuri, de mama împăratului Constantin cel Mare, dar cuiele? Unde sînt cuiele? Se poate spune că abia atunci a luat sfîrşit Epoca Fierului. În vremea aceea, la Roma era împărat Tiberiu. Nu după mult timp. Dumnezeu i-a bătut şi pe evrei, şi pe romani. Pe evrei prin distrugerea Templului în anul 70 d. Chr., edificiu pe care nici acum nu şi l-au mai reconstruit. Pe romani prin erupţia devastatoare a Vezuviului în anul 79, cînd lava vulcanică a îngropat două cetăţi pline de viaţă. Pompei şi Herculanum. Mulţi dintre apostolii lui Isus încă trăiau la acea vreme. Dar bătaia lui Dumnezeu a fost cu mult mai cruntă şi pe termen lung: imperiul roman a fost distrus, complet, prin cucerirea Cetăţii Eterne de către barbari, în anul 410, cît despre evrei, pedeapsa a fost năpraznică, ei rătăcind prin lume, de atunci şi pînă acum, negăsindu-şi liniştea nici măcar în statul pe care şi l-au creat (şi la care eu cred că au tot dreptul, fiindcă aceea e ţara lor). Şi totuşi, nici un creştin adevărat nu poate fi antisemit (termen impus în anul 1880, în Anglia). De ce? Din multe motive. În primul rînd, fiindcă mama lui Isus era evreică, iar Mîntuitorul Se trage din spiţa Regelui David. În al doilea rînd, fiindcă Noul Testament nu poate fi imaginat fără rădăcinile pe care le are în Vechiul Testament. În al treilea rînd, nimeni nu are dreptul să urască un Neam, sub pretextul că ar face dreptate, ar îndrepta greşeli vechi etc. Nici eu nu sînt, nu pot, organic, să fiu antisemit; tot ceea ce combat eu este hoţia, fariseismul, lipsa de măsură a unor evrei, aşa cum le combat şi atunci cînd se manifestă la unii conaţionali ai mei. În definitiv, nimănui nu i-a trecut prin minte să-1 acuze pe Papa Ioan Paul al II-lea de antisemitism atunci cînd a rostit (zilele trecute!) judecata aspră: „Nici evreii, nici arabii nu au voie să desfigureze pămîntul sfînt!”. Memorabilă anatemă! Pentru că, dincolo de raţiunile pe care le are fiecare tabără şi pe care încercăm să le înţelegem, se întinde o privelişte apocaliptică: şi Bethleemul şi Ierusalimul şi alte locuri care şi-au legat numele de Mîntuitorul Popoarelor, de cîteva decenii nu mai sînt sanctuare ale păcii şi meditaţiei, ci au devenit teatru de război, situaţie inacceptabilă, care ne aruncă, înapoi, cu aproape 1000 de ani, pînă în bezna sîngeroasă a primelor cruciade. Şi evreii, şi arabii trebuie să înţeleagă acest adevăr: ei tulbură spiritul sanctuarelor creştine, îneacă în praf de puşcă şi în gaze lacrimogene şi ieslea naşterii lui Isus, şi mormîntul dăruit de Iosif din Arimateea, de unde Învăţătorul S-a înălţat la cer! Eu cred că a venit momentul unui protest hotărît din partea celui peste 1 miliard de creştini din întreaga lume. Dacă acum aş folosi pana pamfletarului care sînt, le-aş spune, şi lui Ariel Sharon, şi lui Yasser Arafat: ia încăieraţi-vă voi în altă parte!
Am început acest eseu cu Dumnezeu - este cel mai important cuvînt al tuturor graiurilor pămîntului, iar la români el are o bogăţie semantică formidabilă, întrucît vine de la „Dominus Deus”, care s-ar traduce prin „Domnul Zeus”. Noi, cu toţii, stăm în palma lui Dumnezeu. Dacă El vrea să ne dea viaţă, ne dă. Dacă El vrea să ne distrugă, ne distruge, cînd ne e lumea mai dragă. Planurile Lui noi nu le cunoaştem. Imaginîndu-ne viaţa noastră ca pe un film pe care îl vizionăm invers, de la sfîrşit la început, vom înţelege că evenimentele nu se puteau întîmpla decît exact aşa cum s-au întîmplat. Noi numim asta destin. Nu e nici un destin, e voinţa Domnului.
Acum, primul Crăciun al Mileniului III creştin vine pe cai de viscol. Ţara mea e mai amărîtă ca niciodată. Ne bate Dumnezeu pentru necredinţa şi răutatea noastră şi nu trebuie să ne aşteptăm la nimic bun atîta timp cît printre noi trăiesc femei care îşi ucid pruncii, taţi care îşi violează fetele, netrebnici care vînd copii pentru a fi măcelăriţi în băncile de organe, prostituate, drogaţi, satanişti, brute care chinuiesc şi ucid animale şi, peste toţi aceştia, nişte dregători (politicieni, magistraţi, vameşi, poliţişti, funcţionari publici) care fură de sting, disperaţi că fură alţii mai mult şi ei nu-şi pot asigura huzurul familiilor pe trei generaţii. Spectacolul vieţii publice româneşti este abominabil. Dacă s-ar inventa nişte ochelari cu raze speciale, încă necunoscute, am vedea că în locul feeriei de iarnă se află, de fapt, o mocirlă pestilenţială. Ceva cam în genul aparatelor medicale, pe ecranul cărora şi cea mai frumoasă femeie apare ca un schelet, ceea ce înseamnă că viaţa şi moartea coexistă, putrezirea depăşind viteza luminii. Încercaţi să vă imaginaţi fizica modernă operînd cu un alt concept în loc de viteza luminii, viteza întunericului adică a putrezirii. Era Acvariului s-a încheiat, a început Era Vărsătorului. Îmi este milă de Poporul meu, dar mai mult decît am făcut pînă acum, nu ştiu cum aş putea să-1 ajut. Mai mult decît să-mi sacrific sănătatea, somnul, liniştea, opera literară, viaţa de familie şi chiar libertatea, ce-aş putea să mai fac ? Dacă aş şti că, prin moartea mea, l-aş ajuta să fie puţin mai fericit, n-aş sta pe gînduri şi m-aş duce la moarte. Fireşte, cineva ar putea întreba: nu-ţi dai mai mare importanţă decît ai? Cine ştie, poate că are dreptate. Poate că eu nici nu contez. Dar mişcarea naţională pe care am creat-o, asta da, contează, există, merge înainte. E o mişcare care se asemuie, pe undeva păstrînd proporţiile, cu tot ceea ce avea mai bun revoluţia puritanilor, din Anglia lui Olliver Cromwell. N-au decît să facă alţii mai mult şi mai folositor pentru ţară. Eu atîta m-am priceput să fac. Mie atîta mi-a dat bunul Dumnezeu putinţa să înfăptuiesc. Am început să obosesc. E greu să te lupţi singur, împotriva tuturor. Eu am un ideal de viaţă şi-o tablă de valori care nu corespund, deloc, cu jungla în care s-a rătăcit societatea românească. Şi pentru că rezistenţa faţă de idealuri şi faţă de smerenia creştină este atît de încăpăţînată, eu părăsesc, din cînd în cînd, duhul blîndeţii şi fac ceea ce nu-mi place să fac, îi atac pe răufăcători în bîrlogul lor, pe limba şi pe înţelesul lor, pentru a-i ruşina în faţa lumii. Modelul meu nu e altul decît Isus, care a pus mîna pe bici şi i-a alungat din Templu pe zarafi şi închinătorii la idoli. Evident că într-o ţară condusă de nişte oameni fără Dumnezeu, care îşi văd ameninţate afacerile profitabile, într-o ţară putred de coruptă, guvernată de sodomişti - un om ca mine pare de pe altă Planetă, dislocă, deranjează, irită, exasperează. Şi astfel am devenit, pentru tîlharii care răstignesc Poporul Român ca pe Isus Christos, Inamicul Public nr. 1. Nici un mijloc de defăimare şi de intimidare n-a fost cruţat, într-un joc al nervilor care a urmărit, mai întîi, moartea mea civilă, iar mai apoi moartea mea fizică. Pînă acum, nici o uneltire a vrăjmaşilor n-a avut sorţi de izbîndă. „Dacă Dumnezeu este cu mine, cine poate fi împotrivă?” - se întreba Apostolul Pavel. Important este că eu sînt convins că fac bine ceea ce fac şi că evenimentele din ultimii 12 ani m-au strunjit, m-au cizelat, m-au silit să nu greşesc, să duc o viaţă exemplară, inatacabilă. Absolut toate mîrşăviile care se inventează împotriva mea nu mă ating, pentru simplul motiv că ele nu sînt adevărate, aşa ceva nu există. Am să merg înainte. Deşi mă trezesc în zori cu ochii în cătuşe de cearcăne şi cu limba de cenuşă, de-atîta ardere interioară. Adevărul este de partea mea. Pesemne că Dumnezeu are un plan cu mine, altminteri nu mi-ar da atîta forţă morală. Nu duşmanii mă pot doborî, ci lehamitea, de tot şi de toate, care mă paşte. Există, din fericire, un antidot şi pentru aşa ceva: copiii şi bătrînii nevoiaşi pe care îi văd şi pe care n-am voie să-i abandonez. Pentru ei, pentru toţi oamenii cinstiţi din ţara asta merită să fac eforturi supraomeneşti.
Astăzi, în pragul Naşterii Mîntuitorului, să ne gîndim şi la Crăciunul însîngerat pe care Antichrist ni 1-a azvîrlit în pridvor, în urmă cu 12 ani. Pentru acel măcel încă nu a plătit nimeni, decît unii uneltitori care, între timp, au murit şi fierb în cazanele Iadului. În amintirea celor peste 1.000 de români nevinovaţi care au fost împuşcaţi cu sînge rece, să aprindem, pe tot cuprinsul ţării, nişte candele de zăpadă. Atîta vreme cît românii, din puţinul lor, mai pot împodobi un Pom de Crăciun, încă mai avem o speranţă. Ce minunate sînt marile Sărbători ale Creştinătăţii! Ce înalte sînt, ce nobile, ce năvalnice ! Le iubim şi le cultivăm nu numai pentru încărcătura lor religioasă, ci şi, ca să fim sinceri, şi pentru că ne aduc aminte de copilărie, de părinţi, de casa şi curtea unde am crescut, de colegii de şcoală şi de primii dascăli. Unde e Steaua copilăriei noastre, cu razele ei de staniol, cu franjurii argintii şi iconiţa lucioasă din mijloc? Unde e biciul Pluguşorului, cu sfîrcul de borangic, ca să răsune mai tare şi să-1 deştepte din somnul milenar pe Bădiţa Traian? Unde s-a pierdut gustul primordial al vieţii, al cireşelor la urechi, al felinarelor aprinse în bostanii scobiţi, al clorului din apele albastre ale ştrandurilor, al liliacului bătut, care îmbăta o uliţă sau un cartier întreg, al hoinărelii prin cazemate şi ruine numai de noi ştiute? Oh, şi ce mînă a şters, cu buretele, parfumurile şi culorile „vîrstei de aur”, prin urmare ecluzele prin care intram şi noi în lume, vrăjiţi de aroma pepenilor galbeni şi de steaua de email rubiniu, ca focul, de pe întîiul chipiu de militar pe care l-am văzut? Şi ce s-o fi ales din globurile roşii, albastre, verzi, mov şi aurii, din beteala sclipitoare ca horbota zăpezii, din păpuşile cu nume de prinţese, din licuricii şi artificiile care scăpărau în bradul veşnic verde al copilăriei? Unde sînteţi voi, comori fără pereche? În ce firidă a timpului devorator vă ascundeţi şi de ce aţi luat cu voi, întipărit în ceara topită a lumînărilor, chipul copiilor care am fost? Vine Crăciunul, cu alaiul lui de datini şi obiceiuri care, la români, sînt tulburătoare. Noroc că mai există ţărani pe acest pămînt, care au prunci şi lanţul generaţiilor nu se poate rupe. Măcar la sat, adică acolo unde Lucian Blaga era convins că s-a născut veşnicia. Naşterea Mîntuitorului nostru Isus Christos este o sărbătoare a oamenilor şi, deopotrivă, a firii întregi. „Oamenii mari s-au născut în case mici” - scria Nicolae Iorga. Iar cel mai mare dintre toţi - aş adăuga eu - nici măcar nu S-a născut într-o casă, ci într-un staul. Toate imperiile au pierit, numai imperiul acestui împărat în toga albă a Adevărului a rezistat şi va dăinui de-a pururi. Sfatul meu este acesta: pocăiţi-vă, români, întoarceţi-vă la Domnul, aduceţi-vă aminte că sîntem muritori şi că trebuie să ne salvăm sufletele ! Să nu facem nimic care ar putea să ne arunce în vîrtejul remuşcărilor, al regretelor, al ruşinii de noi înşine. Să nu avem o viaţă dublă. Să nu minţim. Să nu preacurvim. Să nu furăm. Să nu fim pizmaşi. Să nu ne lăsăm pradă trufiei care merge înaintea căderii. Să respectăm cele 10 porunci ale Bibliei. Pe scurt, să trăim pe placul lui Dumnezeu. Eu, omul mereu răzvrătit, înţeleg să mă supun numai lui Dumnezeu. Am evadat din lumea aceasta zgomotoasă, nu particip la recepţii, la expoziţii, la simpozioane, la întîlniri mondene, pe scurt, am redus la minimum „viaţa de lume“. Totul e pierdere de vreme. Deşertăciune.
În satele, tîrgurile şi oraşele noastre nu se cîntă Mozart, decît arareori. La noi se cîntă colinde, iar acestea ating, de multe ori, perfecţiunea bijuteriilor clasice. La noi, Bădiţa Traian nu e altul decît cuceritorul Daciei, supranumit Pater Patriae, împăratul Traian. Iar Lerui Ler este împăratul Aurelian, care şi-a retras trupele de pe meleagurile noastre, pentru a apăra Roma de barbari, dar osmoza etnică dacoromână nu mai putea fi oprită, după 6 generaţii de colonizare intensă. Am vrut să spun că la români Sărbătorile de Iarnă sînt Istorie. Iată de ce nu le poate smulge nimeni din existenţa noastră, aşa cum nu poate fi smulsă latinitatea, sau limba română. Să ne lăsăm purtaţi de vraja lui Decembrie, cu vorbele sale fascinante: Crăciun... Clopote... Brazi... Colinde... Colindiţa nu-i mai multă... Irozi... Magi... Viflaim... Sus la poarta Raiului... Fecioara Maria... Naşte pe Mesia... În final, ca într-o comunicare directă, rostiţi după mine, voi, care citiţi aceste însemnări, Rugăciunea Inimii, făurită acum 1000 de ani de călugării de pe Muntele Athos şi, după cîteva zeci de incantaţii, să vedeţi ce fluid energetic o să vă străbată: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

CORNELIU VADIM TUDOR
Noaptea de 13 spre 14 decembrie 2001


Ziarul TRICOLORUL, nr 2362 / 12.01.2012