Revista ROMANIA MARE - NR. 1131 - ANUL XXIII - VINERI 30 MARTIE 2012

MARELE JAF NAŢIONAL – FAZA FINALĂ (MORTALĂ)! LA ARME, ROMÂNI!



Luni, 26 martie 2012, a început ultimul asalt împotriva României: a fost vîndută, pe un bacşiş, marea companie CUPRU MIN ABRUD, cu bogăţii cu tot. Adică peste 1.000.000 de tone de cupru şi cantităţi imense de aur, argint, wolfram şi alte metale. Acesta e cel mai mare zăcămînt de cupru din Europa. Aşa după cum se ştie, preţul actual al cuprului, la bursă, este de 8.400 de dolari pe tonă – prin urmare, numai cuprul de acolo valorează peste 8,4 miliarde de dolari. Dar porcii care conduc această „Fermă a animalelor“, adică Regimul Băsescu-Ungureanu, au dat comoara respectivă la un preţ de 40 de ori mai mic. Cui? Unor gangsteri EVREI. La presiunea şantajistă a altor gangsteri evrei, de la FMI, care l-au strîns cu uşa pe dementul Traian Băsescu, să le facă plocon cele mai profitabile companii naţionale, dacă mai vrea să pupe vreun împrumut. Revista noastră a publicat, nu demult, Lista cu aceste companii. O reamintim: Nuclearelectrica, TAROM, Poşta Română, Oltchim, Cupru Min, CFR Marfă, Electrica Serv, Electrica Furnizare, Electrica Distribuţie, Elcen Bucureşti şi cele 2 complexe energetice, Oltenia şi Hunedoara, care vor fi înfiinţate prin contopirea mai multor unităţi. Complexul Energetic Oltenia va fi format prin fuzionarea Societăţii Naţionale a Lignitului Oltenia cu termocentralele Turceni, Craiova şi Rovinari, iar Complexul Energetic Hunedoara va cuprinde termocentralele Paroşeni şi Mintia, precum şi minele, considerate viabile, ale Companiei Naţionale a Huilei.


Acum înţelegeţi de ce a fost reactivat agentul MOSSAD-CIA Mihai Răzvan Ungureanu şi uns prim-ministru? Tocmai pentru executarea acestor misiuni murdare. Avem de-a face cu o veritabilă crimă împotriva Poporului Român. Popor care, dacă nu-i termină pe aceşti terorişti, îşi merită soarta şi o să dispară din Istorie.














Lirică flamandă






Gloria Eladei






Ce-am fi noi fără voi, o, Greci de altădată?


Săracă ar fi lumea, şi-n veci întunecată,


De n-ar fi-ncins o horă frumoşii voştri zei


Pe mozaicul átic, în sunet de cimbale


Dansînd fără-ncetare, cu aur în sandale,


Sub nudurile calde, de marmură şi stei.


Sau dacă, în răstimpuri, vreunul dintre voi


N-ar fi avut curajul să slobozească focul –


O pasăre stingheră, ce-şi caută norocul


Zburînd spre ceruri – cine-ar fi spus despre eroi


Vreun cîntec? Visul cine l-ar fi înaripat?


O, ţărişoară veche, pămînt de neuitat!


De umbre, nici Elada n-a fost ferită, ştiu!


Chiar şi de ţărmu-Atenei scăldate în lumină,


Durerea omenească, vai! nu era străină:


Oracole funeste lovind în cîte-un fiu


De rege, sau în mîndre prinţese-ndoliate...


Dădea tîrcoale, tainic, Cruzimea prin cetate...


Dar ascultaţi! Pe buze-şi apasă zeul Pan


Vrăjitul nai de trestii cu sunet năzdrăvan.


Cu fiecare strofă de aur ce o cîntă


Pe struna lui, Apollo auzul ni-l încîntă.


Ies nimfele, c-un chiot, din tufele afunde;


Pe plaiurile pline de soare, le răspunde


Un cor de voci şi ţiteri: al muzelor – surori –


Şi peste tot înalţă un imn biruitor.


O rouă sidefie şi cristalină umple


Văzduhul, marea, vinul, coloanele din temple.


Culoarea neagră însăşi strălucitoare pare


În marmura atîtor statui nemuritoare,


Prin care îşi cinsteşte poporul morţii fii:


E gloria Eladei, la mările-azurii...


Iar noi, din bezna noastră, cu veacuri mai tîrziu,


Ne aţintim privirea, ca spre un simbol viu,


Spre zările Eladei, spre slava ei străveche –


Atîta poate omul, cel fără de pereche!






De-atunci, fără-ncetare, învăluiţi în norul


De aur al dorinţei, prin vreme rătăcim.


O, de-am putea, pe sprintenii murgi, să călărim


Spre Parthenonul nostru, urmaţi de-ntreg poporul!


Achilles Mussche


(Traducere de Petre Solomon)














Fotbal






Un sfat pentru şeful arbitrilor: cînd trei


zic că eşti beat, du-te şi te culcă…






Am asistat, joi seara, pe canalul Digi Sport, la jelirea lacrimogenă a lui Ion Crăciunescu. Efectiv, fostul arbitru a plîns, în direct (prin telefon, deşi putea să-l curenteze!), în urechea prezentatorului Vali Moraru. În ruptul capului el n-ar fi recunoscut că a greşit. Nici arbitrii n-au greşit! Numai şefii de cluburi: Gigi Becali (Steaua), Nicolae Badea (Dinamo), Adrian Porumboiu (F.C. Vaslui). Nu voi intra în detaliile ultimelor meciuri din campionatul României. Nimeni nu poate fi, cu desăvîrşire, obiectiv. Dar cînd un arbitru refuză acordarea a două lovituri de la 11 metri echipei Steaua în meciul de la Tg. Mureş, la faulturi care se vedeau şi din Lună, aşa cum se vede Marele Zid Chinezesc, nu mai e vorba de o greşeală flagrantă, ci de o atitudine, un comportament periculos. „A greşi e omeneşte; a persevera în greşeală - e diabolic!“.


Asta a făcut acest foarte îngîmfat Cristi Balaj, luat în braţe de cineva care ar trebui să se ocupe de arbitri, nu de patronii şi finanţatorii cluburilor – şi mai îngîmfatul Ion Crăciunescu. E incredibil cît de plin de el e acest băiat din Vîlcea: „Cine e Adrian Porumboiu faţă de mine?”, întreba el, obsesiv. Eu ştiu, foarte bine, cine sînt amîndoi. Adrian Porumboiu a fost un arbitru bun, iar acum e un om de afaceri care a creat locuri de muncă şi, prin echipa F.C. Vaslui, oferă o bucurie unui judeţ considerat „polul sărăciei” din România, nu de ieri, de azi. Dar cine eşti tu, dragă Ion Crăciunescu, să sfidezi şi să judeci pe toată lumea? Nu e clar că aproape TOATE meciurile din România sînt grav viciate de oamenii pe care îi iei, tu, în braţe, sistematic?


Atunci cînd arbitrul partidei Oţelul Galaţi – Dinamo Bucureşti invocă, drept scuză, acordarea a două lovituri de la 11 metri pentru „cîinii roşii” – aşa ceva nu justifică şi nu face să fie iertate celelalte greşeli.


Mai pe înţelesul tuturor, un favor nu poate face uitată o eroare incalificabilă. Eu, unul, cred că cea de a doua lovitură de la 11 metri acordată echipei Dinamo la un plonjon al mult prea teatralului Dănciulescu, a fost o porcărie – acolo trebuia dat nu penalty, ci cartonaş galben pentru simulare; noroc cu Cătălin Munteanu, care a trimis mingea nu în poartă, ci în... port! Dar „necavalerul în negru” a gafat, monumental, şi atunci cînd l-a eliminat pe dinamovistul Marius Nicolae – da, o fi judokan băiatul ăsta, se zbuciumă, dă din coate, dar în acea fază el era cel hărţuit şi tăvălit de adversar pe jos, aşa că arbitrul trebuia să fluiere şi să acorde fault pentru Dinamo. „Jaf organizat!”, a exclamat Cornel Dinu, care nu e numai procuror, ci şi general de Poliţie. Nutresc speranţa că Ion Crăciunescu n-o să spună şi: „Cine e Cornel Dinu faţă de mine?”.


Încep să cred, şi eu, că „jocurile” sînt făcute, din nou, pentru CFR Cluj. Adică pentru ungurul obraznic şi cu avere suspectă Zoltan Arpad Paszkany. Protejat de ungurul etern şi la fel de obraznic Kassay Bela, secretarul general al FRF. Cine e vicepremier al Guvernului României? Ungurul Marko Bela. Cine e secretar general al Guvernului României? Ungurul Attila Dezsi. Şi iată cum e favorizată, pe faţă, de nişte arbitri corupţi (dintre care unii sînt tot unguri) o echipă modestă, CFR Cluj, care, atunci cînd joacă în Europa, deraiază sistematic.


Ar fi multe de spus. Nu cred că Ion Crăciunescu ştie ce jocuri oculte se fac în spatele lui. Ca destui olteni, el e fudul. Se crede infailibil. După care, dacă cineva îl contrează şi îi reproşează că „fluieraşii” lui strică nu numai un meci, ci un întreg campionat - începe să pişe ochii, în direct, la televizor, şi să o invoce pe mama lui moartă (Dumnezeu s-o ierte). Românii au o vorbă mare: „Cînd doi zic că eşti beat, du-te şi te culcă”. În cazul lui Crăciunescu, nu e vorba de doi, ci de trei, ba chiar şi de mai mulţi. Ce analizezi tu, la tablă, Crăciunescule, n-are nici o valoare, atîta timp cît milioane de oameni au văzut, la televizor, că portarul gazdelor a secerat un atacant stelist, fără a atinge balonul, şi acelaşi portar recidivist l-a dărîmat, în ultimele secunde ale partidei, pe un alt stelist, dar, concomitent, tot în careul echipei mureşene, un fundaş l-a tras de tricou şi l-a trîntit la pămînt pe portarul Stelei, Tătăruşanu. Şi arbitrul Balaj se face că plouă, deşi era la cîţiva paşi. Dă-l afară din arbitraj, dacă vrei să faci curăţenie! Nu plînge, ca o babă, la televizor! Mai convingător plînge Daniela Crudu. Te-a înjurat Gigi de mamă? Asta-i situaţia, nu trebuia, tu, să te pui în postura asta. Să te pui şi, subliniez, să te complaci. La munca atîtor oameni nu te gîndeşti? De starea de spirit a atîtor milioane de iubitori ai fotbalului, din galeriile sportive şi din faţa micului ecran, nu-ţi pasă? Au fost şi sînt viciate – în mod sistematic – rezultatele unor meciuri de fotbal şi, implicit, clasamentul final al unui campionat şi reprezentarea ţării în competiţiile continentului. Nu se poate ca tu, Crăciunescule, să invoci statutul României de membră a Uniunii Europene, dar să sari în apărarea unor arbitri care fac altceva decît se face în fotbalul european. Am zis arbitri? Nu, ei nu sînt arbitri, sînt interlopi, cu mult mai periculoşi decît Bercea Mondialul, Clanul Cămătaru, Clanul Geamănu ş.a.


Există o soluţie: arbitri străini. Cu orice preţ. La fel ca în multe alte domenii, ne dovedim a fi incapabili să ne gospodărim singuri. Pasiuni şi interese prea mari, care compromit principiile ce guvernează sportul. Şi mai e ceva: eliminarea lui Mircea Sandu din fruntea Federaţiei Române de Fotbal. Acest individ a depăşit orice limită! Pînă acum, a călcat pe cadavrele unor echipe atît de iubite: Politehnica Timişoara, Universitatea Craiova... Ce mai aşteptăm? Să îngroape TOT fotbalul din Ţara asta? N-are nici o putere societatea românească să-l elimine pe acest personaj atît de diabolic? Atunci e jale mare. Peştele de la cap se-mpute...


CORNELIU VADIM TUDOR


23 martie 2012






Biblioteca Naţională






Avram Iancu (1)






Cînd Europa, istovită de războaiele Revoluţiei Franceze şi de războaiele lui Napoleon, tînjea descurajată şi fără nici un ideal de viaţă, marele poet Alfred de Musset chema disperat, în ajutorul ei, un nou erou salvator, un nou Dumnezeu, care să dea lumii un nou ideal şi s-o mîntuiască de disperarea ei: „Qui de nous, qui de nous va devenir Dieu?“. În calea ei dureroasă, spre marea minune amăgitoare a fericirii pămînteşti, omenirea noastră s-a găsit de multe ori între dezamăgirea unui ideal pierdut şi disperarea unui ideal încă nenăscut; ea a chemat de multe ori în ajutorul ei pe cîte un erou salvator, care s-o mîntuiască de disperare, pentru că istoria omenirii se împarte între disperarea necredinţei şi entuziasmul credinţei.


În suişul anevoios al omului către ţelurile lui veşnic reînnoite, eroul din fruntea tristei caravane omeneşti, luminat cel dintîi de soarele idealului care răsare după orizont, anunţă lumii disperate răsăritul noului ideal de viaţă. La glasul eroului, omenirea devine eroică; ea admiră din nou nobleţea omului, citită în nobleţea noului ideal şi, cu hotărîrea ei dîrză, reface o nouă viaţă entuziastă, după care va urma noua dezamăgire şi, apoi, alt ideal şi alt erou.


Istoria omenirii trece de la dezamăgire la entuziasm şi de la entuziasm la dezamăgire şi ea se rezumă în viaţa eroilor ei. Şi pentru că ea şi-a dat seama că lumea fără de eroi ar fi o corabie fără de pînze şi fără de lopeţi, din eroii săi, omul a creat zeii conducători ai lumilor şi ai Universului. Nu ştim dacă zeii au creat Universul, dar ştim că zeii au creat omenirea, pentru că, fără eroii lui, omul n-ar fi ieşit din animalitate. Dar eroul apărător al noului ideal şi înfruntător al idealului vechi este întotdeauna răstignit pe cruce, pentru că marile idealuri ale omenirii s-au coborît întotdeauna de pe cruce şi întotdeauna recolta semănătorilor de ideal n-o strîng ei, ci urmaşii lor. De aceea, cea mai mare minune a universului nostru nu este nici cerul înstelat, pentru că stelele sînt tot de lut; nu sînt nici eroii artei, pentru că arta s-a născut din desfătarea egoistă a frumosului; nu sînt nici eroii ştiinţei, pentru că ştiinţa s-a născut din lupta egoismelor. Minunea-minunilor în acest grandios univers este numai eroismul moral care, în lupta pentru viaţă şi în măcelul universal, sacrifică viaţa eroului, pentru fericirea urmaşilor. Este o minune morală să semeni pentru tine durerea şi pentru urmaşii tăi fericirea, este o mare minune să semeni pentru după moarte. De aceea, Biblia Creştinismului este Biblia omenirii tuturor timpurilor, pentru că Biblia creştină este divinizarea suferinţelor marilor idealuri omeneşti şi îndumnezeirea suferinţelor tuturor marilor mîntuitori ai omenirii. Biblia este Divina Tragedie a Omului, a Idealului şi a Mîntuitorilor omenirii.


Ceea ce se întîmplă cu omenirea, se întîmplă şi cu naţiunile, pentru că şi istoria naţiunilor, ca şi istoria omenirii, se împarte între dezamăgirea idealului pierdut şi entuziasmul idealului găsit; iar eroii care dau viaţa şi vlaga eroică a naţiunilor au aceeaşi soartă dureroasă ca şi eroii omenirii, pentru că fiecare naţiune are Biblia, are martirii şi pe mîntuitorii săi.


S-a pus întrebarea dacă sînt fericite popoarele care au, sau cele care n-au istorie. Neamurile fără istorie sînt neamurile moarte, pentru că popoarele fără istorie sînt popoarele fără ideal şi fără eroi; şi, întrucît naţiunile au viaţa eroilor lor, o naţiune are atîtea vieţi cîţi eroi are istoria ei. Naţiunile plămădite şi purificate în suferinţă se pot mîndri cu suferinţele lor trecute, pentru că numai ele justifică bucuriile lor prezente. Noi, românii, avem cu noi nobleţea suferinţelor noastre naţionale şi de aceea comemorarea eroului Avram Iancu este un mare simbol. Este un simbol pentru ţara noastră faptul că o naţiune întreagă celebrează memoria unui erou naţional; este un simbol pentru profesiunea noastră faptul că marele erou naţional sărbătorit de Naţiunea Română este un avocat; este un simbol pentru Naţiunea Română şi faptul că Baroul român poate să comemoreze o revoluţie în chiar templul Justiţiei. Această comemorare este un simbol pentru naţiunea noastră, pentru că naţiunile care îşi comemorează eroii sînt naţiuni eroice, care trăiesc cît lumea şi pier odată cu ea. Războiul cel mare a fost revoluţia naţiunilor, a fost apelul nominal al naţiunilor eroice ale Pămîntului, care au rămas în viaţă în vîrtejul universal al morţii; a fost încununarea naţiunilor încă în viaţă, pentru eroismul de a fi trăit şi proclamat dreptul lor la viaţa eternă. De astăzi se naşte pentru noi o nouă răspundere, pentru că, de azi înainte, dacă nu mai sînt neamuri care pier, mai sînt încă neamuri care decad prin nedreptate. Pînă acum ceream de la naţiuni eroismul luptei pentru viaţă; de azi înainte pretindem de la ele eroismul luptei pentru dreptate.


Această comemorare a unui avocat, a unui om de drept, este şi un simbol, pentru că naţiunea care-l comemorează este o naţiune dreaptă. Astăzi, cînd nobleţea omului şi a naţiunilor se judecă nu numai după puterea lor, dar şi după dreptatea lor, noi putem să revendicăm, cu mîndrie, nobleţea naţiunilor drepte, pentru că viaţa Naţiunii Române a fost o eternă luptă pentru dreptatea ei şi pentru dreptatea altora. De aceea, puţine dintre neamurile pămîntului sînt fericite ca Naţiunea Română, care poate să celebreze astăzi toate războaiele şi toate revoluţiile ei, în chiar Templul Dreptăţii.


Această comemorare a unui erou ardelean este şi un simbol pentru Ardeal, nefiind o întîmplare faptul că marele erou naţional al românilor este un ardelean. Transilvania este Piemontul Naţiunii Române, pentru că, atunci cînd Basarabia plîngea, cînd Bucovina medita, cînd Regatul se pregătea, Transilvania eroică ducea lupta dîrză pentru Naţiunea Română. Neamul Românesc a trăit şi a învins, susţinut de mirajul regatului şi de luptele Ardealului; de aceea, încununarea eroului Avram Iancu este încununarea eroicului Ardeal.


Această comemorare este un simbol şi pentru profesiunea noastră, pentru că ea ridică în ochii întregului nostru neam rolul important al avocatului şi al baroului în viaţa unui popor. Sufletul avocatului Avram Iancu vine din sufletul profesiunii noastre, pentru că baroul se bazează pe eroismul avocatului în apărarea dreptului, contra oricui şi contra tuturor. Întocmai ca acele cetăţi medievale ridicate în inima barbariei, pentru apărarea civilizaţiei, omenirea tuturor timpurilor face din barou o cetate întărită, cu privilegii şi libertăţi nelimitate, în care ea îşi aşează toate idealurile de drept şi de dreptate, pe care le dă în apărarea avocaţilor, ridicaţi la rangul de luptători ai dreptului. Baroul are datoria să apere drepturile omului şi drepturile naţiunilor contra societăţii înseşi şi contra omenirii întregi.


Noi reprezentăm, în societate, realismul moral, pentru că noi sîntem aşezaţi de lume între idealurile ei înalte şi realitatea vieţii prozaice, pentru ca să împăcăm visul cu realitatea, să trecem barca societăţii noastre printre Scylla realităţii urîte şi Caribda idealului vaporos. Noi avem menirea să ţinem pe Anteu, care este idealul omenesc utopic, totdeauna legat de pămîntul nostru, care este realitatea vieţii şi care dă viaţă idealului omenesc. De aceea în Barou găsim depozitată cea mai mare şi singura filozofie a lumii şi a universului, găsim filozofia împăcării contrariilor, din care se nasc evoluţia şi tranzacţionismul universal.


Baroul este creatorul Dreptului, pentru că legea pe care noi o apărăm nu este decît o abstracţie neputincioasă prin ea însăşi. Legea nu este decît o declarare de drepturi, şi între declararea şi realizarea dreptului este aceeaşi deosebire ca între idee şi faptă, ca între abstract şi realitate. Toate drepturile omului şi cele mai frumoase drepturi ale omenirii au fost scrise şi declarate încă de la începutul lumii, dar numai puţine din ele au putut fi realizate. Omenirea, prin evoluţia ei lentă şi lungă, naşte Dreptul, legiuitorul îl proclamă, Baroul îi dă viaţă şi magistratul îl constată şi îl execută.


Aşadar, cine vrea să urmărească evoluţia dreptului omenirii, nu trebuie s-o caute nici în legile scrise, abstracte şi neputincioase, nici în sentinţele magistraţilor, făurite cu ajutorul Baroului, pentru că dreptul legilor şi dreptul sentinţelor singure ar fi dreptul abstract, dreptul mort. Evoluţia dreptului real şi viu trebuie căutată în evoluţia Baroului şi în pledoariile avocaţilor. Fără idealismul realist al baroului, dreptul ar rătăci între ideal şi realitate, iar sentinţele magistraţilor ar fi o abstracţie depărtată de viaţa vie şi curgătoare.


Baroul nu este numai creatorul Dreptului, el este şi apărătorul lui, iar profesiunea apărării naşte în sufletul nostru funcţiunea apărării, naşte imperativul categoric al apărării dreptului.


Numai că acela care apără o dreptate trebuie să înfrunte şi o nedreptate; de aceea, avocaţii devin nişte cutezători, prin profesiune şi prin datorie. Ei ajung să fie răzvrătiţi contra nedreptăţii, avînd datoria să înfrunte cu eroism şi individul, şi autoritatea, şi societatea care nesocotesc un drept. Dacă n-ar avea simţul ordinii şi oroarea de sînge, baroul ar fi o profesiune veşnic revoluţionară; tocmai de aceea, baroul rămîne numai veşnic cutezător. După cum presei trebuie să i se recunoască dreptul profesional de suspiciune, pentru a putea denunţa numaidecît un abuz, fie el numai aparent, tot astfel, pentru a putea să apere un drept atacat, trebuie să i se recunoască avocatului dreptul la înfruntare; iar baroul trebuie să fie atît de puternic, încît să poată înfrunta orice forţă nedreaptă, oricît de mare ar fi ea.


Acest caracter profesional de realism, de tranzacţionism, de relativism, care face din drept un fenomen natural, acest rol de creator, de apărător şi de înfruntător pentru drept şi pentru dreptate, naşte în avocat şi în barou un organ profesional special - organul juricităţii. Spiritul şi simţul juricităţii îl ajută pe avocat să vadă omul, viaţa, faptele şi natura prin forma dreptului, să le dezgolească de orice calitate, de orice rang şi de orice prestigiu străin dreptului şi să nu vadă în orice om şi oricare faptă, decît valoarea lor juridică. Jurisconsultul Hortensius chema în judecată pe un oarecare ins din stradă, numai pentru că acesta îl atinsese în trecere şi-i desfăcuse o cută de la togă. Hortensius nu procedase astfel din spirit procesiv, ci numai din spirit şi simţ al juricităţii. Simţul juricităţii profesionale este întărit mai întotdeauna de simţul juricităţii personale, pentru că marea majoritate a avocaţilor îmbrăţişează dreptul şi dintr-o pornire naturală către dreptate. Simţul şi spiritul juricităţii încep să se organizeze în viitorul avocat, pentru că învăţătura este un început de educaţie.


Cu acest caracter de creatori, de apărători şi de înfruntători, cu acest simţ profesional al juricităţii, noi, avocaţii, ne avîntăm întotdeauna în luptele sociale din afara baroului şi, din avocaţii individului, devenim avocaţii societăţii, deoarece, de la cauzele nedreptăţii individuale din Palatul Justiţiei, noi ajungem, în mod logic, la cauzele ei sociale. Devenim cavaleri-apărători ai legilor şi ai dreptăţii sociale, luăm parte la toate convulsiile omenirii, pentru apărarea ordinii juridice şi pentru crearea unui drept nou; luăm partea dreptăţii celei noi, în contra dreptului vechi, rămas în urma vieţii. Baroul este întotdeauna „declarantul“ din actul de naştere al unui drept nou.


(va urma)


DEM DOBRESCU (Fost primar al Capitalei)










Săptămîna pe scurt






* O revistă mincinoasă şi scrisă prost: „Istorie şi Civilizaţie” (Georgeta Dimisianu) * Golanca Zăvoranca se scaldă în bani


* Nu mai lăsaţi copiii nesupravegheaţi! * Albinosul Valeriu


Stoica se dă... poet * După ce a studiat ţambalul în URSS,


Dan Grigore face pe monarhistul şi dizidentul (?!)






* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Bătrîna prostituată literară Georgeta Dimisianu nu se vindecă de jigodie nici acum, la cei peste 70 de ani ai săi. Bulgăroaică de origine (o chema Naidin, de la Naidenov), nenorocita asta l-a parazitat, ani de zile, pe Marin Preda, la Editura „Cartea Românească“, unde o strecurase bărba-su, un pitic complexat şi netalentat, care se dă critic literar. Pe urmă, Geta Putoreta s-a îmbîrligat cu Octavian Paler, cu care a trăit, fără ruşine, în văzul tuturor, de parcă erau soţ şi soţie. În urmă cu cîţiva ani, nenorocita şi-a permis să-i dea telefon preşedintelui PRM (pe care îl bîrfise zeci de ani!) şi să i se plîngă acestuia că, în „România Mare“, colaboratorul Paul Suditu a îndrăznit să o critice. Tribunul a ascultat-o, i-a vorbit civilizat şi a dat dispoziţie să fie menajată. Dar te pui cu scroafa? Păi de-aia e scroafă, să se tăvălească în noroi, cu ţîţele-n sus. Ce credeţi că a făcut individa asta? În calitatea ei de redactor-şef la revista „Istorie şi Civilizaţie“ (cine o fi pripăşit-o acolo, fiindcă habar n-are de istorie, e proastă de dă-n gropi?!) a găzduit un articol mare, pe o pagină întreagă, cu titlul „Intoxicarea“ – autor, Călin Hentea, doctor în ştiinţe militare. E vorba de propaganda şi contrapropaganda militară, îndeosebi, fiind invocate acţiuni din primul şi din cel de-al II-lea război mondial, din războiul din Golf, precum şi nume ca George W. Bush, Saddam Hussein, Al-Qaida ş.a. Aşadar, nici o legătură cu problemele din cultură. Şi totuşi... Şi totuşi, pagina de revistă e ilustrată cu o fotocopie: frontispiciul revistei „SĂPTĂMÎNA Culturală a Capitalei“, nr. din 22 septembrie 1989. Hodoronc-tronc! De unde şi pînă unde? În mod sigur, autorul textului nu s-a gîndit la o asemenea asociere, care n-are absolut nici o tangenţă cu aspectele de ordin militar pe care le-a abordat el. Totul nu e decît o făcătură ordinară a acestei scorpii, Georgeta Dimisianu, care încearcă să plătească nişte poliţe, după atîta amar de vreme. Ce legătură are fă, paraşută pensionară, „Săptămîna“ cu „Intoxicarea“? Pe cine a „intoxicat“ publicaţia condusă de marele scriitor Eugen Barbu? Nu-ţi e ruşine? Sau, cine ştie, poate te-ai sclerozat în ultimul hal şi nu mai eşti responsabilă de faptele tale... În acest caz, ce cauţi în funcţia de redactor-şef al unei publicaţii care poartă numele pretenţios „Istorie şi Civilizaţie“, din Colegiul Editorial al căreia fac parte 5 academicieni, ca şi profesorii universitari Gh. Buzatu şi Viorica Moisuc, foşti senatori PRM, deci colegi de partid cu Eugen Barbu? Apropo, cei doi istorici ştiu ce şmecherie scandaloasă a făcut analfabeta asta? Din redacţia stupidei reviste face parte şi una pe nume Turbatu – sau poate că ăsta o fi pseudonimul Dimisiencei. În loc să se răfuiască, macabru, cu morţii şi să plătească poliţe de la înălţimea ei de pitică, „femeia cu barbă“, rămasă de izbelişte după falimentul Circului „Europa liberă“, mai bine ar beli ochii la greşelile – multe şi mari – din maculatura scoasă cu bani dubioşi. Astfel, în acelaşi număr, e un titlu referitor la tatăl tovarăşei Zoe Petre, pe nume Emil Condurachi, care e prezentat de fiică-sa drept un mare şi curajos „dizident“ şi un om de stînga, distanţat net faţă de tizul său Emil Cioran (te apucă rîsul, mediocrul fanariot Emil Condurachi nu a alunecat „spre extrema dreaptă“ a genialului Emil Cioran); în realitate, grecul Condurachi era un securist înfocat, ba chiar (zic unii) şi agent KGB în România. Dar, iată titlul: „Apropiat de Orest Trafali şi Ilie Minea“. Ce-i aia? Cine-i Trafali ăsta? Eşti Tra-la-la, bulgăroaico! Numele corect este TAFRALI, dar de unde să ştii tu, o analfabetă? Într-un fel de Calendar, e menţionată şi naşterea lui Gogol, care ar fi scris „Suflete moarte“, „Căsătoria“, „Taras Bulba“ – dar nu se suflă nici o vorbă despre capodopera sa, „Revizorul“, inspirată autorului de amintirile din Basarabia românească, pe care i le povestise prietenul său, mai vîrstnic cu 10 ani, Puşkin. Nu mai vorbim din greşelile gramaticale, incredibil de numeroase. Într-un loc, de pildă, se scrie: „SUA a (sic!) livrat URSS“ – dar acordul trebuie făcut la plural, fiind vorba de Statele Unite ale Americii. În alt loc: „cartea lui Titi şi Ecaterina Bănică“; evident, formularea corectă era „cartea lui Titi şi a Ecaterinei Bănică“, aşadar, la genitiv. Alt dezacord: „locul unui român (...) şi a (sic!) unui negru“. Aceste ultime două greşeli îi aparţin unui academician – atunci, ce pretenţii să mai avem la o incultă ca Geta Motoreta? Dar, cele mai grave erori sînt chiar cele de ordin... istoric! În alt număr al ridicolei „flaşnete“ se scrie că Armand Călinescu a fost asasinat în 1938 (?!); anul corect e 1939. Multe şi mari greşeli găsim şi într-un Tabel al premierilor asasinaţi după 1945, în lumea largă. Astfel, e pomenit Rashid Karami, cică prim-ministru al Libiei; numai că omul era... libanez, nu libian. Solomon Bandaranaike, din Sri Lanka (fostul Ceylon), a fost ucis în 1959 – dar nu la 25 septembrie, ci la 26 septembrie. Hassan Ali Mansur, din Iran, a fost împuşcat la 27 ianuarie 1965, nu la 21 ianuarie ş.a.m.d. * Ziarul „Click!“ publică un text, cu titlul ciudat: „Vedeta nu se uită la bani atunci cînd vine vorba de amenajarea locuinţei. Zăvoranca a dat 300 de milioane pe mochetă!“. Aici se ridică două întrebări: 1) Care vedetă? Satanista Oana Zăvoranu nu e vedetă, ci trompetă, mofetă, eprubetă, spirochetă – dar nu vedetă. 2) De unde mai are vagaboanda asta 300.000.000 de lei, ca să-şi mocheteze vila (pe care, în 2011, ceruse 825.000 de euro, probabil ca să-i dea la vrăjitoare)? Ea nu lucrează şi nu cîştigă nici un ban. Aaa, îi dă mă-sa, profitul de la de la cimitir... * Ce v-am spus noi, să fiţi atenţi la prostul ăla cu capul ca o lingură de ciulama, Sabin Orcan? Băiatul cu nume de balenă ucigaşă (Orca) a mai dat o dată, zbaaang, cu mucii-n fasole şi cu mămăliga-n geam, în varza viermănoasă „Adevărul“, de marţi: „S-a întîmplat în finala prezidenţială din 2000. Vadim Tudor intra în turul al doilea, cot la cot cu preşedintele în funcţie, Ion Iliescu“. Nu, bă, imbecilule! Preşedintele care era în funcţie în 2000 nu se numea Ion Iliescu, ci Emil Constantinescu. * Asistăm la o nouă repriză de istericale împotriva cîinilor. Fireşte, e trist şi dureros că un copil de 5 ani a fost atacat şi ucis, pe un maidan din jud. Suceava, de o haită de cîini. Dar ce căuta copilul acela SINGUR, pe cîmp? În ce ţară din lume mai circulă copiii de 5 ani prin pustietăţi? Li se poate întîmpla orice. Celălalt aspect e acesta: primarul şi consilierii din acea comună de ce nu i-au strîns pe cîinii fără stăpîn într-un ţarc, sau un adăpost? Ce-i costa? Ce aprobări le trebuiau? Ce fac ei acolo, pe bani publici, dacă aşa ceva nu se pricep să facă? Această chestiune e valabilă pentru toate judeţele ţării. Nu cîinii sînt de vină că se înmulţesc şi se sălbăticesc. Acum, după nenorocirea din jud. Suceava, ucigaşilor de cîini (gen Ştefan Pirpiliu, Mihai Astărăstoaie, Sorina Plăcintă, Sulfina Barbu) li s-a oferit un nou pretext pentru masacre. Şi presa ticăloşită speculează, alimentează, inflamează. E cazul fiţuicii „Evenimentul zilei“, unde luni a apărut o vomă abjectă, a unui oarecare Sergiu Rusu, cu titlul: „Cîinii au mai omorît un copil: Să punem punct ipocriziei naţionale!“. Subtitlul arată cît de bolnav e dobitocul ăsta, care incită la crimă: „HAOS. Sătenii din Dărmăneşti au ieşit ieri la împuşcat cîini pe cîmp, după ce Curtea Constituţională s-a opus eutanasierii“. Aha, trebuia să li se dea o copită şi acelor judecători, care n-au vrut să-şi păteze mîinile cu sîngele a sute de mii de vietăţi! Subtitlurile mizeriei scrise de acest jeg pe nume Sergiu Rusu sînt la fel de oribile: „Toate programele derulate n-au nici un succes“ (minciună ordinară!); „Adăposturile de cîini, o mare ipocrizie“ (altă minciună ordinară; cum adică, dacă în aceste adăposturi se află, deja, mii şi mii de cîini, nu e bine, nu e un progres?). * În „Excrementul zilei“ de marţi e reluată găselniţa cu „ipocrizia“, de un neica-nimeni, pe nume Gache. Titlul compunerii şcolare a tovarăşului Gache este: „Ipocrizia hrănită cu sînge de copil“. Cu alte cuvinte, dragostea pe care milioane de oameni o poartă cîinilor nu e dragoste, ci... ipocrizie (?!). Ştie el, Gache, ce-i în sufletul oamenilor. Care nu sînt oameni, în mintea lui, din moment ce mănîncă (beau) sînge de copil. De unde a mai apărut şi prostul ăsta, cu nume de păduche? * Un alt denunţ apare în „Click!“. Aici e publicată o scursură de ură, sub semnătura unui oarecare Călin Radu: „Domnilor judecători, este şi vina voastră! Legea antimaidanezi a fost blocată de Curtea Constituţională“. Călin Nebunul dă şi pozele celor 9 judecători, membri ai CCR, cu nume cu tot, ca să-i ştie lumea. Carevasăzică, pînă aici s-a ajuns! Dacă nişte oameni ai Legii au făcut apel la omenie şi la înţelepciune, sînt vinovaţi şi expuşi oprobriului public. Repetăm: e mare păcat că a murit acel copil, Dumnezeu să-l ierte. Dar dacă el ar fi ajuns pe calea ferată, nesupravegheat, nu ar fi avut acelaşi sfîrşit? În acel caz ce-ar fi trebuit să facă societatea, să interzică circulaţia trenurilor, sau să-i împuşte pe conductori şi mecanici? Sau, dacă acel micuţ, la fel de nesupravegheat, ar fi luat-o hai-hui, pe cîmp, la cei 5 anişori ai săi, şi ar fi nimerit într-un rîu, sau într-un lac, şi s-ar fi înecat – care era soluţia? Secam toate apele ţării, nu-i aşa? Dar se ajunge la demenţă cu acuzaţii de genul acesta! Repetăm: părinţii să-şi supravegheze copiii (unii din ei să bea mai puţin) şi să nu-i mai lase de capul lor într-o ţară în care s-au instaurat anarhia şi barbaria! Au murit copii înecaţi în haznaua şcolii, sau în fîntîni, ori în cupe de excavator, sau sub maluri de pămînt care s-au surpat peste ei, ca să nu mai vorbim de cei călcaţi de maşini. Ei nu ştiu să se ferească, nu simt pericolul, n-au reprezentarea corectă a lucrurilor şi a distanţelor – dar părinţii, alte rude, profesorii ce păzesc? * Tot la finalul săptămînii trecute au mai murit nişte copii: 3 fraţi, care s-au înecat într-un canal al Rîului Argeş. Unul dintre ei a scăpat mingea în apă, ceilalţi doi au sărit să-l salveze – dar, cumplită tragedie, toţi 3 s-au prăpădit. Pentru asta cine mai e de vină? Tot cei 9 judecători de la Curtea Constituţională? Fataliştii ar putea spune că acela a fost destinul celor 3 frăţiori, dar noi credem că e vorba de acelaşi dezastru generalizat, într-o societate scăpată de sub orice control, copiii şi bătrînii fiind cei mai expuşi. * Mare secătură, acest Mircea Toader! Ce credeţi că îi spune el altei secături, Romulus Georgescu, de la „Adevărul“? „Am încercat (,) ca în Biblie (,) să-l facem să renunţe la rătăcire“. E vorba de colegul de partid Mihail Boldea. Din păcate pentru fostul coleg de marinăreală şi bişniţăreală al lui Traian Băsescu, noi ştim adevărul: el a încercat să-l facă pe acel Boldea să renunţe la afacerile imobiliare şi să lase toată piaţa acelei Mafii din Galaţi pe mîna lui; cheliosul n-a vrut, aşa că i s-a ridicat imunitatea, cît ai zice peşte, şi era să fie arestat. Numai că ăla era stăpîn pe „adevărurile“ lui, adică ştia bine cu cine împărţise prada: în ultimii ani, el le dăduse lui Traian Băsescu şi PDL-ului nu mai puţin de 4,5 milioane de euro. * Ziarul „Adevărul“ publică un amplu material, sub genericul „Aceşti politicieni care s-au aliat cu poezia“. Printre aceştia e pomenit (veşnica lui pomenire!) şi Valeriu Stoica. Albinosul nu este, însă, nici politician, şi nici poet. El e un borfaş lacom de bani, traficant de copii etc. Ia uitaţi ce părere bună are sîsîitul ăsta (care sugea lapte direct de la Capra Nuţi, în copilărie) despre sine: „Am scris pentru că am moştenit de la mama mea puterea extraordinară (?!) de a contempla lumea şi, mai ales, puterea de a mă rupe de realitatea imediată pentru a înţelege ordinea mai profundă a lumii“. Acum, hai să traducem: atunci cînd făcea afaceri murdare cu imobilele, odrasla de legionar „contempla lumea“, cu o „putere extraordinară“. Şi cînd vindea sute de copii de români peste graniţă, el se rupea (sau i se rupea?) de „realitatea imediată a lumii“, ceea ce, desigur, îi aducea valize burduşite cu dolari, care îl făceau să înţeleagă „ordinea mai profundă a lumii“. Ziarul respectiv publică şi o „poezie“ a acestei fiare cu chip de om, care a fost cel mai blestemat ministru de Justiţie din România ultimelor decenii: „Treieriş“, e titlul ei. Am reţinut un „vers“ colosal, prin inepţia lui: „Cînd lacome batoze îmi vor zdrobi o coastă“ (?!). Ageamiul rimează „jind“ cu „rînd“ şi ,,suferind” cu ,,gînd”. Jenant. * În acelaşi număr al foii unde îşi varsă icrele acre Gigore Carti-Anus apare un interviu cu un alt Grigore, pe numele întreg Dan Grigore. Ştiţi care, ţambalagiul rrom care se dă pianist. Numai minciuni. Dar ştiţi cum? Minciuni de om nebun. Referindu-se la primii ani ai regimului comunist, ţiganul exagerează, aşa cum face el de obicei: ,,Oamenii intrau în puşcărie, au murit oameni şi au făcut puşcărie cruntă, pentru că citeau Platon sau Kant, de exemplu”. Ce măgar! Cine a murit mă, lăutarule, că i-a citit pe Platon şi Kant, autori tipăriţi chiar în URSS? Nu mai vorbim de topica frazei: deci temerarii ăia întîi mureau şi pe urmă făceau puşcărie. Mai aflăm ce important fusese ta-su: ,,Tatăl meu îl avusese pe Ceauşescu elev la Academia Militară” (?!). Elev? Dar ce era Academia aia, o Şcoală Generală? Acolo erau cursanţi, nu elevi. Probabil că pe baza relaţiilor politruce ale tatălui său a fost trimis urechistul ,,colorat” la Leningrad, să studieze pianul. Şi mai mult ca sigur că el este eroul romanţei care conţine versurile ,,Hai acasă puişor/ Că a adormit şi pianul/ Pianul negru ca ţiganul”. Mai aflăm ceva f. f. interesant: ,,De fapt, din clasa a V-a inclusiv, eu nu am mai făcut şcoală la zi. Mai întîi am fost respins la Şcoala de Muzică, n-au vrut să mă primească (…) Am făcut ultima clasă la seral şi sînt absolvent de 11 clase al Şcolii Serale a Uzinelor Vulcan”. Autoarea interviului, Carmen Constantin, adaugă, în paranteză: ,,rîde copios”. Ne imaginăm scena: imensa guşă a ţambalagiului, revărsată pe piept, precum o helancă de osînză, s-a zguduit ca o piftie. Ce-o fi fost de rîs? Plin de sine şi ascunzînd, sistematic, adevărul, Dan Grigore recunoaşte că a avut o bursă de studii în URSS, dar n-a stat acolo decît 2 ani din 4. Ce s-o fi întîmplat? Noi ştim, dar îl lăsăm să fiarbă… * Mai gafează şi ziarul ,,Naţional”, din cînd în cînd. Referindu-se la o farsă pe care Cătălin Măruţă i-a făcut-o nevestei sale, Andra, Hronicarul de aici scrie: ,,Înclinaţia spre macabru şi spectacol grotesc fac (sic!) deliciul unui public pe măsură, dar nu au (sic!) legătură cu televiziunea”… Verbele trebuiau puse la singular, fiind vorba de înclinaţia. * În ziarul ,,Ring” apare, constant, rubrica ,,stilistei” Adina Buzatu. Nu înţelege nimeni păsăreasca acestei jagardele: ,,Cum jeans sînt cel mai frecvent item din denim”. Ce-i asta, zuzo? Unde ai învăţat să-ţi baţi joc de limba română în halul ăsta? În acelaşi text contorsionist e utilizată imposibila invenţie lexicală ,,portabilitatea”. E posibil aşa ceva? Uite că e posibil. * Nu degeaba o ia peste picior ziarul ,,Naţional” pe croitoreasa de cîrpe colorate, pe care nu le poartă nimeni (aşadar, portabilitate zero): ,,La fel ca multe alte femei trecute de 40 de ani, şi Adina Buzatu a aflat, cu mîhnire, că nu prea mai e la mare căutare, iar vremurile cînd telefonul suna ca-n gară sînt demult apuse”. Numai că în ,,Click!” se scrie că ar avea 35 de ani. Noi credem că ambele publicaţii au dreptate: prin urmare, 40+35=75. Fiindcă aşa şi arată… * Fostul ziar ,,Scînteia”, încăput pe mîna unor analfabeţi (Dinu Patriciu şi Grigore Cartianu) se leagă de Dmitri Rogozin, fostul ambasador al Rusiei la NATO. Acest tînăr politician, totuşi, a pus umărul la eliberarea lui Ilie Ilaşcu din temniţa de la Tiraspol. În mod concret, la începutul anului 2001, el a semnat, din toată inima, Rezoluţia iniţiată de colegul său din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Vadim Tudor, după care eliberarea celui încarcerat a fost mai lesne de înfăptuit. Ulterior, cei doi colegi – Vadim şi Rogozin – s-au revăzut la Bucureşti, în Senatul României. Dacă Dmitri Rogozin ar fi fost anti-român, cum pretind unii, nu şi-ar fi pus semnătura pe acel document, în virtutea căruia Vladimir Putin a făcut presiuni asupra bandei Smirnov-Mărăcuţă, şi Ilie Ilaşcu a văzut lumina soarelui. * Impostorul Florin Ciornei (,,Evenimentul zilei”) pune în gura lui George Cristian Maior ceea ce nu a zis. Titlul sună aşa: ,,George Maior: «În an electoral, SRI va fi neutru»”. Ce se poate deduce din formularea asta? Că principalul Serviciu Secret al ţării îşi va păstra neutralitatea doar în 2012, că e an electoral. Numai că directorul SRI a spus cu totul altceva: ,,Anul 2012 este un an mai special. Am atras atenţia tuturor ofiţerilor să aibă în vedere valorile fundamentale ale acestui Serviciu, de neutralitate şi independenţă”. Seamănă? Nu prea seamănă. * La Prima TV, Cristina Ţopescu a încercat un fel de reportaj-eseu, sub genericul ,,Poftiţi la iarmaroc”. Ea a prezentat cîteva portrete de ,,politicieni”, forţînd o notă umoristică, dar efectul a fost modest – ca să nu zicem mai rău… Nu merge treaba, Cristina. Mai bine întoarce-te la interviurile cu fostul Rege Mihai, poate se leagă o aventură şi-i faci un copil, care va domni sub numele de Ţopescu Întîiul. * Ziarul ,,Click!” le mai şi nimereşte, din cînd în cînd. Nu este el ,,Cel mai citit ziar din România!”, cum se laudă, dar nici cel mai tîmpit. Pe pagina 1 a numărului de luni a apărut poza băiatului lovit la cap Şerban Huidu (lui să-i dai medicamente bă, Găinuşe, ba chiar nişte cătuşe, fiindcă a ucis 3 oameni!). Titlul spune multe: ,,Expertiza îl «acuză» pe realizatorul Tv – Minciunile lui Huidu după accidentul cu 3 morţi. «Maşina a derapat». Specialiştii infirmă”. * De altfel, vagabonzii ăştia de la Prima TV sînt luaţi, din nou, la palme de ziarul ,,Tricolorul”, care, în nr. de luni, îi trece la rubrica ,,SCUIPAŢI AICI!”. Titlul articolului spune totul despre dispreţul general cu care sînt priviţi saltimbancii ăştia penibili, care se iau de toată lumea, dau lecţii – dar ei sînt o ruşine socială: ,,Derbedeii fără umor de la «Cronica Căcăcioşilor» n-au învăţat nimic din bătaia pe care le-a dat-o Dumnezeu”… (textul e în interiorul numărului de azi al revistei noastre). CNA-ul de ce nu-i vede pe aceşti huligani? * Am pomenit de ,,Tricolorul”, ajuns la nr.2.425. Nu mai înşirăm titlurile apariţiilor de săptămîna trecută, pe care le puteţi găsi pe Internet. Dar pe cele de luni şi marţi vi le vom spune, fiindcă sînt cele mai proaspete şi arată sub ce auspicii a început o săptămînă foarte importantă. LUNI: ,,Traian Băsescu este nu numai corupt, ci şi corupător. Altă şpagă electorală pentru Barack Obama, tot de 150.000.000 $!”; ,,Mafia de la Chevron îi cumpără, în viu, ca pe porci: * Mark Gitenstein va primi 100.000.000 $ * Traian Băsescu – tot 100.000.000 $ * M.R. Ungureanu – 50.000.000 $ * Lucian Bode – 20.000.000 $”; ,,O minciună incalificabilă debitată de Iosif Buble, de la Antena 3. PRM nu putea face jocul PDL-ului, pentru simplul fapt că nu mai are nici un consilier municipal la Bucureşti”; ,,De ce a fost arestat Liviu Rusu, preşedintele Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud?”; ,,ULTIMA ORĂ. Încă o şmecherie băsistă: vizita la Seul maschează un nou şi disperat consult medical”; ,,Românii au ajuns săracii Europei” (editorial de Dumitru Avram); ,,Un nou rating record făcut de Vadim, la Antena 1 (Acces direct), vineri seara: «Minutul de Aur» - 5,9 puncte”; ,,Astăzi, 26 martie, se împlinesc 185 de ani de la moartea lui Ludwig van Beethoven. Gînduri despre titanul de la Bonn” (Corneliu Vadim Tudor); ,,Raport Deschis către preşedintele României şi directorul S.R.I.: I.C.R. înseamnă, de fapt, Institutul Cultural Rus?” (Victor Roncea); ,,Declaraţie-Apel pentru Unirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord cu România” (Constantin Bebe Ivanovici şi Gh. Hegheţu, de la Federaţia Naţională a Revoluţionarilor din România); ,,Ieri, 25 martie, a fost Bunavestire”; ,,Aşa vă place Istoria? Amanta lui Mussolini, Clara Petacci” (Dan Dumitrescu); ,,Fenomene stranii. Cazuri de moarte clinică” (Traian Tandin); ,,Viaţa sexuală a marilor pictori. Jurnalele obscene ale lui Delacroix” (Nigel Cawthorne); ,,Misterul Giulgiului din Torino «a fost rezolvat»”; REBUS (Paul Băgneanu); HOROSCOP; CARICATURI (Miron Dinulescu). MARŢI: „Adevăratul scop al deplasării la Seul: Traian Băsescu a fost dus de agenţii SIE la o Clinică Oncologică!“; „NEWS ALERT. Fugarul Mihail Boldea şi-a negociat la telefon, cu Florian Coldea, libertatea, în schimbul unei şpăgi de 100.000.000 de euro pentru Traian Băsescu!“; „ULTIMA ORĂ. M.R. Ungureanu a făcut «joc de glezne», cu acordul Ambasadei SUA...“; „Panicat că nu trece pragul electoral – Dan Diaconescu face eforturi să se lipească de Dan Voiculescu (?!)“; „Cîte mii de euro va lua şmecherul Tony Blair pentru fiecare minut de conferinţă la Bucureşti. Lista onorariilor pe care le au foştii lideri ai lumii pentru a veni în România“; „Jeffrey Franks ne rîde în nas...“ (editorial de Dumitru Avram); „Un mister: cine sînt miniştrii turnaţi de Cătălin Predoiu la Înalta Poartă americană?“ (Bogdan Tiberiu Iacob); „27 martie 1918 – 27 martie 2012. BASARABIA, PĂMÎNT ROMÂNESC!“ (poem de Corneliu Vadim Tudor, 1982); „Blasfemie josnică. Sîmbătă seara, la TV, Silviu Prigoană a luat în deşert numele Domnului!“ (avocat Nestor Călin; concret, ţiganul ăsta schilod şi obraznic a zis „Isus nu era mare şmecher, era tîmplar, n-a avut studii universitare!“ – sictir, ţigane!); „FOTBAL. Ladislau Bölöni, scandal de proporţii în Grecia“ (oagărul s-a dus, în timpul meciului, să se pişe, dăştept băiat); „Băsescu, tot mai izolat, face pe purtătorul de cuvînt al Parchetului General“ (Gelu Dragoş); „Aşa vă place Istoria? Scurtă biografie a lui Vladimir Putin“ (Mark Hollingsworth şi Stewart Lansley); „SPORT. România – Ţara extremelor“ (Silviu Dumitrescu, antrenor emerit). * Ambasadorul Mark Gitenstein a făcut o afirmaţie de un ridicol inimaginabil: ,,Monica este mentorul meu!”. Iniţial, am crezut că se referă la mama Sfîntului Augustin, pe care o chema Monica. Totuşi, era nefiresc: el este evreu, ce treabă are să îşi aleagă mentor o figură ilustră a Creştinismului? Am încercat tot felul de Monici: Monica Vitti, Monika Lewinski, ba chiar şi Monica Gabor sau Monica Tatoiu. Nţţţ. Nici una. Ambasadorul american are gusturi ceva mai sado-masochiste: el se referea la Monica Macovei. Ştiţi care, femeia komisar, îmbrăcată într-o veşnică uniformă neagră, la fel ca Văduva lui Mao, karatista care, ca procuroare, în anii ‘80, îi bătea, la sînge, pe arestaţi, în puterea nopţii, în fine, beţiva spărgătoare de pahare. Halal mentor ţi-ai ales, neică Gitensteine. Te bate asta la trei coaste, cum bătea Toni Iordache ţambalul. Aşa uşor vă păcălesc pe voi, yankeii, papagalii ăştia de pe malul Dîmboviţei? Atunci e jale mare, faceţi praf tot ce atingeţi. Cînd acest Gitenstein va pleca din România (în toamna anului 2012) ar fi de dorit să o ia, în bagaj, şi pe Monica Macovei, care are o forţă de absorbţie atît de mare, încît pune gura la pămînt şi scoate barilii de petrol de zici că-s profiterol. Ai, însă, mare grijă, taică Mark, să nu dea peste voi nevasta Libby, că e mai aprigă decît republicanele noastre din Ploieşti şi vă dă-n cap cu cartea ,,Cei trei purceluşi”, pînă cînd ţie îţi moare puţa, iar ea se urcă pe gard, cu minţile rătăcite şi pletele despletite, dansînd ca Edmond Tălmăcean. * Apropo de sex: în ,,Libertatea” am întîlnit o notiţă cu titlul ,,Renunţă la sex şi la duş decît la Internet”. Ce formulare idioată! Mai citiţi o dată: ,,Renunţă la sex şi la duş decît la Internet”. Cine v-a învăţat, mă, limba asta de aurolaci din Gara de Nord? Nici nu mai contează informaţia propriu-zisă, conform căreia e vorba de un studiu făcut de americani în 20 de ţări. * Încă o mutilare a limbii române, într-o reclamă livrată presei (pe bani grei) de Centrul Medical Academica, din Bucureşti: ,,Picioare frumoase = Picioare sănătoase. Tratamentul minim-invaziv al varicelor: VNUS CLOSURE FAST”. Staţi aşa, că asta încă n-ar fi nimic, delirul abia acum începe: ,,Tehnica ABLAŢIEI ENDOVENOASE SEGMENTALE CU RADIO-FRECVENŢĂ” (?!). Cică tehnica asta e aplicată de dr. Toni Teodor. Ascultă, doctore, pe Prigoană l-ai întrebat? Încearcă să experimentezi chestia asta mai întîi pe proteza lui de lemn şi pe urmă mai discutăm… * Titlul săptămînii a apărut în ,,Curentul”: ,,Bărbat din Connecticut, acuzat că şi-a molestat soţia cu cafea şi bere”. O fi făcut ea ceva. * Dacă toţi propagandiştii PNL sînt ca Rareş Mănescu, atunci e vai şi-amar de partidul ăsta. În ziarul „Puterea“, care îi aparţine cunoscutului mason Adrian Thiess, acest băiat cu nume de voievod moldav (Petru Rareş), auto-prezentat drept „Candidat PNL la Primăria Sectorului 6“, sare aşa, din senin, ca proasta din baie, la gîtul lui… Vadim! De unde şi pînă unde? Liderul PRM habar n-are cine e ăsta, ce meserie are, cum s-a pripăşit la partidul Brătienilor (probabil ca şi alţi impostori, gen Relu Fenechiu, Puiu Haşotti, Varujan Vosganian, Dinu Patriciu). Problema nr. 1 a acestui mic idiot este că nu ştie carte, fiind şi agramat. Atunci cînd pretinzi că eşti liberal şi scrii „peste care se suprapune criza economică“, nu mai ai nici un drept să deschizi gura decît, cel mult, la dentist… * Ne-a picat în mînă un exemplar din ziarul „Azi“, nr. din 6 decembrie 2011. Acolo am dat peste un titlu de o mare gravitate: „America a tipărit, în secret, 16.000 de miliarde de dolari!“. De fapt, acesta e cel mai important export al Americii: ea exportă, în toată lumea, INFLAŢIE. Cine o controlează? Şi cine îndrăzneşte să zică ceva? Dacă îndrăzneşte, o ia pe cocoaşă, covor de avioane şi de bombe. Aceasta e cauza principală a crizei mondiale: americanii consumă mult mai mult decît produc, trăiesc pe picior mare, dar pe spinarea celorlalte ţări şi popoare. E clar că explozia se va produce în curînd… * LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. „Curaj, găină, că te tai!“ – aşa s-ar putea caracteriza febrilitatea bolnavă cu care Dan Diaconescu aleargă, de la un capăt la altul al ţării, jucînd rolul unui om politic responsabil, care ascultă necazurile oamenilor şi are cele mai rapide şi mai eficiente soluţii, începînd cu acordarea a 20.000 de euro de cap de locuitor şi terminînd cu confiscarea averilor ciocoilor (adică le ia, înapoi, cele 20.000 de euro, păi unde se trezesc ăştia?). Luni seara, ţigănuşul cu dinţii strîmbi şi galbeni şi-a făcut iar curaj, scriind pe banda de sus a televiziunii sale cu circuit închis că Exit-Poll Data Research a făcut un nou sondaj, în care PP-DD e pe locul II, cu un scor imens, care le face pe gravide să lepede şi să-şi boteze boracii cu numele lui, Diaconescu. Evident, acel sondaj NU există, e un truc ieftin al puradelului, doar-doar îi va convinge pe emisarii lui Băsescu că nu i-au dat 1,5 milioane de euro degeaba, aşa că ar fi bine să-i dea, pînă la Paşte, şi tranşa a doua promisă, în valoare tot de 1,5 milioane de euro. Nu ştim cum se face, dar acel aşa-zis ,,institut” nu realizează „sondaje“ decît pentru EL, puşcăriaşul puradel... Şi încă o invenţie de om nebun: el va înfiinţa, mintenaş, Spitalul Poporului (?!), unde, fireşte, va fi internat tot Poporul Român.


ALCIBIADE














Polemici « Controverse






Omagiu divinului Mozart






După ce am aflat că tatăl meu, Ioan Popovici - ,,chirurgul de la Berzovia” – a fost ucis mişeleşte în sinistra închisoare de la Gherla, acea ,,Bastilie românească, din obsedantul deceniu”, şi aruncat într-o groapă comună, la fel cum s-a întîmplat cu mulţi alţi patrioţi, am simţit nevoia, spre a-mi potoli zbuciumările, să ascult multă muzică, generată de divinul Mozart. După un an de la moartea tatălui, am scris poemul ,,Wolfgang Amadeus Mozart”, pe care continui să-l citesc şi să-l recitesc cu o adîncă smerenie: ,,I-am ascultat şi i-am adîncit,/ Cu religiozitate, compoziţiile,/ Dar, mai ales, christicul Recviem./ Arhiepiscopul Coloredo l-a jignit, îngrozitor,/ Iar un habsburg,/ Cu «minte’nceată»…/ Şi cu o suficienţă de mediocritate fudulă,/ I-a reproşat/ Că «muzica sa are prea multe note»./ Dar astrul de la Salzburg i-a replicat:/ «- Are atîtea cîte trebuie!»/ Mozart a fost neotrubadurul/ Celor mulţi/ Şi de un crud destin loviţi/ Şi de aceea/ A scris,/ Cu o sinceritatea mişcătoare:/ - «Cei mai buni,/ Cei mai drepţi prieteni/ Sînt săracii,/ Bogaţii nu ştiu nimic/ Despre prietenie…».


* * *


Recent, la Societatea Română de Radiodifuziune, am ascultat un emoţionant concert, interpretat cu măiestrie de Orchestra de Cameră a Radioului, sub bagheta dirijorului, compozitorului, muzicologului şi profesorului Cristian Brâncuşi. Programul a cuprins numai lucrări de Mozart: O glumă muzicală, Concertul nr.24 pentru pian şi orchestră - KV 491 şi Simfonia nr.38 în re minor, ,,Praga” – KV 504. Din conţinutul Caietului de sală, am reţinut următoarea prezentare:


,,Cristian Brâncuşi


«…dirijor cu o puternică individualitate…»;


«… fiecare gest al său surprinde esenţa muzicală într-un mod admirabil…»;


«… Orchestra de Cameră, condusă magistral de dirijorul-compozitor Cristian Brâncuşi».


Absolvent al Universităţii de Muzică din Bucureşti – secţiile de dirijat, de orchestră şi compoziţie, Cristian Brâncuşi a participat la cursuri de măiestrie, susţinute de Igor Markevitch (Weimar, 1975), Karl Österreicher (1976-1977), Sergiu Celibidache (1978-1982). Între anii 1977 şi 1983 a activat ca dirijor permanent al Filarmonicii «Paul Constantinescu», din Ploieşti; ulterior, a îndeplinit aceeaşi funcţie în cadrul Orchestrei de Studio a Radioteleviziunii Române. Din 1990 este dirijor şi membru-fondator al Orchestrei de Cameră Radio. În tot acest timp, a susţinut sute de concerte, cu un repertoriu variat, de la lucrări preclasice la creaţia contemporană. Cristian Brâncuşi a fost permanent interesat de promovarea tinerilor artişti, cărora le-a oferit adeseori şansa de a fi solişti în concertele sale, după cum a dirijat şi numeroase concerte, alături de nume consacrate ale artei interpretative din ţară şi din străinătate.


Muzician complex, Cristian Brâncuşi este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană şi al Societăţii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali din România. Este autor al multor lucrări camerale, simfonice şi vocal-simfonice. Pasionat interpret al muzicii de avangardă, este deseori invitat să susţină concerte în manifestări de profil, precum «Săptămîna Internaţională a Muzicii Noi», «Worldmusic Days» şi alte festivaluri de gen. Cristian Brâncuşi a realizat imprimări pentru Radio, Televiziune, muzică de film, înregistrări speciale pentru Casele de discuri Electrecord şi AKSAK (Franţa).


Apariţiile sale în turneele efectuate în Italia, Germania, Polonia, Rusia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Filipine, SUA, Spania, Venezuela, Uruguay, Franţa au stîrnit ovaţiile publicului şi au generat aprecieri elogioase din partea presei de specialitate. Un moment de succes al carierei sale îl reprezintă concertele susţinute cu Orchestra de Cameră Radio, în turneele din Coreea de Sud (2003, 2005), excelent primite de un public entuziast şi numeros, motiv pentru care artistul a fost invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Jeonju.


O altă latură a activităţii sale este aceea de formare a tinerilor dirijori. Din anul 1992, este profesor asociat al clasei de dirijat orchestră, din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică – Bucureşti. Sub îndrumarea lui s-au format şi studenţi din Argentina, Norvegia, Elveţia, Grecia, Coreea de Sud, SUA, unii dintre aceştia fiind, în prezent, dirijori recunoscuţi pe plan internaţional. A fost invitat să susţină conferinţe şi masterate în ţară şi în străinătate. În anul 2003, Cristian Brâncuşi a primit din partea Universităţii Naţionale de Muzică - Bucureşti înaltul titlu de «Doctor în muzică»”.


Şi la această manifestare muzicală, desfăşurată în sala de concerte a Societăţii Române de Radiodifuziune, fostul meu elev şi actual prieten, care mi-a tălmăcit, cu o remarcabilă forţă emoţională, multe compoziţii, mi-a atras atenţia prin multilaterala cunoaştere a stilului mozartian. El a dat dovadă de un lirism rafinat, dar şi de o vitalitate mişcătoare de inimi, ca şi cînd maestrul şi-ar fi ales ca ,,motto” aforismul lui Lucian Blaga, potrivit căruia, în pofida tragismului vieţii, ,,inima, cu bătăile sale regulate, aplaudă existenţa umană”. Cristian Brâncuşi l-a acompaniat într-o manieră admirabilă pe marele pianist Viniciu Moroianu. Tot din Programul de sală, redau cîteva repere din biografia şi activitatea acestui interpret:


,,«Se înclină, iese, revine, cîntă, se înclină, iese, revine… Viniciu Moroianu este un miracol tăcut. Chopin însuşi a devenit tăcut în pianistului. Ultimul Chopin a fost doar o stare, o boare». (Florentina Toniţa, 22 octombrie 2010)


«Viniciu Moroianu este un pianist contemporan. Un muzician de primă mînă. Cultivat, excelent virtuoz al claviaturii, discret, dar şi încrezător în harul lui.» (Bedros Horasangian, News pad, 15 aprilie 2006)


Născut într-o familie de muzicieni, Viniciu Moroianu a început de timpuriu studiul pianului, cu doamna Marta Paladi, la Liceul de muzică «George Enescu», din Bucureşti. A absolvit, apoi, cursurile Universităţii Naţionale de Muzică, la clasa prof. Gabriel Amiraş. În paralel, pentru o educaţie muzicală cît mai completă şi complexă, a făcut studii de armonie, dirijat şi compoziţie, sub atenta îndrumare a compozitorilor Pascal Bentoiu, Constantin Bugeanu şi Doru Popovici”.


Maestrul Viniciu Moroianu s-a afirmat, şi în acest concert, ca un remarcabil interpret al ,,astrului de la Salzburg”. (S-a impus, totodată, şi în prezentarea creaţiilor marilor compozitori Beethoven, Chopin şi Enescu). Ascultînd tălmăcirea lui Viniciu Moroianu, gîndurile m-au purtat la un fragment din lucrarea ,,Noul clasicism”, aparţinînd răscolitorului eseist Dan Botta: ,,Un ideal de arhitectură domină orice clasicism: simetrie, proporţie, geometrie, euritmie. Clasicismul e o viziune a materiei dominate, a spiritului ordinator. E Athena Ergane, raţiunea însăşi manifestîndu-se - Athena constructoare. Clasicismul propune o continuă rigoare, o continuă autoritate asupra materialului dat. Fervorile sensibilităţii, marile evenimente morale, toate dramele conştiinţei pot constitui substanţa unei opere clasice. E necesar numai un spirit deasupra apelor, o minte care să le impună structurile, simetriile, formele. Dacă ar fi să aleg un simbol al acestei arte, m-aş gîndi la trista Roxane, a lui Racine, şi la mările peste care domnea: «Souveraine des mers qui vous doivent porter»”.


În finalul concertului, Cristian Brâncuşi ne-a înfăţişat, cu o fină muzicalitate, Simfonia nr.38, de Mozart.


Prin acest omagiu adus marelui compozitor austriac, atît Cristian Brâncuşi, cît şi Viniciu Moroianu apropie moştenirea ,,astrului de la Salzburg” de ,,arta îngerească a pre-renaşterii italiene, a unui Fra Angelico sau a lui Masaccio. Este, de fapt, o reculegere în absolut, o imensă rugăciune…”.


DORU POPOVICI






Microsioane istorice






Nota de Protocol






Recent, Anote Tong, preşedintele Republicii Kiribati, stat situat în Oceania (Pacificul central), în Arhipelagul celor 106 insule locuite, a făcut o vizită istorică în statul cel mai îndepărtat, Fiji, cu Capitala la Suva, cel mai important oraş al acestei ţări


insulare, care face parte din Commonwealth. Deşi


şi-a cîştigat independenţa în 1970, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii continuă să fie, oficial, suverana ţării. Statul Fiji deţine importante zăcăminte de aur, resurse forestiere, zone de pescuit, avînd, ca


principală ramură industrială, prelucrarea


produselor agricole. Cei doi preşedinţi nu se mai văzuseră niciodată, dar motivul întîlnirii lor era atît de important, încît, deîndată ce s-au îmbrăţişat, oaspetele din Kiribati a rostit, aproape înecîndu-se


în propriile lacrimi, următoarele cuvinte: ,,Am venit aici cu întreaga mea ţară”. La vorbele de salut ale preşedintelui Tong, şeful statului Fiji, care i-a


rezervat omologului său kiribatian o primire cu atît mai călduroasă, cu cît ambii conduc ţări ce fac parte din acelaşi mare arhipelag, aflat pe întinsul Oceanului Pacific, a rămas extrem de surprins.


,,N-am glumit cînd am spus că am venit aici cu toată ţara mea, a repetat Anote Tong. Lire am, dar vă pot plăti şi în altă monedă; sînt pregătit să ofer


10 milioane de dolari, sau oricît îmi veţi cere, în schimbul unui teren de cca. 25.000 km2. Cunoaşteţi problema cu care se confruntă ţara mea. Sînt nevoit să-mi apăr poporul, care este ameninţat cu dispariţia. Oceanul ne-a ţinut destul; acum, el nu ne mai suportă, ne alungă - a devenit duşmanul nostru de moarte. Pe scurt, trebuie să plecăm. Dar unde? Dacă ne-am fi păstrat statutul de colonie, s-ar fi găsit, poate, o soluţie. Aşa, însă, trebuie să ne căutăm ajutor printre vecinii noştri. După ce am făcut toate


calculele, v-am ales pe domnia-voastră. Aşezarea geografică a minunatul stat la cîrma căruia vă aflaţi vă dă posibilitatea să stăpîniţi înaintarea Oceanului care, din pricina încălzirii globale, înghite noi suprafeţe de pămînt. Nu este o închipuire. Multe insule, inclusiv dintre cele locuite, sînt ameninţate


cu dispariţia. Teritoriul dvs. este, însă, unul situat la înălţime. Mai sînt şi alte astfel de insule, dar noi am venit, cu speranţă, la dvs. Nu mai e timp de şovăire. Noi avem tot ce ne trebuie. Aşteptăm, însă, un cuvînt din partea domniei-voastre. Sperăm în ajutorul dvs.! Vom aduce, aici, 10.000 de locuitori”. Acesta a fost mesajul. Printr-o bună înţelegere, ţara numită Kiribati se va alătura ţării-surori, numită Fiji. Toţi locuitorii acestui stat insular, peste care Oceanul ameninţă să îşi reverse apele, îşi vor pune


în ambarcaţiuni toate bunurile pe care le deţin – case, şoproane, cărucioare pentru copii, biciclete, grătare de fript carne şi legume, unelte şi tot


ce-i trebuie omului pe Pămînt – şi le vor duce


în altă parte, acolo unde Oceanul rămîne, încă,


îngăduitor cu oamenii.


Aceasta a fost Nota de protocol de la întîlnirea celor doi preşedinţi de republici insulare. Dar Arhipelagul din Pacific numără 844 de insule, dintre care numai 106 sînt locuite. Unele dintre acestea sînt destul de întinse: Viti, Levi, Vanua… Şi toate sînt supuse unor destine încă nebănuite!


VASILE BĂRAN










Atitudini « Polemici






Tabletă






Şerban Codrin – Poetul-sensei


al slovei întoarse pe toate feţele






O poezie scrisă cu multă sudoare şi patimă ne prezintă Şerban Codrin în volumul intitulat ,,Cartea dintr-un exil interior” (1997). Numai că o astfel de poezie nu poate fi la îndemîna oricui, ceea ce îl avantajează pe distinsul autor, dacă e să luăm în calcul frumoasa lui activitate în domeniul haiku-ului, el păstrînd cu stricteţe regulile genului literar impus de japonezul Basho. Acest lucru ne face să spunem că haiku-ul a ajuns să fie cunoscut şi la noi, la justa lui valoare, prin intermediul creaţiei lui Şerban Codrin, iar nu prin încercările celor care, după ce însăilează şchioapete stihuri, se declară haijini şi, în grabă mare, dau fuga cu ele la tipar. Piaţa este plină de astfel de scrieri mediocre, care nu fac decît să umbrească numele unor haijini adevăraţi, cu har şi pricepere pentru o astfel de creaţie, precum Vasile Moldovan, Teodora Moţet, Ioan Găbudeanu, Florin Grigoriu, Ion Untaru, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov şi, nu în ultimul rînd, regretatul Florin Vasiliu, fondatorul ,,Revistei de interferenţe româno-nipone” (aprilie 1990), de la care mulţi dintre profesioniştii de azi au învăţat cîte ceva din tainele acestui gen literar. A nu se înţelege că sîntem împotriva cuiva, din contră, sîntem adepţii lucrurilor făcute temeinic şi menite să dureze.


Citind cartea amintită, se poate spune că acest poet nu încalcă nici o regulă privind structura versului liber, un vers nesupus nici unei constrîngeri - ca formă de exprimare specifică unui poet realist, unui poet al ungherelor ascunse, el fiind, din contră, un poet al dorurilor ascunse şi al aşteptărilor, constituite pe stări dintre cele mai elegiace. În această direcţie, Şerban Codrin este un autor mult mai


complex.


Dar, să citim din ,,Elegia celor trei elegii” (pag.33) prima parte, în care zelosul poet este cu atît mai popular, cu cît versul de meditaţie e mai stăpîn pe sine: ,,Corăbiile mele te-au găsit mireasă/ La nuntă dincolo de mare/ Şi am bătut la poartă să deschidă-/ Pămîntul bea vaporii de pe Soare/ Nu-şi mai aduce nimenea aminte/ De cîtă veşnicie…/ Te cumpărăm cu sînge -/ Şi noapte după noapte lebedele cîntă/ Mă caută cuţitele de piatră/ Din cer cu ochii păduroşi/ Rînjeşte-o gură de stihie/ De-acasă peste mare cîinii plîng şi cîinii latră/ Se jupuieşte ceaţa fîşie cu fîşie/ Şi se purifică cenuşa/ Topindu-mă pe rugul din catarge roase/ De lună şi de carii -/ La cîntecul cocoşilor lemnarii/ Cioplesc un cal cu şeaua de mătase/ Se pregătesc de daruri şi de arat cetatea/ Cu pluguri cîte şase/ Urciorul cu cenuşă îl îngroapă-adînc/ La temelia patului de nuntă -/ Şi-acasă, peste mare cîinii latră, cîinii plîng”.


Tendinţa poetului este aceea de a scrie o poezie-fluviu, dintr-o respiraţie. Flacăra poeziei sale ţîşneşte ca o vîlvătaie de gînduri şi sentimente, chiar după primele versuri, în care se întrevede o euforie de bună dispoziţie, de lumină sufletească şi strălucite meşteşuguri scriitoriceşti. Luîndu-i în calcul şi baladele, vom observa la Şerban Codrin o altă stare, mult mai rarefiată, mergînd pînă acolo încît ai impresia că te afli în faţa unui poet pus parcă pe şotii, întru isprăvile deloc întîmplătoare ale temelor alese. Cu alte cuvinte, Şerban Codrin este chintesenţa imaginii poetice, care frapează prin singularitatea glasului său de autor liric. Iată ce ne mărturiseşte poetul despre strădania sa literară: ,,Cu pumnul strîns, cu pumn sever/ Zdrobesc o lacrimă în cer/ Cu pumn sever, cu pumnul strîns/ La porţile marelui plîns -/ Jertfă şi întrupat şuvoi/ Bici dărîmat pe nervii goi/ Totul e nuntă efemeră/ Sfîrşit şi început preaplin/ Totu-i aievea şi himeră/ Întunecare şi senin/ Trupul cuvîntului e floare/ Nuntă atotmistuitoare/ Trupul cuvîntului e hrană/ În marea nunţii neprihană/ Trupul cuvîntului e cînt/ De dinainte de Cuvînt” (pag. 104).


Avem de-a face cu un poet al timpului prezent, cu ferestrele deschise către marea poezie, construită nu din puncte de suspensie, nici din trăiri lirice hazardate, ci o poezie clădită pe măsura adevăraţilor maeştri, care ştiu ce este arta şi cît de costisitoare este, mai cu seamă cînd vine vorba de fapte poetice.


După acestă sumară prezentare, putem spune că Şerban Codrin este poetul-sensei al slovei întoarse pe toate feţele, de la haiku la tanka, de la tanka la baladă, toate acestea reprezentînd expresia victoriei meritate, chiar dacă vorbim de o carte scrisă dintr-un ,,exil interior”, pe limba florilor cu verb de diamant, pe cale de a se defini în lumea preţioaselor metale.


Ion Machidon


Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“






În apărarea lui Pavel Stratan






Dragă Sofia, stimată colegă


Despre Basarabia şi fraţii noştri români de dincolo de Prut am citit şi auzit multe în decursul timpului. Şi bune, dar şi mai puţin bune. Printre acestea din urmă se numără şi spusele unui zăpăcit de profesor care căuta să mă convingă că Nicolae Titulescu, cîndva, undeva, ar fi declarat: „Noi vrem Basarabia, dar fără basarabeni“. Ce se ascunde în spatele acestor cuvinte, nu-i greu de ghicit. Intrigat de cele auzite, am căutat să verific dacă fostul nostru mare diplomat ar fi putut face asemenea declaraţii nesăbuite, dar nimeni nu a putut să-mi confirme acest lucru. Din contră, în legătură cu atitudinea lui Titulescu faţă de Basarabia am aflat numai lucruri care m-au bucurat.


Recent, din nou am avut prilejul să citesc nişte aberaţii despre basarabeni şi caracterul acestora. De data aceasta, în revista „România Mare“ (nr. din 3 februarie a.c.), unde a apărut un material care, prin conţinutul său, m-a pus pe gînduri. În articolul intitulat „O mimoză făţarnică şi comunistă: Pavel Stratan“ şi semnat Sofia Brânduş-Ittescu, apar o serie de jigniri şi aprecieri dintre cele mai defăimătoare la adresa cunoscutului cantautor din Republica Moldova. Dar, mai grav şi de neînţeles este că autoarea, acuzîndu-l pe artist de toate relele pămîntului, inclusiv de faptul că ar veni în România pentru a se căpătui şi a face spionaj, se năpusteşte cu un şi mai mare năduf asupra tuturor basarabenilor care, scrie dînsa: „cît vor trăi, vor rămîne comunişti convinşi“. După părerea autoarei, multe dintre personajele din Basarabia care vin în România au în jurul lor „umbra unor termeni precum trădător, informator, turnător şi chiar spion, care nu sînt tocmai nepotriviţi pentru unii dintre cei rămaşi pe la noi, sau care au dispărut în accidente dubioase“.


Calul său de bătaie rămîne, totuşi, Stratan, pe care Sofia îl consideră „o mimoză făţarnică şi comunistă“, „om nesincer, cu ochi parşivi şi minte puţină, în venele căruia cloceşte comunismul“. Obsedată de spionajul pe care zice că Stratan l-ar face în ţara noastră, autoarea încearcă să ofere cititorilor şi cîteva argumente prin care să-i convingă că aşa este, cum spune ea. Şi, totuşi, pe mine nu m-a convins. Eu, unul, nu cred în spusele ei, dar aceasta nu are nici o importanţă. Ceea ce deranjează cel mai mult, după umila mea părere, este îndemnul semnatarei către noi toţi, cei de dincoace de Prut, de a nu avea încredere în basarabeni, precum şi maniera în care-i cere lui Stratan să plece din România. „Drum bun, tovarăşe Stratan, scrie Sofia Brânduş-Ittescu, du-te în satul tău natal din Bălţi, în Basarabia ta comunistă, fiindcă aici nu eşti bun nici de un amărît de turnător“.


Citind toate acestea, am rămas, după cum am spus, înmărmurit. Neştiind ce să cred, m-am întrebat: de ce atîta răutate împotriva unui om, dar mai ales împotriva tuturor basarabenilor? De unde pînă unde această suspiciune, că toţi basarabenii care vin în România o fac din interese materiale sau pentru a ne spiona? De ce să-i bănuim pe toţi, la grămadă, de toate relele?


În România sînt mii şi mii de basarabeni, unii, chiar stabiliţi aici, forţaţi de anumite circumstanţe şi evenimente social-politice şi economice, pe care nu le-a dorit nimeni. Unii vin, alţii pleacă. În şcoli şi universităţi sînt, de asemenea, cu miile. Permanent au loc schimburi de delegaţii pe linie culturală şi sportivă, ştiinţifică şi chiar academică. De la un timp, mulţi, foarte mulţi basarabeni au redobîndit sau obţinut cetăţenia română. O parte dintre aceştia s-au stabilit în România, unde lucrează cinstit, respectînd legislaţia în vigoare.


În actualul context socio-politic internaţional, noi, românii, în general, considerăm toate aceste noi realităţi drept succese ale politicii pe care România o promovează, pe linia apropierii şi strîngerii relaţiilor cu românii din Basarabia, veche provincie românească. Realizările obţinute pînă acum, e adevărat, nu la fel de mari pe cît ne-am dorit noi, au avut la bază încrederea reciprocă, precum şi speranţa într-un viitor comun mai bun, şi nicidecum suspiciunea. A spune, şi astăzi, că Republica Moldova este în continuare o „Basarabie comunistă“ şi că „atît cît vor trăi, basarabenii vor rămîne comunişti convinşi“, aşa cum scrie colega mea, înseamnă că nu ştii ce transformări au avut loc în spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru, sau că eşti de rea-credinţă. Discutînd cu un basarabean pe această temă, el se întreba dacă nu cumva articolul respectiv este rodul unui „aranjament de presă plătit. Prea uşor s-a trecut de la un caz particular – Stratan, la unul general, aruncîndu-se bănuieli asupra tuturor basarabenilor“, spunea interlocutorul meu. Multe s-ar mai putea scrie şi spune pe marginea articolului semnat de Sofia Brânduş-Ittescu, îndeosebi despre ideile nocive ce se degajă din conţinutul acestuia, referitor la relaţiile noastre personale şi generale cu românii de dincolo de Prut. Oricum, convins fiind că nu greşesc cu nimic, eu tot îi voi privi cu ochi buni pe toţi basarabenii, mai ales pe cei care vin în România cu gînduri bune.


Mai mult chiar: îndemn pe toată lumea să-i trateze cu încredere pe basarabeni, să cultive relaţii de prietenie şi de cooperare cît mai strînse cu aceştia, indiferent în ce domeniu. Numai aşa vom putea fi uniţi în lupta pentru realizarea idealului nostru comun – revenirea Basarabiei la Patria-Mamă, România.


Vasile ion Dumitru






Adevărul despre moartea


actriţei americane Natalie Wood






Natalia Nikolaevna Zaharenko, acesta e numele ei real, s-a născut în anul 1938, la San Francisco, într-o familie de emigranţi ruşi. Fată frumoasă, talentată, misterioasă şi cu un caracter straniu, ea îşi va face debutul în cinematografie, sub numele de Natalie Wood. La Los Angeles, oraşul în care se mută împreună cu familia, fermecătoarea Natalie îi cucereşte rapid pe americani, iar producătorii îi solicită prezenţa în producţiile lor, astfel încît, pînă la 18 ani, ea va juca într-un număr record de filme (26). În lumea studiourilor de film în care se învîrte, la vîrsta de 18 ani, ea îl întîlneşte pe actorul Robert Wagner care, un an mai tîrziu, avea să-i devină soţ. Imediat după căsătorie, Natalie îşi dă seama că a pierdut din libertatea de a-şi alege singură paşii în carieră şi că aspiraţia ei de a deveni o mare vedetă va fi îngrădită de noul ei statut de soţie. Aceste frămîntări îi vor provoca depresii şi uşoare probleme psihice, însă ambiţioasa actriţă a avut puterea să le depăşească. Astfel, ea divorţează şi se dedică în exclusivitate carierei cinematografice. Nu făcea parte din categoria femeilor care îşi pierdeau nopţile prin cluburi, nu profita de frumuseţea ei, era o fire calculată şi ducea o viaţă destul de retrasă. Ca actriţă, era capabilă să joace o mare diversitate de roluri. În familie, era serioasă, calmă şi foarte corectă. După o a doua căsătorie, şi aceasta eşuată, ea a revenit la primul ei soţ, alături de care va rămîne pînă la sfîrşitul vieţii. Ca orice om, Natalie Wood a făcut, şi ea, greşeli, unele destul de grave. Serviciile Secrete americane depistează nu numai o convorbire, ci şi o întîlnire a actriţei cu Fidel Castro şi cu un ataşat al Ambasadei sovietice în SUA, Harry Uzunov. Din acel moment, Natalie Wood este urmărită pas cu pas. Fidel Castro află de acest lucru, o avertizează pe actriţă şi-i dezvăluie un secret, la aflarea căruia ea va suferi o mare decepţie, urmată de grave dereglări psihice. Hotărăşte să se sinucidă, însă nu o face. Ea află, tot atunci, că Harry Uzunov era bun prieten cu soţul ei, Robert Wagner, care era evreu, de origine rusă. Toate aceste veşti o devastează, drept care se hotărăşte să se retragă în singurătate şi să renunţe la toţi prietenii. Acceptă, însă, propunerea lui Robert Wagner să petreacă un week-end cu el pe yahtul unui prieten al acestuia, gîndul ei fiind acela de a-şi ucide soţul. Se pare, totuşi, că Robert primise ordinul de a face tot posibilul ca Natalie Wood să dispară. El o îmbie să bea cît mai multă şampanie, în care erau dizolvate pastile cu un puternic conţinut tranchilizant. Actriţa începe să se simtă rău şi iese pe puntea yahtului. Ameţită de combinaţia de alcool şi tranchilizante, ea cade în apă şi este luată de valuri. Va fi găsită moartă, avînd urme de spumă la gură, de la pastilele ingerate. Ea nu a fost nicidecum găsită pe o şalupă, aşa cum, în mod fals, s-a spus, pentru a se ascunde adevărul despre moartea sa. Nici ancheta efectuată ulterior nu a fost, se pare, una suficient de amănunţită. Medicul legist a găsit, totuşi, pe trupul neînsufleţit al femeii, numeroase vînătăi, precum şi răni deschise, la nivelul feţei. Putem, deci, trage concluzia că moartea actriţei Natalie Wood nu a fost un mister, ci crimă 100%. Un indiciu care ne întăreşte această convingere e şi faptul că s-a spus că rămăşiţele ei pămînteşti nu ar fi fost incinerate, ci îngropate. Numai că toţi cei sosiţi la funeraliile actriţei nu au fost lăsaţi să asiste la înmormîntare, acestora fiindu-le interzis accesul în cimitir. Oare de ce?


SOFIA BRÂNDUŞ-ITTESCU










Nu şovinii unguri sînt de vină – ci „cozile de topor“ româneşti...






Soluţii pentru stîrpirea


năpîrcilor horthyste






1. Situaţia precară socială a maghiarilor din Covasna, Harghita şi o parte din Mureş îi determină pe aceştia să aibă o atitudine de neîncredere faţă de liderii UDMR, care, practic, afară de vorbe goale (părerea unui secui), nu ne-au ajutat cu nimic. Drept pentru care, unii dintre aceştia migrează înspre PCM şi Partidul lui László Tokeş, slăbind UDMR.


2. Dispersia maghiarilor în cele 3 partide maghiare îi lasă în afara Parlamentului şi, astfel, nu mai pot accede la guvernare. UDMR-ul a solicitat micşorarea pragului electoral în ideea intrării în Parlament cu 3 partide maghiare, care au acelaşi scop – Autonomia Teritorială a Ţinutului Secuiesc.


3. Publicarea averilor unor demnitari maghiari şi mediatizarea lor pe posturile de televiziune: Marko Bela, Vereştoy Attila, Gyorgy Frunda (care este posesorul unei averi imense), Peter Ekstein Kovacs, Tanczos Barna, Attila Korodi, Laszlo Borbely, Alesandru Tamas (preşedintele C.J. Covasna), Kelemen Hunor, Ladislau Ritli, Sogor Csaba.


4. Limitarea amestecului străin în Transilvania –Viktor Orban, prim-ministru al Ungariei, precum şi a altor demnitari din Ungaria, a căror implicare este permanentă în această zonă (şi în legătură cu Roşia Montană). Nu mai puţin activă este implicarea şi prezenţa Prinţului Charles în Transilvania, în zonele locuite în special de etnicii maghiari.


5. Prin sensibilizarea Francmasoneriei, prin lojile importante, precum şi prin modul de acţiune, se pot stopa intenţiile maghiarilor, în speţă ale UDMR, pentru pretenţiile fără acoperire socială, politică, economică. Este inadmisibil ca o mînă de maghiari să conducă România şi chiar să influenţeze opinia publică internaţională în mod cu totul eronat.


6. Deşi în cadrul UDMR au fost constatate acte şi fapte de corupţie, acestea au fost trecute cu vederea, ceea ce a adus prejudicii în planul încrederii politice. Nu există nici un dosar de mare corupţie la DNA, deşi Verestoy Attila şi alţii au prăduit pădurile Transilvaniei, Marko Bela a deturnat fonduri importante de bani, de ordinul milioanelor de euro, Gyorgy Frunda deţine o avere deosebit de mare.


7. Cetăţenii români de etnie maghiară, care au obţinut cetăţenia maghiară, nu ar trebui să mai aibă drept de vot în România. Sînt foarte mulţi maghiari care aşteaptă, la rîndul lor, obţinerea cetăţeniei maghiare, pe care Ungaria îi ajută cu bani. Foarte mulţi au pensii de 5 milioane de lei în România şi de peste 30 de milioane de forinţi în Ungaria, cu care se laudă în permanenţă, în detrimentul cetăţenilor români.


8. UDMR-ul, realmente, a prăduit ministerele, societăţile şi instituţiile Statului Român, acolo unde s-a aflat în activitate, în Guvernul României. Nimeni nu i-a tras la răspundere penală, deşi infracţiunile erau flagrante. UDMR-ul este finanţat şi de Guvernul Maghiar, prin Fundaţia


ILYES GYULA din Budapesta. Aceste date sînt rodul muncii patrioţilor români din Forţa Naţională a PRM din centrul Româniai, Covasna, Harghita, Mureş, Braşov.


Totul împotriva României se face cu sprijinul trădătorilor din PDL şi PNL, al preşedintelui Traian Băsescu.


Recent, conducătorii UDMR, PCM şi PPMT (László Tokeş) au declarat că vor candida pe o singură listă la alegerile parlamentare din toamnă, la intervenţia conducerii Ungariei.


Jurist GICĂ AGRIGOROAIE






Mesaj din Spania






ZIUA MAGHIARILOR,


ÎN STIL NORD-COREEAN






La Sfîntu Gheorghe, maghiarii din instituţiile publice - scoşi la manifestări ca nord-coreenii la moartea lui Kim Jong-Il






Manifestările organizate la Sfîntu Gheorghe cu prilejul Zilei maghiarilor de pretutindeni au început abia la orele 16. Motivul? Pentru a îngroşa rîndurile participanţilor, care se anunţau a fi foarte puţini, conducerea Primăriei Sfîntu Gheorghe, dar şi cea a Consiliului Judeţean Covasna au dat ordin angajaţilor să fie prezenţi la manifestări. Primarul Antal Arpad Andras, preşedintele UDMR Sfîntu Gheorghe, şi Tamaş Şandor, preşedintele CJ Covasna şi al UDMR Covasna, au mobilizat, în piaţa aflată la doi paşi de cele două instituţii, angajaţii din subordine, pentru a masca astfel prezenţa redusă a maghiarilor la manifestări. Fără angajaţii Primăriei şi cei ai Consiliului Judeţean exista riscul ca piaţa să fie goală, la manifestări anunţîndu-şi prezenţa doar cîţiva membri UDMR, PCM şi nelipsiţii tineri din organizaţiile paramilitare maghiare. La ora la care trebuiau să plece acasă şi să îşi vadă de familii, sute de angajaţi din administraţia locală au fost scoşi la manifestări, sub stricta supraveghere a celor doi şefi UDMR, întocmai cum erau scoşi pe vremuri de către Partidul Comunist Român. Sătui de guvernarea UDMR şi de tăierile de salarii, de teama şefilor, că nu vor fi văzuţi în piaţă, maghiarii au ieşit, scîrbiţi să asculte discursurile şovine şi iredentiste ale căpeteniilor lor. Scoaterea maghiarilor în piaţa publică de către şefii lor aminteşte de spectacolul jalnic al scoaterii nord-coreenilor în pieţele publice, pentru a-l jeli pe Kim Jong-Il. Îmbuibaţi cu demagogie naţionalistă ieftină, dar cu salariile tăiate şi cu nivelul de trai afectat, maghiarii au fost şantajaţi să iasă în piaţa publică din Sfîntu Gheorghe şi să strige ce-au vrut şefii lor.


Dan TĂnasĂ, Madrid






Comentarii la „Problema secuilor“ (3)






Este, de asemenea, absurd să consideri că într-un spaţiu atît de prielnic vieţii – în consecinţă, atît de dens populat, precum cel al Vechii Dacii, în care s-a constituit prima naţiune europeană, cu primele State Naţionale, cu atît de adînci rădăcini în pămîntul său edenic, recunoscut ca atare – populaţia autohtonă să dispară, brusc, la o dată fixă şi să se nască în locul ei, din „adunături” aduse/venite din „lumea romană”, un „tînăr popor”, condus prin legi imperiale, un popor „civic şi multicultural”, cum le place să gîndească şi să spună celor care, azi, au început să se vadă „stăpînii lumii”, aşa cum se considerau odinioară oamenii Romei imperiale, cea numită, în izvoare de epocă, „rădăcina tuturor relelor” („radix omnia malorum”).


Ştiinţific şi logic, ansamblul izvoarelor istorice, profesional şi responsabil studiate, supuse unui proces de coroborare, elimină absurdităţile menţionate.


Referindu-ne strict la secui, ansamblul izvoarelor istorice, astfel abordate, ne permite să susţinem că în inima Centrului Vechii Dacii, în munţii de care strămoşii noştri reali erau atît de strîns legaţi („nedezlipiţi”), autohtonii au rămas la vetrele lor, ori au revenit, s-o ia de la început, după ce a trecut „necazul”. Iar Regatul maghiar, după ce s-a statornicit în pustă, n-a „survolat” Ardealul pentru a-şi planta la Curbura Carpaţilor, spre a-i apăra graniţa răsăriteană, grupuri mari de mercenari, racolaţi din stepe. Chiar dacă în Secolul XIII vor fi fost aduşi şi astfel de mercenari, precum s-a încercat cu cavalerii teutoni sau ioaniţi, aceştia au constituit o mică minoritate – un „mănunchi de secui”, cum spunea un scriitor maghiar (cf. I.I. Russu, op. cit. pg. 92, s.n.), „săcui”, cu o altă exprimare – care a fost aşezată alături de massa autohtonilor valahi, majoritari. De aceea, cînd ne referim la acei minoritari, numele lor trebuie pus între ghilimele: „secui/săcui”, „secuime”. „Secuimea – observa atent marele erudit Nicolae Iorga, cu adînca lui cunoaştere şi înţelegere a istoriei, inclusiv a zonei respective – s-a făcut din pierduţii neamului nostru”. Acest lucru a fost posibil prin crîncena maghiarizare a autohtonilor, concomitent cu maghiarizarea „mănunchiului de secui” (cf. I.I. Russu, op. cit. pg. 93, s.n.).


Un alt autor, A. Gociman, cunoscător al realităţilor istorice vechi şi ale celor contemporane lui, scria în 1935: „Atît de mult am dat, ca element uman, secuilor, încît, azi, populaţia secuiască este în marea ei majoritate de origine românească”. Acest adevăr este atestat şi de I.I. Russu, în cartea sa. Autohtonii valahi erau urmaşii strămoşilor geto-daci, de la Curbura Carpaţilor, unii numiţi, atunci, în izvoare, cauconi, cu o ţară a lor, numită Caucaland, în care, odinioară, se retrăseseră alţi fraţi ai lor, geţi, respinşi de primul şoc al hunilor migratori (Acad. Alexandru Surdu, Pe urmele cauconilor, în cartea autorului: Şcheii Braşovului, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Kron – Art, Braşov, 2010, pg. 243-249). Sau, poate, acei valahi erau urmaşi ai altor geto-daci din zonă, cu nume încă nedepistat în izvoarele istorice; e posibil ca aceştia să se fi numit chiar „săcui”, după o meserie specifică zonei: tăietori de lemne cu „săcurea” (am întîlnit în arhive expresia: „au săcuit pădurea”; vezi, mai nou, cuvîntul „ţapinari”). Acordarea de drepturi şi privilegii, de către rege, eventualului „mănunchi de secui” aduşi în zonă va fi fost vremelnică, fiindcă ofensiva social-economică şi de maghiarizare, declanşată de nobilimea maghiaro-chazară, care îi viza pe toţi locuitorii, ţărani maghiari, valahi, ca şi pe „secui”. cu mult timp înainte de căderea regatului, a provocat cel mai puternic „război ţărănesc”, în Ardeal, condus de secuiul Gheorghe Doja, crunt reprimat însă, după care s-a dat legea „iobăgiei veşnice”, sintetizată, în forma ultimă, de chazarul Ştefan Werboczy. Chipul lui Doja, în timp ce acesta era aşezat pe „tronul de foc”, pătimind sub cleştele călăilor, a rămas pentru „secui” simbolul „bunătăţii” nobiliare şi regale maghiare.


După căderea regatului (1526), intensificîndu-se exploatarea nobiliară în Principat, inclusiv în „Secuime”, „secuii” s-au răsculat în cîteva rînduri, dar, din nou, au fost reprimaţi cu cruzime şi sadism. Aşa se explică adeziunea lor la acţiunea unificatoare, din 1599, a lui Mihai Viteazul, cel numit de nobilii maghiari „dacul cel rău”.


Începînd din Secolul al XVII-lea, opresiunea social-economică şi procesul de maghiarizare – cu marea presiune a noii confesiuni, calvine, adoptată de maghiari, dar şi sub spectrul spaimei provocate de „dacul cel rău” – au dus la apariţia unui Cod de legi, ale iobăgiei, în principal, care îi viza îndeosebi pe valahi, Aprobatae Constitutiones (1653), ulterior, într-o ediţie mai completă – „Compilatae Constitutiones” (1669). De reţinut că în „secuime” nu este vorba de „secuizarea” autohtonilor, aceştia fiind, într-un număr covîrşitor, români – căci „secuii” nu erau maghiari! –, „secuizarea” fiind un termen de acoperire, care avea să fie folosit mai tîrziu. Este vorba de maghiarizarea, deopotrivă, şi a unora, şi a celorlalţi.


În Secolul al XVIII-lea, cu înlesnirile obţinute prin cel dintîi compromis dualist maghiaro-habsburgic (1711), procesul de maghiarizare se intensifică. Un istoric secui, Mihaly Cserey, avertiza în cartea sa: „Fereşte-te Transilvanie, că nu de puţine ori păsatul unguresc ţi-a fript buzele”. Notăm că „secuii”, în simbioză cu valahii din zonă, vedeau în Ardeal patria lor ancestrală. Cartea stă în rafturile Bibliotecii Academiei Române, netradusă.


Studiul fundamental, deja citat, al savantului I.I. Russu, Românii şi secuii, oferă, pentru Evul Mediu şi pentru epocile următoare, un model de cercetare şi de rezolvare a „problemei”. Autorul argumentează (indicînd direcţii şi metode de aprofundare) Ideea preponderenţei autohtonilor valahi în „secuime”, din Secolul XIII şi, prin maghiarizare, în continuare, pînă la consemnările, corecte, din etapa interbelică (vezi mai sus). El atrage atenţia asupra falsului prin omisiune, defavorabil elementului românesc, din multe statistici şi conscripţii ale autorităţii de Stat maghiare şi din cele confesionale, inclusiv din cele imperiale, ca şi din bogata bibliografie maghiară în domeniu. Iar cercetătoarea Ioana Cristache Panait, într-un capitol final, aduce alte argumente esenţiale. I.I. Russu învinuieşte, totodată, autorităţile Statului Român de după 1918 pentru marele dezinteres, din acest punct de vedere, faţă de Ardeal.


Extremismul maghiar şi-a putut face „jocul” sinistru în România şi în „etapa comunistă”, iar în „tranziţia” postdecembristă a acţionat şi acţionează în voie, după cum se ştie şi se vede. Aprecieri din unele gazete locale ce apăreau în „Secuime”, în perioada interbelică, rămîn valabile şi azi: „Toată regiunea secuiască este un imens cimitir al Naţiunii Române, de unde vin strigăte desperate de ajutor” (I.I. Russu, pg.111, s.n.).


Lucrarea savantului I.I. Russu, devenită deja o carte rară, dar una de referinţă, ar trebui reeditată într-o ţinută tipografică mai bună, completată cu mai multe ilustraţii şi într-un tiraj satisfăcător; de asemenea, un rezumat al editorului într-o limbă de circulaţie internaţională ar fi benefic. Utilitatea acestei cărţi nu mai trebuie demonstrată, ea oferind un model de cercetare, un imbold şi un sprijin preţios pentru aprofundarea, cercetării, pe direcţii şi surse sugerate, ori indicate.


Cu toate acestea, lucrarea menţionată, şi inclusiv Capitolul ei final (Ioana Cristache Panait), are, ca mai toată istoriografia naţională pe această temă, un defect major: tributul plătit tezei false a „romanizării Daciei”. I.I. Russu afirmă şi demonstrează prezenţa şi preponderenţa autohtonilor români (valahi/olahi) în „secuime”, dar pentru dînsul, ca „romanist”, autohtonii aceştia n-ar fi urmaşii geto-dacilor, strămoşii reali, ai lor şi ai noştri, ci ai „daco-romanilor”, descendenţi ai Romei imperiale. Iar cu aceasta, forţa argumentului privind numărul majoritar al valahilor în zonă, atunci cînd regatul maghiar va fi adus, eventual, „mănunchiul de secui” acolo, slăbeşte, pînă la inconsistenţă.


Totodată, fără schimbarea radicală a atitudinii factorilor politici de decizie faţă de primejdiosul extremism maghiar şi faţă de alte extremisme care îl sprijină, din raţiuni lesne de bănuit, şi fără o reclădire a strategiei de apărare a adevărului istoric şi a Interesului Naţional, problema secuilor va rămîne o „problemă” politică. Personal, printr-o Scrisoare Deschisă, publicată în presă în 2011, am făcut o sesizare către conducerea politică a României şi către liderii Uniunii Europene, în termeni şi cu argumente pertinente, clare, cu privire la „problema secuilor”. Au, însă, medicii o vorbă de duh: „Frecţie la picior de lemn...“.


Sfîrşit


Conf. univ. dr. G.D. Iscru










Adevărata identitate


a lui Andrei Pleşu






Cînd domnul Andrei Pleşu a defectat, exprimîndu-şi unele critici la adresa preşedintelui Traian Băsescu, acesta a ripostat în stilul cunoscut. L-a ameninţat pe Pleşu că va spune el ceea ce ştie. Evident, ne-am gîndit că dezvăluirile lui Traian Băsescu s-ar fi putut referi la unele momente necunoscute opiniei publice, legate de prestaţia lui Andrei Pleşu la Cotroceni, în calitate de consilier prezidenţial. Dar nu s-a întîmplat aşa. S-a întîmplat altfel. Andrei Pleşu a ripostat la rîndul lui – e adevărat, o singură dată - după care a pus batista pe ţambal.


Înfuriat la culme, preşedintele Traian Băsescu a reacţionat, onorîndu-şi angajamentul. Într-un mod neobişnuit. Răzbunîndu-se nu pe Pleşu, ci pe soţia acestuia. Pe doamna Catrinel Pleşu. În calitate de preşedinte CSAT, el a cerut, din motive de ranchiună personală, desecretizarea Dosarului Grupului Pleşu, de la Serviciul de Informaţii Externe. Şi astfel a ieşit la iveală că doamna Catrinel Pleşu, de la 19 ani, lucrează pentru Securitate. Problema este că ea a fost convinsă că niciodată Dosarul soţilor Pleşu şi al grupului din care făceau parte nu va fi desecretizat. De aceea, a semnat în fals că nu a colaborat cu Securitatea, atunci cînd a primit funcţia de director la ICR. La fel cum şi Andrei Pleşu semnase, tot în fals, că nu a fost membru al Partidului Comunist, cînd el, în realitate, condusese o organizaţie PCR. Desecretizîndu-se Dosarul de la SIE, este iminentă şi devoalarea rolului jucat de Andrei Pleşu, alături de soţia lui şi de alţii, încă de la 19 ani, în angrenajul Serviciului de Informaţii Externe. Pînă cînd, probabil, ca de obicei, prin intermediul lui Victor Roncea, preşedintele României ne va lumina asupra rolului jucat de Andrei Pleşu, voi prezenta fragmente dintr-o lucrare extrem de importantă, intitulată „Fereastra Serviciilor Secrete – România în jocul strategiilor globale”, lansată de Editura Compania şi semnată de Aurel I. Rogojan. Înainte, însă, de a intra în detalii, voi relata o istorie care pare halucinantă, dar nu e. Ea a debutat în momentul în care filozoful Noica a început să-şi pună în aplicare proiectul de a crea un fel de şcoală informală la Păltiniş, înconjurîndu-se de mai mulţi tineri intelectuali. Aşa cum se va vedea, Noica era de mult timp agent al Serviciului Secret britanic. În anii de destindere, în anii în care Nicolae Ceauşescu încerca să-şi construiască imaginea unui dizident al lagărului socialist, în opoziţie faţă de Moscova, Securitatea română, respectiv Direcţia de Informaţii Externe, a montat un scenariu îndrăzneţ, în colaborare cu Serviciul Secret britanic. El viza legendarea unor tineri intelectuali drept independenţi sau chiar dizidenţi şi plantarea acestora în cercuri influente din Occident, unde urmau să devină un fel de avocaţi ai noii Românii. De fapt, aceştia au fost pregătiţi şi instruiţi pentru a deveni agenţi de influenţă cît se poate de credibili în favoarea Puterii comuniste de la Bucureşti. Fragmentele pe care le publicăm din lucrarea lui Aurel I. Rogojan oferă unele detalii legate de această operaţiune extrem de complexă.


Cine este Aurel I. Rogojan?


Pentru a răspunde acestei întrebări, reproducem ad litteram scurta sa biografie, prezentată în lucrarea „Fereastra Serviciilor Secrete”. Se va vedea că acesta a fost un înalt ofiţer al Securităţii române, aflat mult timp în epicentrul celor mai importante operaţiuni. Şi asta s-a întîmplat pînă în anul 2006. Experienţa sa acoperă, aşadar, o perioadă de 36 de ani de muncă. De aceea, informaţiile pe care Aurel I. Rogojan le furnizează trebuie să se bucure de credibilitate. Cu atît mai mult cu cît, de la apariţia acestei lucrări şi pînă în prezent, Andrei Pleşu nu a dezminţit niciodată detaliile atît de stînjenitoare legate de persoana sa. Postăm biografia şi apoi un scurt fragment din cartea sa.


„Aurel I. Rogojan (născut în 1949 la Inceşti, Ceica, în judeţul Bihor) şi-a consacrat întreaga carieră Şcolii Naţionale de Informaţii pentru Securitate Naţională. Şef de promoţie al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Consiliului Securităţii Statului, cu specializarea în Contraspionaj (1970), şi absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1973), a făcut şi studii postuniversitare de psihopedagogie, criminologie şi management politico-administrativ. Activitatea profesională şi-a început-o în 1970, la Securitatea Municipiului Bucureşti. Între 1977 şi 1985, a fost şeful de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad (secretar de Stat în Ministerul de Interne, din 1984 adjunct al ministrului de Interne, iar din 1987 secretar de Stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului – D.S.S.). Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Aurel I. Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al D.S.S. Între 1990 şi 2006, în cadrul Serviciului Român de Informaţii, s-a ocupat de reglementarea şi planificarea activităţii de informaţii, a predat în instituţii de profil şi a asigurat, din posturi de mare răspundere, managementul resurselor informaţionale. S-a aflat neîntrerupt în activitate între 1970 şi 2006. Pe lîngă articole, interviuri şi conferinţe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de «informaţii clasificate», precum şi volumul «1989. Dintr-o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale Istoriei» (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrărilor: «Servicii Secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc» – împreună cu Marian Ureche (vol. 1 şi 2, Editura Paco, Bucureşti, 1999-2000); împreună cu Traian-Valentin Poncea, a publicat lucrarea «Servicii Secrete din Ungaria» (Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2003); «Spionajul ungar în România» (Editura Elion, Bucureşti, 2007); «Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest» (Editura Proema, Baia Mare, 2009)”.


Şcoala de la Păltiniş


„Se ajunsese la un pelerinaj al discipolilor, cîteva zeci. O listă aproximativă ar cuprinde între 30 şi 50 de nume. Constantă, importantă şi, cel mai adesea, fără martori a fost prezenţa în preajma lui Noica a doi dintre aceştia: Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. La Păltiniş se organizau periodic şi seminarii. Acestea au fost frecventate, mai mult sau mai puţin constant, de (în ordine alfabetică): Paul Anghel, Constantin Barbu, Francisca Băltăceanu, Aurel Brumaru, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Marta Guţu, Andrei Justin Hossu, Dan Iacob, Thomas Kleininger, Şerban Nicolau, Octavian Nistor, Ion Papuc, Monica Pillat, George Purdea, Victor Stoichiţă, Alexandru Surdu, Mihai Şora, Marin Tarangul, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu. Noica credea sincer că, dacă va reuşi să creeze o elită, aceasta se va impune în structurile de conducere ale societăţii şi va «schimba la faţă România». Idealismul lui Noica a fost abil speculat. În cazul său, i s-au avut în vedere profilul moral şi convingerile filozofice, efectele directe, evoluţiile social-politice cu sens şi semnificaţii istorice. Cam aşa lucra spionajul politic strategic în epoca războiului rece. E bine de ştiut că atît Noica, cît şi alte mari personalităţi nu au respins nimic din ceea ce ei percepeau ca fiind constructiv, benefic şi necesar, potrivit convingerilor lor. Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu – mi-a relatat coordonatorul Contraspionajului britanic din acea perioadă – şi-au sporit frecvenţa vizitelor la «Vila 23» atunci cînd Noica le-a pus în evidenţă posibilităţile sale de a-i sprijini să obţină burse de studii în Occident. Lunar, la sfîrşit de săptămînă, îi duceau alimente, presă, veşti. În mansarda rezervată filozofului, sau în plimbările prin împrejurimi, ascultau expozeurile lui Noica, pe teme aparent întîmplătoare şi se legau dialoguri. Noica le punea probleme filozofice şi le evalua opiniile. Andrei Pleşu era discipolul ascultător şi silitor. Gabriel Liiceanu era mai îndrăzneţ, uneori chiar uşor impertinent, ceea ce isca şi contradicţii. Desigur, se pune întrebarea: «Prin cine şi cum a lucrat Noica pentru obţinerea şi nominalizarea celor doi discipoli?». Foarte ingenios, fără nici o implicare oficială, Noica a dat un semnal unor fundaţii germane din zona de ocupaţie britanică a R.F. Germania. Acestea, în numele interesului reciproc al dezvoltării bunelor relaţii româno-germane, au făcut toată treaba. Filiera nu au ştiut-o nici beneficiarii burselor. Acum, firesc este să fiu interpelat în legătură cu modul în care Noica, izolat la Păltiniş, putea comunica în exterior. Legătura lui Noica cu oamenii Serviciilor Speciale ale Maiestăţii Sale Elisabeta a II-a a fost obiectul constatării flagrante. Ataşatul aero al Marii Britanii la Bucureşti obişnuia – asemenea altor membri ai reprezentanţei militare sau ai ambasadei – să se deplaseze în zona Sibiului. În aceste deplasări, britanicii fie aveau «supraveghere discretă de protecţie», fie erau filaţi ostentativ, după caz, sau «pe bază de reciprocitate», în raport cu tratamentul la care erau supuşi diplomaţii români în Marea Britanie. Astfel a fost identificat interesul ataşatului aero de a ajunge la Păltiniş, ca explorator singuratic, cu hartă şi busolă, pe versantul opus celui pe care se află drumul de acces. Intuindu-i-se direcţia, s-a instituit un «post de filaj montan», care a documentat întîlnirea ataşatului militar britanic cu Noica la o stînă. O întîlnire, pentru neavizaţi, în condiţii absolut în afara oricăror bănuieli. Baciul stînei i-a primit şi i-a omenit, le-a cîntat din fluier şi i-a vestit cu tulnicul atunci cînd au dat să plece, ca să ştie ajutoarele de pe coclauri să-i apere de cîini şi de lupi... Legăturile lui Noica cu Serviciile Speciale britanice datau dinaintea celui de-al II-lea război mondial. Prima sa soţie, Wendy Muston (fostă Miss Sinaia), s-a aflat la post în România ca trimisă a Intelligence Service. Împreună cu părinţii (Walter şi Carola, născută Ungarth, fiica unui hotelier), a locuit la Sinaia; părinţii săi se aflau printre fondatorii Secţiei Alpine a Bucegilor, care reunea importante personaje din elita politică şi militară a României. Secţia era o continuatoare a Societăţii Carpatina Sinaia, fondată în 1893 de fostul stareţ al Mînăstirii cu acelaşi nume, arhimandritul Nifon, Take Ionescu şi prima sa soţie, cetăţeana britanică Bessie Richards. Fondarea unor asemenea societăţi turistice, sportive, cultural-ştiinţifice făcea parte din buna şi generoasa tradiţie a spionajului britanic. Noica a fost inclus şi într-un celebru «lot al spionilor britanici în România», cunoscut ca «Reţeaua Tomaziu», după numele şefului ei, agent al spionajului englez în România, care a primit gradul de colonel şi o rentă viageră drept recunoaştere a serviciilor aduse Coroanei Imperiului Britanic. Tomaziu a fost extras din România după ce s-a intervenit pe canale oficiale (Julian Amery – Emil Bodnăraş) pentru a i se aproba plecarea din ţară. În raporturile cu autorităţile, Noica era, cel puţin aparent, de un conformism exemplar, întotdeauna receptiv şi stăruitor dacă putea să contribuie la îmbunătăţirea percepţiei Occidentului asupra ţării sale. Îl vizita frecvent la Sibiu pe Aurel Cioran, care îl invita duminica la biserică, apoi îl reţinea la masă. «Relu» Cioran menţinea legăturile fireşti cu fratele său aflat la Paris, căruia i-a relatat despre prietenia legată cu Noica. Emil Cioran comunica, la rîndul său, cu Mircea Eliade, George Palade şi cu alţi mari români de peste Ocean. Aşa a apărut contextul favorabil unei «operaţiuni de recuperare» a filozofului Emil Cioran şi a celui mai mare istoric al religiilor, profesorul Mircea Eliade. Acesta din urmă dorea să revină în ţară, unde trăia mama sa, înaintată în vîrstă şi aflată în întreţinerea profesorului. Şi Cioran, şi Eliade aveau reţineri şi temeri. Noica, avînd exemplul Şcolii de la Păltiniş şi contactele sale «nestingherite» în lumea occidentală, i-a îmboldit să dea curs demersurilor regimului pentru întoarcerea lor în ţară. Exista şi precedentul savantului Henri Coandă. (...)


Revenind la mentorul Şcolii de la Păltiniş, trebuie spus că în înalta ierarhie a Partidului Comunist Român au existat persoane de o bună factură intelectuală, care puteau avea dialog cu Noica. Filozoful era sensibil la aceştia. După cum a apreciat şi «revoluţia calitativă» care a condus la «negarea negaţiei Securităţii». După ce a fost eliberat din închisoare, avea să constate că anchetatorii din Securitate au fost înlocuiţi cu «cetăţeni ale căror aparenţe de onorabilitate nu ar trebui suspectate, dacă idealurile declarate nu le sînt negate de materialitatea lucrurilor săvîrşite (...)». În ultimii ani ai vieţii lui Noica, pelerinajul discipolilor la «Vila 23» devenise oarecum deranjant şi se dorea o limitare a vizitelor şi a frecvenţei acestora, dar nu s-au luat măsuri efective de interzicere. Nici starea de sănătate nu-i mai îngăduia să găzduiască ori să participe la seminarii. Dacă ar fi să-l încadrăm pe Noica – cel din anii ’70-’80 – într-o tipologie de agent al Serviciilor Secrete, el ar putea fi clasificat ca operator involuntar într-un joc dublu, cu şanse sporite pentru serviciul care făcea mai multă investiţie de inteligenţă în menţinerea iniţiativei şi în controlul agentului. Iniţiativa le-a aparţinut de la bun început, dar controlul ni l-am rezervat”.


S.R. STĂNESCU










„România Mare“ pe meridianele lumii






Ghinionul de a fi român –


alte critici






1.Vrei prea mult atunci cînd pui Patriarhia greco-catolică, cu cîteva sute de mii de mireni (în cel mai bun caz), alături de Patriarhia ortodoxă, cu milioane de mireni, care are şi un pact cu Statul. Realitatea rămîne o stare obiectivă, care nu poate fi interpretată cu mijloace subiective (simpatii, afinităţi etc.).


2. Lîngă Papa poate ajunge şi un funcţionar, camarad sau partener. Hotărîtor este ce reprezintă el. Patriarhul ortodox reprezintă milioane de credincioşi. Îmi cunoşti aversiunea faţă de ierarhiile bisericeşti în general, faţă de cea ortodoxă, în special. Dar, nu poţi ignora o realitate pentru că nu-ţi place. Sînt convins ca Vaticanul nu va risca milioanele pentru sutele de mii. Prin aceasta, nu contest valoarea morală şi spirituală a cardinalului Lucian Mureşan, dar pe ce se bazează această umflare a rolului său? Nu cumva d-ta împingi înainte dorinţele şi preferintele personale?


3. Este probabil lipsa mea, dar nu ştiu cum şi cînd a dobîndit cardinalul Mureşan titlul de Patriarh. Poate doar în sens de Pater al Ierarhiei greco-romane.


4. Referitor la moldo-valahi, nu putem opera, azi, cu înţelesuri din Secolul XIX. În afară de aceasta, eu nu am spus că termenul este denigrator. Chiar de nobleţe fiind, el face o sciziune între nobleţea românilor din diferite regiuni geografice. Aceasta este problema şi văd că o ocoleşti.


Pentru mine este limpede:


a) UE este o încercare de inspiraţie divină, pentru că elimină marile derapaje naţionaliste şi religioase, care au adus atîtea războaie, dar şi pentru că europenii au nevoie de un Stat puternic, care să-i reprezinte într-un proces de mondializare supus unor influenţe tot mai dăunătoare şi chiar anticreştine.


b) UE s-a bazat pe un program social exagerat, pentru că, la început, a fost necesar ca mulţimile să fie cumpărate cu o bunăstare materială, ignorînd, astfel, vocile care urlau despre suveranitate, independenţă, libertate. Eu am mîncat, dimineaţă, la prînz şi seara, vreme de zeci de ani, acest terci otrăvitor. În final se pune întrebarea: a cui suveranitate, independenţă şi libertate? A mulţimilor? Aiurea. Întotdeauna, de acestea, vor beneficia, în fapt, numai dictatorii, inclusiv cercurile lor apropiate şi o pătură privilegiată. Treptat, mulţimile îşi vor pierde şi dreptul de a urla în pustiu. Aşa cum este şi situaţia din Rusia.


c) Nu există, pe termen lung, altă cale în afara controlului veniturilor şi cheltuielilor, atît la nivel de individ, cît şi la nivel de stat sau Uniune de state. Excepţie fac doar cei care înşeală restul lumii, americanii cu emisiunile de dolari, englezii cu speculaţiile financiare sau prin rapturi belicoase.


Sper că Germania şi unele state europene, precum Olanda, Danemarca, vor fi capabile să impună această regulă de fier.


d) Chiar şi fără abundenţă se poate duce o politică socială. Mai degrabă bogăţia excesivă şi cheltuielile necontrolate duc la inegalităţi, corupţie, spolierea celor mulţi.


e) Din păcate, locul României în acest proces de unire a europenilor este incert şi nimeni nu ne poate ajuta direct să scăpăm de prostie şi hoţie.


Eu rămîn optimist, deşi sînt nevoit să fac eforturi susţinute pentru a-mi alimenta optimismul.


Numai bine!.


Prof. dr. Viorel Roman,


Consilier academic la Universitatea din Bremen






Cazul închisorilor secrete ale CIA în Europa


va fi redeschis de Parlamentul European






Cazul închisorilor secrete ale CIA în Europa va fi redeschis de Parlamentul European, în urma unei cereri a raportoarei din partea Comisiei de libertăţi civile (LIBE), Hélene Flautre, şi a co-raportoarei din partea Comisiei de afaceri externe/Subcomisiei pentru drepturile omului (AFET/DROI), Sarah Ludford. Un raport din proprie iniţiativă, elaborat de Hélčne Flautre, ar urma să analizeze eventuala implicare a statelor europene în programul CIA de transport şi detenţie secretă de prizonieri, din cadrul campaniei antiteroriste iniţiate de fosta Administraţie Bush. Documentul este o urmare a Raportului Fava privind concluziile unui Comitet provizoriu. În rezoluţia adoptată în februarie 2007, Parlamentul European a dispus ca, prin cooperare, Comisia de libertăţi civile şi Subcomisia pentru drepturile omului să monitorizeze aplicarea recomandărilor sale politice şi instituţionale.


Hélene Flautre apreciază că, la 5 ani după primul raport şi în urma apariţiei de noi dovezi, Parlamentul European ar trebui să îşi intensifice monitorizarea printr-un nou raport, care să facă lumină asupra eventualei cooperări din partea statelor europene în practici ilegale, care au dus la încălcări ale drepturilor omului - inclusiv tortură şi detenţii arbitrare. Un motiv special de îngrijorare este că astfel de presupuse abuzuri ar fi avut loc în Europa, printre ţările vizate aflîndu-se România, Polonia şi Portugalia. „Parlamentul European trebuie să se asigure că statele membre şi instituţiile UE garantează protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor europeni şi respectă valorile fundamentale ale Uniunii. Acest raport susţine că toţi cetăţenii au dreptul de a cunoaşte adevărul despre acţiunile reprezentanţilor lor şi au obligaţia de a răspunde pentru acţiunile lor. Mai mult, este inacceptabil să fie excluse anumite domenii de la verificarea publică, invocîndu-se securitatea naţională, dacă respectivele domenii privesc încălcări ale drepturilor omului. Este esenţial ca UE şi statele membre să fie deplin implicate şi să acţioneze cu bună-credinţă pentru a clarifica acuzaţiile şi a face lumină privind aceste evenimente, astfel încît cei vinovaţi să fie pedepsiţi’”, menţiona Rezoluţia PE din 2007. O audiere publică pe acest subiect a avut loc în 27 martie a.c., în Comisia de libertăţi civile a Parlamentului European.






Limitele resurselor naturale de materii prime minerale şi energetice primare – una din problemele mari ale lumii contemporane (3)






Politica diferitelor ţări de pe glob, în noua conjunctură economică internaţională, în domeniul resurselor energetice şi de materii prime primare






În conjunctura nefavorabilă a economiei mondiale, relevată şi în contextul accentuării fără precedent a concurenţei dintre state, majoritatea ţărilor lumii, inclusiv România, pînă în 1989, pentru a evita dificultăţile la care ne-am referit şi pentru a-şi asigura, în domeniile de profil, securitatea naţională corespunzătoare, au trecut, progresiv, la înfăptuirea unor politici diferite faţă de perioada anterioară:


1) Statele expuse cel mai mult riscurilor penuriei de materii prime minerale şi energetice primare au procedat, în paralel sau succesiv, la constituirea stocurilor strategice naţionale pentru domeniile deficitare şi la realizarea, pe bază de programe globale sau departamentale, a unor programe de măsuri economice şi de administrare, cu obiective predeterminate, pentru utilizarea raţională şi valorificarea superioară a resurselor disponibile din propriile lor ţări;


2) Statele cu rezerve mai bogate, în spiritul dreptului fiecărui popor de a fi suveran pe deplin al bogăţiilor ce îi aparţin, au adoptat măsuri de natură să desfiinţeze sau să restrîngă sistemul concesionării acestora monopolurilor străine, prin naţionalizări, constituirea de societăţi naţionale şi prin participări cu cote majoritare de capital la filialele companiilor străine, precum cele din Iran, Kuweit, Irak, Ecuador, Indonezia, Algeria ş.a., paralel cu sporirea de către statele respective, pe baza unor politici de dirijare a preţurilor, a beneficiilor rezultate din exploatarea resurselor de care dispun;


3) Statele avansate, puternic industrializate, care sînt şi cele mai mari consumatoare de materii prime minerale şi energetice primare, au promovat sistematic, pe căi diverse şi multiple, convenite sau impuse, o politică menită să le reasigure, ca în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, posesiunea şi controlul asupra resurselor naturale subterane existente în alte ţări, mai ales asupra acelora din grupele de state slab şi unilateral dezvoltate, direcţie în care este împinsă, în mod deliberat, de către anumite forţe ostile din interior şi din exterior, în anii de după 1989, şi România.


Independent de situaţia concretă în care se află diferitele ţări, sub aspectele relevate, şi de orientarea politică specifică pe care o aplică în mod instituţionalizat, într-o etapă sau alta – cele mai multe state ale lumii, începînd cu cele dezvoltate, fac eforturi, continuu, mai mari, de ordin financiar, pe planul investiţiilor, şi de inovare tehnologică, în domeniile de profil, cu aportul crescînd al cercetării şi creaţiei tehnico-ştiinţifice originale, naţionale. La baza acestor practici, ale ţărilor care le promovează, stă realitatea, care atestă că numai pe baza unei asemenea politici se pot asigura, în ultimă analiză, în modul cel mai eficient şi sigur, atît dezvoltarea neîntreruptă a economiei fiecărei naţiuni, cît şi progresul general real al întregii omeniri.


România, în anii anteriori evenimentelor din decembrie 1989, angajată plenar în bătălia pentru lichidarea din temelii a cauzelor marii rămîneri în urmă, în care se afla şi după cel de-al II-lea război mondial, şi pentru edificarea, pe baze trainice, a unei economii industrial – argare avansate, menită să asigure progresul economico-social accelerat al ţării şi întărirea independenţei ei în raporturile cu celelalte state, a decis, în condiţiile de atunci, să continue aplicarea strategiei promovate anterior, aceea de a se baza, într-o măsură tot mai determinantă, pe resursele naturale, din sectoarele luate în studiu, aparţinînd Poporului Român şi, într-o proporţie din ce în ce mai redusă, pe cele din import. Orientarea României, în contextul economic intern şi internaţional dat, a fost fundamentată, în primul rînd, pe rolul primordial al resurselor naţionale de materii prime minerale şi energetice primare în procesul de creştere economică şi de întărire a independenţei de producţie şi financiară a ţării. La adoptarea opţiunii respective, s-a avut în vedere importanţa decisivă pe care aceleaşi resurse naturale o au pentru satisfacerea sporită a nevoilor întregii societăţi româneşti, atît prin furnizarea suportului material indispensabil dezvoltării neîntrerupte a tuturor ramurilor şi domeniilor economiei, cît şi prin impactul lor nemijlocit asupra măririi volumului şi eficienţei schimburilor economice ale României cu alte state şi creşterii contribuţiei lor la mărirea venitului naţional.


(va urma)


Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea










LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...






Cîinii din cartierul meu






Locuiesc la etajul 7, într-un bloc din Cartierul Tineretului, Sectorul 4. Zonă centrală, s-ar zice – la o staţie de metrou de Piaţa Sf. Gheorghe, considerată „Kilometrul 0“ al Capitalei. Cartierul este mărginit, la nord, de Bd. Gheorghe Şincai şi, la vest, de Parcul şi Bd. Tineretului. (Lîngă staţia de metrou se află Str. Lînăriei, unde Marin Preda zice că ar fi locuit Nilă, înainte să plece pe front şi să fie ucis. Aş fi căutat casa lui Nilă, dacă acesta n-ar fi fost un personaj fictiv.) La est şi la sud curge Dîmboviţa, graniţă naturală cu Sectorul 3. Centrul vital al cartierului nostru este Piaţa Norilor, la fel cum este Le Tour Eiffel pentru parizieni. Toate străzile şi aleile dintre blocuri duc spre Piaţa Norilor, precum spiţele unei roţi de căruţă, cum am învăţat la şcoală că este dispus bazinul hidrografic al României. Blocul meu este mare şi are 5 scări. Pe fiecare scară sînt 35 de apartamente. Înmulţite cu 5 fac, 175. Aproape în fiecare apartament se găseşte cîte un cîine. De jur împrejur, sînt zeci de blocuri. Ieşind din perimetrul cartierului – Magistrala spre Intercontinental şi Piaţa Unirii, Bd. Cantemir şi Şos. Olteniţei, Calea Văcăreşti şi Cartierul „Traian“ etc. – alte sute, dacă nu mii de blocuri. (În comedia „Sfîntul Mitică Blajinu“, de Aurel Baranga, cu Stela Popescu şi Petrică Gheorghiu în rolurile principale, apare Frosa, femeia de serviciu, care a depus, şi ea, cerere pentru un apartament pe Magistrală. Nu i-au dat. De cîte ori trec pe acolo, mă aştept să-mi iasă în cale Tamara Buciuceanu-Botez, interpreta Frosei.) Revenind la calculul meu aproximativ, în toate aceste blocuri sînt mii şi mii de cîini. Care, adăugaţi la celelalte mii de cîini vagabonzi, lasă, şi aici am vrut să ajung, milioane de rahaţi, în tot cartierul. Pe care nu-i mătură nimeni. Pe scara mea locuieşte un consilier la Primăria Capitalei, ales acum 4 ani, pe listele PNG. Atunci, omul avea vreo 150 kg. Era enorm, mergea greu şi vorbea piţigăiat. În plus, avea o Skoda şi nu ştia unde să o parcheze. Acum, însă, a slăbit spectaculos şi a căpătat trăsături umane. Iar vocea piţigăiată l-a făcut chiar simpatic. Între timp, consilierul municipal a trecut la UNPR. Nu ştiu dacă scăderea în greutate i-a modificat traseul politic, sau invers. Cert este că, în timp ce unii se îngraşă cînd ajung la Primărie, el a slăbit. Şi-a găsit şi loc de parcare, chiar în faţa blocului, pe care l-a marcat cu var, să se ştie. În urmă cu vreo trei duminici, dumnealui, consilierul, şi-a făcut pomană cu noi şi a adus o Wolă (vorba lui Becali), care a strîns zăpada din jurul blocului. A mai adus şi nişte tineri, îmbrăcaţi în canadiene roşii, cu un vultur stilizat pe spate, simbolul UNPR, care au spart gheaţa cu lopeţile. La sfîrşit, au scos un steag şi s-au fotografiat, întru neştearsă amintire, călare pe utilaj, de parcă ar fi fost brigadierii de la Bumbeşti-Livezeni. Atunci, l-am întrebat dacă, măcar acum, în an electoral, onor Primăria are vreun gînd cu rahaţii ăştia de pe stradă, care, iată, dau un contrast atît de dureros cu albul zăpezii.


- Dar există lege, m-a asigurat el, o lege care îi obligă pe stăpînii cîinilor să aibă asupra lor o punguliţă, ca să strîngă în urma cotarlelor.


- Şi ce dacă există lege?, am observat eu, sceptic. Cine o aplică?


- Zău?, s-a supărat consilierul. Aţi fost la Berlin, să vedeţi ce dezastru e la ăia? Tone de mizerie.


Şi, revenind la situaţia din Bucureşti, îmi spuse cu năduf:


- Dragă, nu putem să punem cîte un paznic pe urma proprietarilor de cîini! În plus, la mijloc mai e şi Piedone, pentru numele lui Dumnezeu! Asta e parohia lui, unde ar trebui să funcţioneze spiritul civic. Da, numai că – a insistat interlocutorul meu – la spiritul civic mai trebuie umblat (şi a făcut, aşa, un gest cu mîna, de parcă ar fi manevrat cheia de 14, ca să schimbe bujiile de iarnă cu alea de vară.)


A doua zi, l-am întrebat pe Gogu, omul care mătură scările şi spaţiul din jurul blocului nostru, cum e cu cîinii ăştia. Fişa postului (sau caietul de sarcini, cum i-o zice) prevede instrucţiuni precise legate de acest aspect edilitar? Nu, nu prevede nimic, dar experienţa de zi cu zi l-a învăţat, spunea el, că, pînă nu se uşurează toţi cîinii în lift, pe scări şi în jurul blocului, n-are rost să mişte vreun deget. Aşa că, abia pe la ora 10 se apucă de treabă şi face totul lună. Spre seară, Gogu lasă mătura şi pleacă la casa lui. Din păcate, străzile şi parcurile din cartierul nostru încep să se umple iar de murdărie, căci buldogii şi canişii mănîncă, nu se joacă, după reţetele de la televizor. Spre deosebire de ei, cîinii vagabonzi şi pisicile maidaneze par să fi înţeles bine ce e cu spiritul ăla civic. Poate unde mănîncă pe unde apucă, vai de capul lor!


Paul Suditu






Gauss – „principele


matematicienilor“ (1)






Karl Friedrich Gauss, matematician, fizician, geodez şi astronom german, s-a născut la Brunswick, în Germania, în ziua de 30 aprilie 1777, într-o familie de origine ţărănească. Încă de mic, s-a dovedit a fi un adevărat geniu, spunîndu-se despre el că a început să socotească în minte chiar înainte de a învăţa să scrie. Următoarea întîmplare arată că la vîrstă de 3 ani, el putea, cu o mare uşurinţă, să facă o mulţime de calcule mintale. Într-o sîmbătă, tatăl său făcea socoteli pentru plata lucrătorilor din gospodărie, fără să observe că micul Karl urmărea atent şirul operaţiilor. Cînd omul şi-a încheiat calculele, copilul i-a atras atenţia: „Ai greşit, tăticule, uite, acolo, la adunarea aceea, trebuia pus...“. Bărbatul a refăcut calculul şi a văzut că fiul său avea dreptate, cifra indicată de el fiind cea corectă. Pe cînd era elev, Karl avea un învăţător foarte sever, care a rămas surprins de uşurinţa cu care elevul său făcea calcule orale de matematică, demonstrînd inteligenţă şi o mare putere de gîndire, calităţi pe care copiii de vîrsta lui nu le puteau dovedi nici măcar în scris. La vîrsta de 10 ani, el îşi uimea învăţătorul cu isteţimea şi talentul lui pentru matematică. Adunările de zeci de numere în progresie aritmetică, Gauss le rezolva în minte şi dădea rezultatul după doar cîteva minute, aplicînd intuitiv formula de la însumarea acestor şiruri de numere.


Istoria matematicii păstrează următoarea întîmplare nostimă, avîndu-l ca erou pe micuţul Gauss. Într-o zi, pe cînd avea 10 ani, făcînd o şotie la şcoală, Karl a fost pedepsit de învăţătorul său să stea la colţ, în genunchi, pe coji de nucă, pînă va aduna în minte toate numerele de la 1 la 100. Înainte de a ajunge la locul de penitenţă, el a şi anunţat rezultatul: 5.050!


Mirat, învăţătorul l-a întrebat cum a făcut calculul aşa de rapid. Karl i-a explicat acestuia că, lăsînd la o parte ultimul număr, 100, numerele rămase se pot grupa astfel: 1 + 99 = 100; 2 + 98 = 100; ... 49 + 51 = 100; deci, de 49 de ori 100, la care se adaugă numărul 100, lăsat iniţial deoparte, şi 50, termenul izolat, fac, în total, 5.050. Uimit de inteligenţa copilului, învăţătorul l-a iertat de pedeapsă...


În primii ani ai adolescenţei, realizările lui Gauss erau deja uluitoare. Opera savantului, de o mare diversitate, este cuprinsă în 12 volume conţinînd contribuţiile sale în domeniile matematicii, astronomiei şi fizicii. La acestea, se adaugă cele 155 de titluri de articole publicate în timpul vieţii, precum şi un număr impresionant de lucrări inedite, rămase în manuscris, şi apărute abia în secolul trecut.


Despre Gauss se spune că a fost „un gigant al matematicii“ şi că aproape toate descoperirile fundamentale din acest domeniu el le-a făcut în perioada adolescenţei, de la 14 la 17 ani.


La 30 martie 1796, la vîrsta de 19 ani, el a reuşit să înscrie un poligon regulat cu 17 laturi, folosind doar linia şi compasul. Tot atunci a redescoperit Legea reciprocităţii resturilor pătratice – găsită intuitiv, în 1772, de Leonhard Euler (1707-1783) şi demonstrată insuficient de matematicianul francez Adrien Marie Legendre (1752-1833) – căreia Gauss i-a dat 6 demonstraţii diferite. În 1795, el a conceput Metoda celor mai mici pătrate şi a rezolvat celebra problemă a construcţiei, cu rigla şi compasul, a poligoanelor regulate, la care numărul laturilor este un număr prim, realizare care l-a încîntat aşa de mult, încît l-a determinat să se dedice matematicii.


În 1797, Gauss a dat prima demonstraţie a teoremei fundamentale a algebrei, cu prilejul susţinerii Tezei de doctorat la Universitatea din Halle. El a demonstrat convingător că orice ecuaţie algebrică are o „rădăcină“, adică o soluţie. Observaţia lui Gauss, care devine o lege fundamentală a algebrei, este punctul final al unor cunoştinţe maturizate în timp.


Din Epoca Renaşterii, algebra se dezvoltase încet, de la calculul practic la instrument al ştiinţelor naturii. Gottfried Wilhelm Leibniz, în Germania, şi sir Isaac Newton, în Anglia, prin introducerea matematicii superioare, au oferit algebrei noi căi pentru rezolvarea unor probleme complexe, în continuă transformare. Astfel, ei au desăvîrşit sistemul doctrinar al algebrei, ştiinţă pe care au transformat-o, treptat, într-o materie de cercetare. Acum, ea se dovedea „mai inteligentă decît matematicienii“. De aceea, ei trebuiau să îi descopere posibilităţile şi limitele, aşa cum a făcut-o Karl Friedrich Gauss.


(va urma)


Gheorghe BraŞoveanu










AŞa vă place Istoria?






Moartea marelui poet rus Puşkin (2)






Autobiografia


Familia poetului se trage dintr-un prusac, Radşchi, sau Ratchi („bărbat cinstit“, spune „Letopiseţul“, adică de neam bun, nobil) sosit în Rusia în timpul domniei cneazului Alexandr Nevski. Numele străbunilor săi se întîlnesc foarte des în istoria Rusiei. Între familiile nobile care au supravieţuit prigoanelor sîngeroase dezlănţuite de Ivan cel Groaznic, istoriograful enumeră cîteva cu numele de Puşkin. Un anume Puşkin e pomenit ca personalitate importantă în epoca impostorilor pretendenţi la tron; altul, un căpitan de oşti, după cum scrie Karamzin, „şi-a făcut treaba cinstit“. Patru persoane purtînd acelaşi nume au semnat pentru înscăunarea dinastiei Romanov. Sub Petru I, fiul unuia dintre aceştia a fost descoperit ca fiind un adversar al ţarului, ce avea să fie decapitat.


„Străbunicul meu, Alexandr Petrovici, a ţinut ca soţie pe fata cea mai mică a contelui Golovin, scrie Puşkin. El a murit foarte tînăr, într-o criză de nebunie, înjunghiindu-şi nevasta care tocmai năştea. Unicul său fiu, Lev Aleksandrovici, fusese în rîndurile artileriei, iar în 1762, în timpul răscoalei, a rămas credincios lui Petru III. El a fost întemniţat într-o cetate, fiind eliberat abia peste 2 ani. Bunicul meu era un om focos şi crud. Prima lui soţie, născută Vocikova, a murit pe o grămadă de paie, închisă de el într-o temniţă din casă, pentru o legătură, reală sau imaginară, cu un francez, fost preceptor al fiilor săi, şi pe care tot el l-a spînzurat, într-un mod extrem de feudal, în curtea slugilor. A doua soţie, născută Cicerina, i-a răbdat, şi ea, destule. Odată, el i-a poruncit să se gătească pentru o vizită oarecare. Femeia, însărcinată în ultima lună, nu se simţea tocmai bine, dar n-a îndrăznit să i se împotrivească. Pe drum, în trăsură, au început durerile. Bunicul a poruncit vizitiului să stea, şi ea l-a născut, în trăsură, pe tatăl meu. Lăuză, femeia a fost dusă acasă pe jumătate moartă şi aşezată pe pat, în ţinuta fastuoasă şi plină de briliante. Tatăl meu nu prea vorbea despre ciudăţeniile bunicului, iar slugile bătrîne au murit demult, pe rînd.


Arborele genealogic al mamei mele este şi mai curios. Bunicul ei a fost negru, fiu al unui prinţ abisinian destul de avut. Trimisul rus din Constantinopole l-a cumpărat dintr-un serai, unde zăcea ca ostatec, şi l-a trimis lui Petru I, împreună cu doi pui de harapi. Ţarul l-a botezat pe micul Ibrahim la Vilna, în 1707, cu regina poloneză, doamna lui August, şi i-a dat numele de familie Hanibal, iar ca prenume, Petru, fapt din cauza căruia arapul a plîns apoi, voind să se numească Ibrahim. Fratele lui mai vîrstnic a venit o dată la Petersburg, oferind răscumpărare, dar Petru l-a păstrat lîngă el pe finul său. Pînă la 1716, Hanibal l-a însoţit zi de zi, apoi a stat multă vreme la Paris. (...) Rechemat în Rusia, el a fost întîmpinat de ţarul însuşi, care l-a binecuvîntat cu efigia lui Petru şi Pavel. În viaţa lui de familie, străbunicul meu, Hanibal, a fost la fel de nefericit ca şi bunicul meu din neamul Puşkinilor. Prima sa nevastă, grecoaică, o minune de frumuseţe, i-a născut o fiică albă. El a divorţat, silind-o să se călugărească la Mînăstirea din Tihvin. Pe fiica ei, Polixenia, a educat-o cu grijă, i-a dat o zestre bună, fără s-o vadă vreodată la faţă. A doua soţie, Khristina Regina von Scheberch, i-a născut o mulţime de copii tuciurii, de ambele sexe.


Bunicul meu, Osip Abramovici (cu numele adevărat Ianuarii - nume respins de bunică, din cauza dificultăţilor datorate accentul ei nemţesc: «Trac neagră, spunea ea, făcut la tine copii negri şi pune la ei nume trăcesc») servise în flotă şi se căsătorise cu Maria Alekseevna Puşkina, fiica guvenatorului din Tambov, frate bun cu bunicul meu după tată. Şi această uniune a fost nefericită. Gelozia soţiei şi infidelităţile soţului au fost cauzele nemulţumirii şi disputelor interminabile, încheiate, în cele din urmă, prin divorţ. Firea africană a bunicului, patimile lui aprinse, îmbinate cu o atitudine uşuratică greu de închipuit, i-au provocat încurcături nemaipomenite. Astfel, el îşi luă o nouă soţie, prezentînd o adeverinţă falsă despre moartea celei dintîi. Bunica a fost nevoită să facă o jalbă Ţarinei, care luă parte la ancheta afacerii. Noua căsătorie a fost găsită ilegală şi bunicul a fost îndepărtat din Flota de la Marea Neagră. Treizeci de ani au stat despărţiţi. Bunicul a murit în 1807, în satul său din regiunea Pakov, ca urmare a vieţii lui neînfrînate. La 11 ani după el, bunica şi-a dat sufletul în acelaşi sat. Moartea i-a unit: ei dorm alături, la Mînăstirea Sviatogorsk“.


(va urma)


PAUL ŞTEFĂNESCU










DENUNŢ PENAL ÎMPOTRIVA MAFIEI


DE LA GOLD CORPORATION






CĂTRE






PARCHETUL DE PE LÎNGĂ ÎNALTA


CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,


Bucureşti, B-dul Libertăţii, nr.12-14, Sector 5






În atenţia doamnei procuror general


LAURA CODRUŢA KÖVESI






Subsemnatul dr. Gheorghe Funar, domiciliat în Municipiul Cluj-Napoca, Str. Parîng nr. 8, ap. 14, judeţul Cluj, am avut şansa şi onoarea de a fi ales primar al Municipiului Cluj-Napoca în 3 mandate consecutive, în perioada 1992-2004, iar apoi senator de Cluj, în mandatul 2004-2008. După înfiinţarea Asociaţiei „Alburnus Maior” din Roşia Montană am primit, la Primăria Municipiului Cluj-Napoca, o delegaţie din partea acesteia şi am fost informat despre preocupările şi acţiunile întreprinse de cei de la Euro Gold Resources, cu sprijinul unor cetăţeni români (îmbolnăviţi de dolarită), pentru a jefui uriaşul zăcămînt de aur, argint şi metale rare din Roşia Montană, prin folosirea a 200.000.000 kg. de cianură. De mai bine de 10 ani, am intrat în grupul extrem de valoros şi numeros al celor care se opun proiectului R.M.G.C. Pînă acum am scris 11 articole pe tema Roşiei Montane, care au fost publicate în cotidianul „Tricolorul”, iar 5 dintre ele se regăsesc în cartea „Holocaustul împotriva românilor”, apărută la Editura „GEDO”, din Cluj-Napoca, în anul 2011.


În Parlamentul României am fost autorul Propunerii legislative privind interzicerea cianurii la exploatarea minieră de la Roşia Montană. După respingerea ei, am iniţiat, împreună cu senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs Peter, o Propunere legislativă privind modificarea Legii minelor, Legea nr. 85/2003, pentru interzicerea cianurii în mineritul din România. Iniţiativa noastră legislativă staţionează la Camera Deputaţilor. Între timp, ideea a fost preluată de Parlamentul din Ungaria, care a adoptat o lege privind interzicerea cianurii în minerit, la fel ca în Germania, Cehia şi Grecia. Se ştie că Ungaria se împotriveşte proiectului Roşia Montană Gold Corporation (R.M.G.C.) datorită dezastrului ecologic şi genocidului pe care îl va provoca. De asemenea, ideea interzicerii cianurii în minerit a fost dusă şi susţinută în Parlamentul European de către cîţiva eurodeputaţi responsabili din partea României. În luna mai 2010, Parlamentul European a adoptat, cu 488 voturi pentru, o Rezoluţie privind interzicerea cianurii în minerit în Europa. În România, s-a pus la cale jefuirea celui mai mare zăcămînt de aur, argint şi metale rare din lume, într-o carieră deschisă la Roşia Montană, prin folosirea a 150.000.000 kg dinamită şi 200.000.000 kg cianură. Proiectul R.M.G.C. va produce un genocid cel puţin în zona Munţilor Apuseni, precum şi cel mai mare dezastru ecologic din Europa.


Avînd în vedere infracţiunile săvîrşite în legătură cu afacerea Roşia Montană şi cu proiectul


R.M.G.C., precum şi faptul că dumneavoastră nu v-aţi autosesizat, sînt nevoit să recurg la un formulat în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală, solicitîndu-vă să identificaţi persoanele vinovate de săvîrşirea următoarelor infracţiuni: genocid; trădare; trădare prin transmiterea de secrete; acţiuni duşmănoase contra statului; atentatul contra unei colectivităţi; complotul; comunicarea de informaţii false; divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului; distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale; abuzul în serviciu în formă calificată; conflictul de interese; falsul intelectual; uzul de fals; darea şi luarea de mită; primirea de foloase necuvenite; asocierea pentru săvîrşirea de infracţiuni.


Pentru aflarea adevărului şi stabilirea persoanelor vinovate de săvîrşirea unora dintre aceste infracţiuni, vă solicit să dispuneţi ca în timpul cercetărilor penale să fie audiaţi, cel puţin, următorii martori:


- Prim-miniştrii Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugurel Constantin Isărescu, Adrian Năstase, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu.


- Viceprim-miniştrii.


- Miniştrii şi secretarii de Stat, din perioada 1997-2012, de la: Ministerul Industriei şi Comerţului; Ministerul Industriei şi Resurselor; Ministerul Economiei şi Comerţului; Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri; Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător; Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului; Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului; Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor; Ministerul Mediului; Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale; Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale; Ministerul Culturii, Ministerul Culturii şi Cultelor; Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional; Ministerul de Interne; Ministerul Administraţiei şi Internelor; Ministerul Sănătăţii; Ministerul Sănătăţii şi Familiei; Ministerul Sănătăţii Publice; Ministerul Turismului; Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului; Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale; Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale; Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei; Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale; Ministerul Transporturilor; Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului; Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.


- Preşedinţii şi vicepreşedinţii Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.), din perioada 1996-2012.


- Directorii şi directorii adjuncţi de la Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului „Minvest” S.A. Deva, respectiv Regia Autonomă a Cuprului Deva (R.A.C.).


- Directorii generali ai Institutului de Proiectări Miniere I.P.R.O.M.I.N. S.A.


- Directorii generali şi directorii adjuncţi de la Gabriel Resources şi Roşia Montană Gold Corporation, inclusiv Vasile Frank Timiş.


- Directorii Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.) din perioada 1996-2012.


- Primarii şi parlamentarii din judeţul Alba, precum şi alte persoane alese sau numite în funcţii publice, din perioada 1996-2012, care au susţinut proiectul R.M.G.C., tentativa de genocid şi producerea dezastrului ecologic.


- Conducătorii O.N.G.-urilor care susţin proiectul R.M.G.C. şi producerea dezastrului ecologic în Munţii Apuseni.


- Preşedinţii şi vicepreşedinţii sindicatelor care susţin proiectul R.M.G.C.


- Cetăţenii străini interesaţi de proiectul R.M.G.C., mai ales George Söros, Mark Rich, John Paulson, Beny Steinmetz, Thomas Kaplan, Raphael Girard şi Jonathan Henry.


- Membrii „Grupului Independent pentru Monitorizarea Patrimoniului Cultural din Roşia Montană” ( G.I.M.P.R.O.M.).


- Semnatarii Certificatelor de Urbanism şi Certificatelor de descărcare de sarcină arheologică solicitate de R.M.G.C. şi anulate prin hotărîri irevocabile ale instanţelor judecătoreşti.


- Semnatarii Contractului de societate, ai Actelor adiţionale la Contractul de societate (din 17 octombrie 1996 şi 1 aprilie 1997) şi ai Statutului Euro Gold Resources S.A., ai Actului constitutiv Roşia Montană Gold Corporation S.A., ai Actelor adiţionale de modificare a Actului constitutiv R.M.G.C., ai Actelor constitutive ale S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A. din 27 iulie 2010, 14 decembrie 2010, 17 mai 2011 şi 22 iulie 2011.


- Persoanele de la Ministerul Industriilor şi Comerţului şi de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) care au avizat şi aprobat participarea cu capital iniţial a R.A.C. Deva la constituirea Societăţii, aducînd prejudicii uriaşe Statului Român şi favorizînd producerea genocidului şi dezastrului ecologic în Munţii Apuseni.


- Persoanele care au decis ca participarea de 100% a Statului Român în capitalul social de la „Minvest Deva”, pentru exploatarea zăcămîntului de la Roşia Montană, să scadă la 33,8% în Societate, apoi la 19,31% şi, ulterior, la numai 0,6% în anul 2011. Prin această stratagemă, aceşti oameni au anulat, practic, obţinerea dividendelor de către Statul Român, în urma exploatării acestui zăcămînt.


- Persoanele din Guvernul României şi de la


A.N.R.M. care, fără nici un temei legal şi cu încălcarea Legii minelor nr. 61/1998 şi a Legii nr. 85/2003, au transferat Licenţa de exploatare nr. 47/1999, de la Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului „Minvest S.A. Deva”, la R.M.G.C. Prin această procedură nelegală a fost dat, aproape gratuit, către o anumită firmă străină cel mai mare zăcămînt de aur, argint şi metale rare din Europa, fără ştiinţa şi aprobarea proprietarului bogăţiilor naturale, Poporul Român, prin Referendum Naţional. Cei care au fost „sensibilizaţi”, respectiv au fost îmbolnăviţi de dolarită, sau euronită (boli incurabile la mulţi mafioţi) ştiau şi au programat închiderea exploatării miniere de la Roşia Montană, în anul 2006, lăsînd practic fără obiect Licenţa nr. 47/1999.


- Persoanele din Guvernul României şi de la A.N.R.M. care au „actualizat” Licenţa de exploatare nr. 47/1999 pentru proiectul R.M.G.C. din anul 2001, cu încălcarea prevederilor art.11, alin. 2 din Legea nr. 61/1998 şi a art. 60, alin. 1 din Legea nr. 85/2003. Legislaţia în vigoare nu permite transferarea licenţei de exploatare de la titular la o altă firmă şi apoi „actualizarea” ei prin modificarea anexelor acesteia pentru noua firmă, căreia îi este schimbat statutul din „afiliat” în titular.


- Persoanele din Guvernul României, de la A.N.R.M., de la R.M.G.C. şi de la Primăria comunei Roşia Montană care nu au respectat prevederile art. 11 din Legea nr. 85/2003, care precizează: „Efectuarea de activităţi miniere pe terenurile pe care sînt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale (...), precum şi instituirea dreptului de servitute pentru activităţi miniere pe astfel de terenuri sînt strict interzise”. Dacă nu ar fi fost preocupate de acte de mare corupţie şi dacă ar fi respectat textul legal, persoanele respective ar fi trebuit să blocheze, din start, toate demersurile făcute de aşa-zişii mari investitori străini vizînd jefuirea celei mai mari bogăţii a Poporului Român şi distrugerea, prin dinamitare, a celei mai vechi exploatări aurifere din lume, cu o valoare uriaşă.


- Europarlamentarii din delegaţia României care susţin proiectul R.M.G.C. şi care au votat în Parlamentul European împotriva Rezoluţiei, din mai 2010, ce interzice folosirea cianurii în mineritul din Europa.


- Membrii marcanţi ai P.D.L. şi U.D.M.R. care susţin proiectul R.M.G.C. sau care au facilitat parcurgerea ilegală a mai multor etape menite să permită începerea jefuirii zăcămîntului de la Roşia Montană, a genocidului şi a dezastrului ecologic din Munţii Apuseni.


- Conducătorii Agenţiei de Publicitate G.M.P./Ashley, care face o campanie publicitară agresivă pentru proiectul R.M.G.C., folosindu-se inclusiv de scriitorii de „Scrisori către România”.


- Membrii Comisiei Naţionale de Arheologie, care, cu încălcarea dispoziţiilor legale, au eliberat Certificatul de descărcare de sarcină arheologică la Roşia Montană, document care a fost anulat prin hotărîre judecătorească irevocabilă. După ce s-au efectuat lucrări specifice pe o suprafaţă de 2,2 ha, Comisia Naţională de Arhelogie a dat Certificatul solicitat de R.M.G.C. pentru suprafaţa de 1.200 ha. Apoi, aceeaşi Comisie a eliberat recent un nou Certificat, pentru aceeaşi suprafaţă, document contestat în instanţă. R.M.G.C. a negociat cu Ministerul Culturii şi Cultelor eliberarea acestui nou document, pentru suma de 70.000.000 euro.


- Ziariştii care fac lobby pentru proiectul R.M.G.C., după ce au fost plimbaţi, pe cheltuiala firmei, pînă în Noua Zeelandă, unde au băut apă fără cianuri.


- Preşedinţii Asociaţiei „Alburnus Maior”, Fundaţiei Culturale Roşia Montană, Asociaţiei „Arhitectură, Restaurare, Arheologie”, Asociaţiei „Salvaţi Roşia Montană” şi ai celorlalte 73 de O.N.G.-uri care se opun proiectului R.M.G.C.


- Senatorii Toni Greblă (P.S.D.) şi Ion Ruşeţ


(P.D.L.), din judeţul Gorj, care au semnat Propunerea legislativă de modificare a Legii minelor nr. 85/2003 (la iniţiativa R.M.G.C. şi în interesul acesteia), cu scopul de a se crea cadrul legal, dar neconstituţional, pentru exproprierea românilor din România de către titularii licenţelor de exploatare eliberate de A.N.R.M. Demersul senatorilor vizează susţinerea proiectului R.M.G.C. şi alungarea din Roşia Montană a proprietarilor care se opun declanşării genocidului în Munţii Apuseni şi jefuirii de către aventurierii străini, de către asasinii economici şi asasinii politici, a celui mai mare zăcămînt de aur, argint şi metale rare din lume.


- Lobby-ştii R.M.G.C. care acţionează la Guvernul României, la Parlamentul României, la Palatul Cotroceni, la conducătorii P.D.L. şi U.D.M.R., la A.N.R.M., la autorităţile locale din judeţul Alba şi la cei care apar la studiourile centrale şi locale de Radio şi Televiziune pentru a susţine proiectul acestei firme, pornit ilegal şi continuat la fel.


- Persoanele care, cu ocazia „actualizării” Licenţei de exploatare nr. 47/1999 pentru R.M.G.C., au aprobat planul de refacere a mediului şi o garanţie bancară extrem de mică în comparaţie cu consecinţele dezastrului ecologic pregătit pentru Roşia Montană şi Munţii Apuseni. În urma proiectului R.M.G.C., Poporul Român riscă să plătească despăgubiri, inclusiv statelor vecine, precum şi să suporte cheltuieli uriaşe pentru refacerea mediului, care vor trece cu mult peste suma de 10 miliarde euro.


- Grupul pentru Salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice Bucureşti, care se opune proiectului R.M.G.C. şi care a sesizat şi a dat publicităţii constatările sale cu privire la numeroasele încălcări de lege săvîrşite pînă acum.


- Domnul Gheorghe Mărmureanu, seismolog, care a declarat că „Roşia Montană e zonă seismică”, dar la proiectarea barajului înalt de 180 metri nu s-a luat în calcul adevăratul grad de pericol seismic.


- Foştii preşedinţi ai României, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi actualul preşedinte Traian Băsescu, susţinători ai proiectului R.M.G.C. Cei trei preşedinţi alogeni ai României nu au învăţat nimic dintr-un caz „în oglindă”, întîmplat în Peru, în anul 2004, cînd s-a deschis o exploatare minieră împotriva voinţei poporului peruan, dar pe baza unor acte de corupţie. Exploatarea minieră a început la suprafaţă, prin folosirea cianurilor. În urma unui dezastru ecologic, populaţia s-a revoltat, iar preşedintele Alberto Fujimori a fugit în Chile, apoi a fost prins, încătuşat, adus în Peru, judecat şi condamnat la 44 de ani de închisoare, cu executare.


Dintre martorii propuşi, mult mai puţini decît cei existenţi în Dosarul „Zambaccian”, am convingerea că, în timpul cercetării penale, multora dintre ei le va fi schimbată încadrarea juridică, le va fi pus sechestru pe avere şi vor primi interdicţia de a părăsi România. Cei care vor fi găsiţi vinovaţi în legătură cu proiectul R.M.G.C. riscă să fie condamnaţi la detenţie pe viaţă sau la închisoare de pînă la 25 de ani şi confiscarea averilor.


De un real folos pentru aflarea adevărului şi pentru identificarea persoanelor care au săvîrşit infracţiuni în legătură cu proiectul R.M.G.C. consider că sînt:


a) Poziţiile oficiale împotriva proiectului R.M.G.C., exprimate de: Academia Română; Sinodul Bisericii Ortodoxe Române; celelalte biserici şi culte religioase din România; Academia de Studii Economice Bucureşti; liderii P.R.M., P.S.D., P.C. şi P.N.L.; 77 de O.N.G.-uri din România; peste 1.000 de specialişti în domeniu şi intelectuali din întreaga lume; statul vecin Ungaria.


b) Numeroasele articole pe tema Roşiei Montane, apărute în săptămînalul „Formula As”, din ultimii 15 ani.


c) Miile de întrebări puse de participanţii la dezbaterile publice organizate de Guvernul României în multe municipii, oraşe şi comune din România şi Ungaria.


d) Cărţile domnului Constantin Mustaţă, din Cluj-Napoca, referitoare la Roşia Montană:


-„Conspiraţia vuvuzeilor”, vol. I, „Băsescu vrea să «ciuruiască» şi Roşia Montană”, Editura Remus, Cluj-Napoca, 2012;


- „Blesteme şi lumini”, Editura Anotimp, Oradea, 2002;


- „România trădată”, Editura Euro-Carpatica, Sfîntul Gheorghe, 2010.


e) Cartea „Roşia Montană in universal history”, Editura Presa Universitară Clujeană, 2012, care cuprinde studiile prezentate la Conferinţa Internaţională organizată de Academia Română, Universitatea Babeş-Bolyai şi I.C.O.M.O.S. România, desfăşurată la Cluj-Napoca în zilele de 11 şi 12 noiembrie 2011.


Vă învederez faptul că la baza acestui denunţ penal stau următoarele






MOTIVE


În fapt, Bunul Dumnezeu a lăsat în HAR-DEAL (denumirea Ardealului în Limba Primordială a geto-dacilor), în Grădina/Cetatea Domnului pentru Poporul Român, urmaş al Poporului Primordial, al geto-dacilor, o bogăţie uriaşă, respectiv cel mai mare zăcămînt de aur, argint şi metale rare din lume, cel de la Roşia Montană, din Munţii Apuseni. În această localitate a existat cea mai veche exploatare şi prelucrare a aurului din Europa, cu mai bine de 4.000 de ani înainte de Christos. La Roşia Montană există circa 200 km de galerii din perioada dacilor. Împăratul Traian, în urma războiului din anii 105-106 d.Chr., cînd a distrus Centrul religios al lumii antice din Munţii Orăştiei, a luat ca pradă de război l.640.000 kg aur şi


3.310.000 kg. argint din tezaurul Daciei. Exploatarea aurului şi argintului la Roşia Montană s-a făcut neîntrerupt de mii de ani pînă în anul 2006, cînd mina a fost închisă, la cererea expresă a asasinilor economici şi a asasinilor politici, sub pretextul că este nerentabilă. În acel an, la Roşia Montană au fost disponibilizaţi 600 de angajaţi, iar de atunci compania Roşia Montană Gold Corporation nu mai permite proprietarului, Poporul Român, să exploateze bogăţiile din această localitate. Zăcămîntul actual de la Roşia Montană a fost evaluat de experţi de la Oxford la peste 100 miliarde euro. Zăcămîntul conţine: 800-4.000 tone aur; 2.300-3.800 tone argint; peste 300 tone uraniu şi mari cantităţi de metale rare (wolfram, arsen, iridiu, osmiu, ruteniu, rodiu, platină, paladiu şi altele). La Roşia Montană se află cea mai mare cantitate de wolfram din lume. În condiţii dubioase, pe baza unor acte secrete şi cu încălcarea prevederilor legale, ca urmare a unui număr mare de fapte penale, zăcămîntul de la Roşia Montană a fost dat spre exploatare unei firme străine, în exclusivitate, firmă care îşi are sediul într-un apartament din Toronto, Canada, precum şi la o căsuţă poştală din Insulele Bahamas. Firma Gabriel Resources s-a înfiinţat cu cîteva luni înainte de a începe afacerea Roşia Montană. Această firmă şi continuatoarea sa, R.M.G.C., nu au experienţă în minerit, nu au extras nicăieri aur, argint şi metale rare. În mod inexplicabil, nimeni din Guvernul României nu a verificat bonitatea firmei.


Foarte pe scurt, vă prezint etapele parcurse din proiectul R.M.G.C.:


- Asocierea „Minvest” Deva, în anul 1997, s-a făcut fără să se evalueze capacitatea financiară şi tehnică a firmei Gabriel Resources, înfiinţată în anul 1996. Alogenul Vasile Frank Timiş, condamnat în Australia pentru fapte grave, a reuşit să „sensibilizeze” persoane cu funcţii importante în Guvernul României, la A.N.R.M., la Minvest Deva, la Primăria comunei Roşia Montană şi să înceapă programul de jefuire a extrem de bogatului zăcămînt de la Roşia Montană, corelat cu pregătirea începerii genocidului şi provocarea celui mai mare dezastru ecologic din Europa.


- Ministerul Industriei şi Comerţului, în perioada 1997-1999, în mandatele miniştrilor Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Mircea Ciumara şi Radu Berceanu, a concesionat Patrulaterul Aurifer din Munţii Apuseni pe 20 de ani, la 3 firme străine, cu aceiaşi acţionari majoritari, pentru suma ridicolă de 3 milioane dolari USA. Această concesionare, de fapt cel mai mare jaf din Istoria multimilenară a Poporului Român, s-a făcut pe baza unor acte secrete, fără ştiinţa proprietarului şi fără aprobarea prin Referendum Naţional. Poporul Român nu i-a mandatat pe cei trei nominalizaţi mai sus, precum şi pe mulţi alţii, cu care aceştia s-au asociat pentru a da unor firme străine zăcămintele din Munţii Apuseni, evaluate la multe sute de miliarde de euro. Cei implicaţi în afacerea legată de jefuirea zăcămintelor din Patrulaterul Aurifer din Munţii Apuseni au prejudiciat Bugetul Statului Român, pînă acum, cu multe miliarde euro.


- Contractul de societate (din anul 1997) s-a încheiat între Gabriel Resources Limited, Regia Autonomă a Cuprului (R.A.C.) Deva, două mici firme din Deva şi una din Petroşani. Din capitalul social, Gabriel Resources a deţinut 65% (prin vărsarea sumei de 357.500 dolari USA), iar regia numai 33,8%. Ulterior, prin acte adiţionale şi ca urmare a majorărilor de capital, s-a ajuns ca R.M.G.C. (succesoarea lui Gabriel Resources) să deţină 99,4% din capitalul social, iar Minvest Deva numai 0,6%. În anul 1995, Minvest Deva deţinea 100% din capitalul social la exploatarea minieră din Roşia Montană, iar în prezent are doar 0,6% şi tot atît va obţine din dividende.


- Licenţa de exploatare nr. 47/1999 a fost aprobată prin Hotărîrea de Guvern nr. 458/10 iunie 1999 pentru Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului „Minvest” Deva. R.M.G.C. nu a solicitat niciodată, conform Legii minelor, nu are licenţa de exploatare pentru proiectul său şi nici acord de mediu. Pentru obţinerea licenţei de exploatare, R.M.G.C. trebuie să respecte prevederile din Legea nr. 85/2003. Dar, în baza art.11 din Legea nr. 85/2003, operaţiile miniere în carieră de suprafaţă la Roşia Montană, prin dinamitare cu 150 milioane kg dinamită şi prin folosirea a 200 milioane kg cianură, sînt strict interzise, datorită sitului arhiologic de interes deosebit, unic în lume, care există în această localitate. Pe lîngă jefuirea bogăţiilor naturale, la Roşia Montană se urmăreşte să fie distrusă identitatea noastră istorică, să fie pulverizate prin dinamitare toate dovezile referitoare la Poporul Primordial pe Pămînt.


- Prin schema „preluării inverse” şi cu încălcarea Legii minelor nr. 61/1998, în actul de constituire a Societăţii (din anul 1997) şi în actele adiţionale la acestea, Regia s-a angajat să obţină licenţele de explorare şi exploatare pentru perimetrele Roşia Montană şi Bucium şi apoi, în termen de 7 zile lucrătoare de la obţinerea lor, să le transfere către Gabriel Resources. Legea minelor, atît Legea nr. 61/1998, cît şi Legea nr.85/2003, stabileşte că licenţa de explorare se poate obţine numai pe baza cîştigării unui concurs de oferte, iar licenţa de exploatare se acordă numai pe baza documentelor expres prevăzute de cadrul legal. R.M.G.C. nu a participat la nici un concurs de oferte, pentru a obţine legal licenţa de explorare. Nu există nici un temei legal pentru obţinerea licenţelor de exploatare prin transfer de la deţinătorul stabilit prin Hotărîre a Guvernului României. Legea minelor, Legea nr. 61/1998, la art. 9 şi art. 10, precizează că atît explorarea, cît şi exploatarea resurselor minerale se realizează pe baza unor licenţe exclusive. Legea minelor nu permite existenţa unor licenţe de exploatare mixtă cu un titular transferat (R.M.G.C.) de către A.N.M.R. şi un afiliat („Minvest” Deva). R.M.G.C. nu a respectat prevederile legale, respectiv art. 10, alin. 1, 2, 3 şi art. 11 din Legea nr. 61/1998, care precizează (la alin. 2) că: „Licenţa de exploatare se acordă: a) titularului licenţei de explorare, la solicitarea acestuia; b) cîştigătorului unui concurs de ofertă publică organizat de autoritatea competentă în condiţiile prevăzute de lege”. R.M.G.C. nu a obţinut nici o licenţă de exploatare pentru perimetrul Roşia Montană, conform Legii nr. 61/1998. Fără a ţine seama de aceste prevederi legale, A.N.R.M., cu semnătura preşedintelui Mihail Ianăş, a emis un Ordin, cu nr. 310, din 9 octombrie 2000, pentru transferul Licenţei de concesiune nr. 47/1999 pentru exploatare de la „Minvest” Deva la S.C. „Roşia Montană Gold Corporation” S.A. Deci, pînă la


9 octombrie 2000, R.M.G.C. nu a avut nici măcar o licenţă transferată. Cu toate acestea, a făcut multe demersuri pentru obţinerea avizelor şi aprobărilor legale necesare proiectului. După închiderea exploatării miniere de la Roşia Montană, în anul 2006, la cererea R.M.G.C., Licenţa de exploatare nr. 47/1999 a rămas fără obiect.


- Licenţa de exploatare nr. 47/1999 nu este pentru proiectul R.M.G.C. Ca urmare, R.M.G.C. nu are licenţa de exploatare aprobată prin Hotărîre de Guvern, pentru zăcămîntul de la Roşia Montană, aşa cum prevede Legea minelor. Pe cale de consecinţă, toate certificatele, avizele şi aprobările cerute şi obţinute de R.M.G.C. pentru proiectul său, inclusiv demararea procedurii pentru obţinerea acordului de mediu, sînt ilegale, deoarece sînt bazate pe Licenţa nr. 47/1999 aprobată pentru „Minvest” S.A. Deva. La cererea R.M.G.C., în anul 2006 s-a închis mina de la Roşia Montană, a încetat exploatarea minieră şi, ca urmare, valabilitatea Licenţei nr. 47/1999.


- Demersurile R.M.G.C. au continuat pentru obţinerea (prin toate mijloacele şi pe toate căile) a avizelor şi a aprobărilor necesare începerii proiectului minier, cu toate că Legea minelor, Legea nr. 85/2003, la art. 11, precizează că este strict interzisă efectuarea de activităţi miniere pe terenurile pe care sînt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale. Toate acestea există la Roşia Montană. Această localitate este protejată prin Legea nr. 5/2000, anexa 3, ca patrimoniu naţional de valoare excepţională. Situl Roşia Montană este înscris în lista monumentelor istorice, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 646 bis, din 16 iulie 2004. Cu toate acestea, proiectul R.M.G.C. vizează dinamitarea sa cu 150 milioane kg dinamită şi apoi folosirea a 200 milioane kg cianuri pentru separarea bogăţiilor de steril. Proiectul R.M.G.C. prevede dinamitarea Munţilor Cîrnic, Cetate, Orlea şi Jig, a monumentelor istorice unice în lume, a siturilor arheologice, a 9 biserici şi 8 cimitire, a zecilor de clădiri monumente istorice din Roşia Montană. Cu mult cinism, reprezentanţii R.M.G.C. susţin public că, din cele 16 sate ale comunei Roşia Montană, vor fi dinamitate numai 4, cu tot cu biserici, cimitire, locuinţe, şcoli, grădiniţe, primărie, monumente istorice şi monumente ale naturii, precum şi 4 munţi, cu tot cu galeriile dacice şi romane. Proiectul R.M.G.C. prevedea pulverizarea prin dinamitare a localităţii Roşia Montană, care a fost propusă pentru a fi înscrisă pe lista celor protejate de U.N.E.S.C.O.


- Fără ca R.M.G.C. să aibă licenţă de exploatare nominalizată prin Hotărîre a Guvernului României, prin actele adiţionale din anii 1998 şi 1999 la Contractul de Societate şi Statutul Euro Gold Resources s-au stabilit, între altele, următoarele:


a) Se garantează exclusivitatea operării Societăţii în perimetre;


b) Vînzarea anticipată a producţiei pentru finanţarea proiectelor decise de Consiliul de Administraţie;


c) Activitatea Societăţii va putea fi extinsă şi în alte perimetre decît Roşia Montană, conform deciziei Consiliului de Administraţie.


d) Regia se obligă ca la primirea unei notificări scrise din partea lui Gabriel Resources să înceteze toate activităţile din perimetrele de exploatare Roşia Montană şi să mute toate echipamentele de pe aceste perimetre pe cheltuiala sa. După închiderea minei, în anul 2006, aceasta trebuia conservată şi nu dezafectată pe cheltuiala Statului Român.


e) Personalul care va fi transferat de la Minvest Deva „va fi selecţionat de companie, la propria sa discreţie, în funcţie de necesităţile companiei”. Ce au ajuns românii în ţara lor ?


f)„Toate datele şi rapoartele referitoare la activitatea Societăţii sînt şi rămîn proprietatea exclusivă a acesteia”.


g) „După începerea producţiei comerciale se pot distribui dividende numai după plata şi/sau deducerea de către Societate a cheltuielilor şi/sau obligaţiilor Societăţii de rambursare a creditelor acordate instituţiilor finanţatoare de către Gabriel Resources şi de alţi acţionari, precum şi plata dobînzilor aferente”. Rezultă clar că toate cheltuielile făcute de R.M.G.C. pentru promovarea proiectului se scad din dividende, iar Poporul Român are şansa să nu obţină nici un leu de pe urma exploatării zăcămîntului de la Roşia Montană. În documentele secrete vizînd proiectul R.M.G.C. s-a precizat că în cazul în care dacă nu va începe exploatarea la Roşia Montană atunci toate cheltuielile făcute vor fi suportate, în final, de Poporul Român.


-Din actele constitutive ale R.M.G.C. rezultă că Statul Român nu are dreptul şi nu va obţine nici un gram de aur, argint, uraniu, wolfram şi alte metale rare. După folosirea a 200 milioane kg cianură şi obţinerea concentratului minier, acesta va fi scos integral din România, iar Statul Român nu are voie să afle conţinutul acestuia şi nici cantităţile care vor părăsi ţara noastră.


- Pentru jefuirea zăcămîntului uriaş de la Roşia Montană, de peste 100 miliarde euro, R.M.G.C. va plăti Statului Român cea mai mică redevenţă din lume, de numai 4%.


-Sînt păstrate la mare secret rezultatele stabilite după cele 1.200 de foraje executate de R.M.G.C. la Roşia Montană. Cele 50 tone de minereu obţinute după foraje au fost trimise pentru analize în Australia.


-Cu toate că nu au fost obţinute aprobările legale pentru începerea proiectului R.M.G.C., la Roşia Montană, unde în mod oficial a fost închisă exploatarea în anul 2006, totuşi se lucrează şi se extrag bogăţii care sînt scoase ilegal din ţară. S.R.I. şi S.I.E. pot oferi informaţii utile în cercetarea penală.


-Raportul Comisiei prezidenţiale privind patrimoniul de la Roşia Montană este ignorat şi sfidat de mulţi miniştri şi secretari de Stat. În acest Raport se arată că se pune la cale distrugerea patrimoniului subteran şi suprateran (istoric şi natural) cu scopul de a susţine interesele unei firme private străine pentru un proiect care nu este de utilitate publică.


-Se păstrează secretul asupra multor documente legate de afacerea Roşia Montană, care este îndreptată împotriva prezentului şi viitorului Poporului Român.


-După ce în anul 2001 a fost definitivat proiectul R.M.G.C., s-a trecut la „actualizarea” Licenţei nr.47/1999 şi la înlocuirea vechilor anexe cu altele noi, încălcîndu-se Legea minelor, care precizează (la art.11, alin.1 din Legea nr.61/1998 şi art.60, alin.1 din Legea nr.85/2003) că prevederile unei licenţe rămîn valabile pe toată durata acesteia. Perimetrul aprobat prin Licenţa nr.47/1999, de 1.200 ha, a fost modificat de A.N.R.M., la cererea R.M.G.C., prin acte adiţionale fiind mărit la 2.122 ha (în anul 1999) şi la 4.282 ha (în anul 2001). Sînt circa 10 acte adiţionale şi anexe noi la Licenţa nr.47/1999.


-Parteneriatul dintre Ministerul Culturii şi Cultelor şi R.M.G.C., din anii 2000 şi 2001, pentru obţinerea Certificatelor de descărcare arheologică, nu are la bază o licenţă de exploatare pentru proiectul R.M.G.C., ci Licenţa nr.47/1999, dată de Guvern pentru Minvest Deva.


-La cererea R.M.G.C., în anul 2002, Consiliul local al comunei Roşia Montană a modificat P.U.G.-ul, a adoptat noul P.U.Z. şi a declarat o zonă industrială minieră pe 1.376 ha, în care nici o activitate economică nu a mai fost permisă. Consiliul local s-a bazat pe Licenţa nr.47/1999, care nu este pentru proiectul R.M.G.C., fiind elaborat cu 2 ani mai tîrziu. La adoptarea hotărîrii Consiliului local al comunei Roşia Montană au participat la dezbateri şi la vot, în mod ilegal, mulţi consilieri care erau angajaţi împreună cu membrii lor de familie la R.M.G.C.. Ca urmare, printr-o decizie judecătorească irevocabilă a fost anulată hotărîrea ilegală a Consiliului local privind P.U.G.-ul pentru Roşia Montană. Aleşii locali care au adoptat hotărîrea ilegală privind P.U.G.-ul aşteaptă să fie cercetaţi penal.


-Străinii americani de la R.M.G.C. trăiesc cu iluzia că au ajuns în Vestul Sălbatic al României, unde totul este de vînzare, iar pe băştinaşi îi izgonesc (după ce le-au cumpărat proprietăţile, cu susţinerea Consiliului local) sau îi terorizează cu sprijinul autorităţilor locale (pe care au reuşit să le corupă) prin întreruperea alimentării cu apă, a curentului electric, prin blocarea dezvoltării turismului şi a eliberării autorizaţiilor de construire. Românilor le-a fost interzis dreptul de a construi pe proprietăţile lor din Roşia Montană, cu scopul de a facilita aventurierilor străini dinamitarea localităţii, folosirea cianurilor şi jefuirea bogăţiilor subsolului.


-Parlamentul României a constituit o Comisie de anchetă în legătură cu Roşia Montană. Raportul Comisiei a fost întocmit în anul 2003 şi predat Birourilor Permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, unde a fost blocat de lobby-ştii R.M.G.C. şi de către parlamentarii beneficiari ai unor comisioane ori sponsorizări din partea R.M.G.C.. S-a reuşit ca Raportul să nu fie dezbătut în Plenul Parlamentului, şi astfel Poporul Român să nu afle adevărul în legătură cu jaful şi dezastrul ecologic pregătit la Roşia Montană.


-Documentaţia uriaşă (peste 33 de volume) a proiectului R.M.G.C. confirmă că, prin folosirea în cadrul unei exploatări de suprafaţă la Roşia Montană a 200.000.000 kg cianură, se va produce un genocid şi cel mai mare dezastru ecologic din Europa. O mare parte din această cantitate uriaşă de otravă şi metale grele din iazul de decantare, întins pe 400-600 ha, va ajunge în apa freatică şi în atmosferă, prin evaporare. Pe fundul lacului de decantare nu sînt prevăzute şi nu vor fi aşezate cel puţin 8 straturi impermeabile, prevăzute de lege.


-Există riscuri foarte mari asupra populaţiei şi mediului înconjurător. Nimeni nu poate garanta că nu se vor produce dezastre ecologice în timpul exploatării cu cianuri a zăcămîntului de la Roşia Montană, precum şi după ce s-a încheiat jefuirea acestei bogăţii uriaşe a Poporului Român. Consecinţele sînt catastrofale pentru mediu, iar pentru populaţie se conturează un genocid. În proiectul R.M.G.C., vol.8, pag.119, se precizează că iazul de decantare reprezintă un pericol pentru viaţa din zonă.


-Barajul din arocamente, înalt de 180 de metri, în spatele căruia vor fi depozitate cantităţi uriaşe de steril, otrăvuri şi apă, va ceda ca urmare a unor inundaţii în zonă sau a unor cutremure. Urmarea: genocid şi dezastru ecologic în Munţii Apuseni şi în judeţele vecine Roşiei Montane. Cianura şi alte substanţe chimice pe bază de cianură vor ajunge în pîrîuri, rîuri, în Dunăre, în Delta Dunării şi în Marea Neagră. În vol.8, pag.27 şi în vol.1, pag.8, din documentaţia uriaşă a proiectului R.M.G.C se menţionează că, în caz de prăbuşire a barajului principal, o parte din conţinutul iazului de decantare (peste 215 milioane tone şlam şi peste 12 milioane metri cubi apă ) se vor deversa în reţeaua hidrografică şi vor ajunge în ţările vecine, inclusiv în Marea Neagră. În zona iazului de decantare vor fi emisii permanente de acid cianhidric în aer. R.M.G.C. recunoaşte, în vol.8, pag.177, că utilizarea cianurii şi depozitarea sterilului de procesare în iazul de decantare sînt principalii factori de risc. Ameninţarea iazului de decantare, a barajului şi a haldelor de steril va fi continuată zeci de ani. Pericolul producerii unor dezastre ecologice va fi nelimitat.


-Secretarul de Stat Marin Anton, de la Ministerul Mediului şi Pădurilor, a dat un răspuns, în 13 ianuarie 2012, Grupului pentru Salvarea Roşiei Montane, de la A.S.E. Bucureşti, şi a recunoscut că proiectul R.M.G.C. nu are licenţă de exploatare valabilă.


Rezultă, aşadar, că o parte din martorii propuşi se fac vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor mai sus arătate, infracţiuni ce întrunesc, în speţă, toate elementele constitutive.


Aşadar, infracţiunile au fost comise cu intenţie directă, avînd în vedere că persoanele amintite aveau ştiinţă că încalcă prevederile legale, urmărind şi dorind realizarea acţiunii lor (latura subiectivă).


De asemenea, urmările socialmente periculoase sînt de necontestat, iar raportul de cauzalitate se deduce din însăşi materialitatea faptelor, nefiind necesar a fi dovedit.


Avînd în vedere cele prezentate mai sus, vă rog ca la soluţionarea prezentului denunţ penal să aveţi în vedere toate considerentele expuse şi să demaraţi cercetările în vederea elucidării tuturor aspectelor, pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi, conform dispoziţiilor Codului de Procedură Penală.


În drept, solicit aplicarea prevederilor Codului Penal, iar cercetarea penală să fie efectuată de procuror.


Dr. GHEORGHE FUNAR


Cluj-Napoca,


22 martie 2012










Război corupţiei






Reforma morală






Reformarea statului a constituit şi constituie una dintre priorităţile actualului regim. Reforma Educaţiei, Reforma Sănătăţii, Reforma Poliţiei sînt doar cîteva exemple. Despre primele două am mai avut ocazia să vorbim. Faptul că rezultatele acestora sînt departe de aşteptările noastre reprezintă, însă, o altă problemă. Mor oamenii într-un ritm fulminant în România, iar învăţămîntul este la pămînt, acestea fiind adevăratele rezultate generate de mult doritele reforme. Introducerea clasei zero este o măsură contestată de o mare parte a populaţiei. Părinţii au făcut sesizări peste sesizări, dar judecătorii Curţii de Apel Bucureşti au fost de altă părere, dîndu-le dreptate guvernanţilor. Nu ne mai rămîne de făcut aproape nimic, neavînd nici o speranţă în Justiţie. Şi, totuşi, se merge înainte pe un drum, care nu duce decît către o fundătură, cu aspre consecinţe pentru viitorul naţiunii.


Poliţia, care trebuie să vegheze asupra securităţii oamenilor, a suferit şi suferă şi ea. În special disponibilizările lovesc fără cruţare în liniştea şi siguranţa cetăţeanului, a omului de rînd. Restrîngerea forţelor poliţieneşti, mai ales la sate, provoacă înmulţirea unor fapte reprobabile. Se înmulţesc furturile, spargerile de locuinţe etc. Cît timp exista un post de poliţie în fiecare comună, mai era cum era. Dar acum, cînd s-a făcut o aşa-zisă centralizare, oamenii au rămas mai singuri, mai neliniştiţi. Nu mai există nici un fel de teamă în ceea ce îi priveşte pe răufăcători. Ei pot acţiona în voie, fără a fi stingheriţi de cineva. De pildă, unii aruncă cu pietre în casele oamenilor, sparg geamuri, te înfricoşează. Şi nu-i prinde nimeni. Iar, dacă îi prinde totuşi cineva, presupunînd că poliţia ajunge la timp, ceea ce rareori se întîmplă, intră în rol Justiţia, care îi face scăpaţi. Omul plăteşte paza la primărie, zadarnic, neavînd nici un fel de beneficiu.


La aşa suferinţe, aşa reforme. O ducem tot mai greu şi nimic nu se schimbă în bine. Securitatea persoanei, într-o democraţie adevărată, ar trebui să fie o preocupare primordială. Dar cei care au menirea de a ne asigura liniştea, inclusiv pe cea sufletească, nu o fac. Sau nu o pot face, pentru că nu au instrumentele necesare. Cine e de vină? Nu ştim. România este o ţară la fel ca alte ţări ale lumii. Dar, cu toate astea, este ţara noastră.


Decît false reforme, mai bine nimic. Şi ar mai trebui înfăptuită marea schimbare în mentalitate, în comportament, în atitudine.


Adică reforma sufletului, Reforma Morală.


Gh. Militaru






Sondajele pregătesc,


cu perseverenţă,


furtul masiv de voturi (1)






Motto: „Sondajele de opinie mincinoase reprezintă uvertura fraudelor electorale“.


Corneliu Vadim Tudor – Discurs din 12 martie 2012,


în Parlamentul European – Stasbourg






Alegerile locale, precum şi cele generale – iată – se apropie, bat la uşă. Formaţiunile politice sînt în mare fierbere. Toate partidele se străduiesc să pregătească o campanie electorală eficientă, care să le asigure succesul. Institutele de cercetare, de sondare a preferinţelor alegătorilor, ori anumite organizaţii autorizate pentru o astfel de activitate, primesc comenzi, contra cost, din partea unor instituţii, a unor organe de presă centrale şi chiar a unor partide, pentru ca formaţiunile angrenate în lupta electorală să afle cît de credibile sînt şi ce priză au în rîndul cetăţenilor români cu drept de vot. Numai monstruoasa coaliţie, aflată în prezent la Putere, pe lîngă preocupările pe care le au toate celelalte formaţiuni, pentru a-şi atinge scopul propus, caută, în plus, căi şi mijloace prin care să poată fura cît mai multe voturi, din cele obţinute de către contracandidate, fiindcă numai astfel îşi poate asigura numărul de parlamentari necesari, în vederea menţinerii Puterii. Se cunoaşte cu cîtă insistenţă a susţinut şi susţine PDL votul prin corespondenţă, votul uninominal, practicarea turismului electoral, precum şi alte căi şi mijloace prin care să se poată fura „în voie“ voturile necesare. Amintesc scena petrecută într-o comună dîmboviţeană, cum în timpul alegerilor europarlamentare, primarul pedelist, fără nici un fel de reţinere, pătrunde în secţia de votare şi, în prezenţa membrilor comisiei, cere să se dea încă un număr de voturi pentru EBA. Tocmai prezenţa activă şi a unei Mafii în această perioadă, de pregătire a apropiatelor alegeri, de mistificare a sondajelor efectuate, m-a determinat să mă opresc asupra unui subiect care să trateze ceea ce conţine titlul materialului de faţă.


Unul din organele de presă centrală, „Adevărul“, cere, sub formă de comandă, numitului institut de cercetare a preferinţelor electoratului, IMAS, să sondeze, în perioada 17-26 februarie a.c., opţiunile de vot ale românilor, pentru alegerile parlamentare, pe un eşantion de 1.039 de persoane. În numărul din 8 martie 2012, pag. 6, ziarul menţionat publică rezultatele oglindite în procentele obţinute de partidele participante la alegeri. Este un aşa-zis sondaj, pe care redacţia încearcă să-l facă credibil publicului cititor al acestui cotidian. Cititorii avizaţi, însă, cunosc modul de desfăşurare a alegerilor post-decembriste, îşi dau repede seama că procentele puse în dreptul partidelor nu sînt deloc credibile. Se vede cu uşurinţă lucrul acesta chiar din titlul „Dan Diaconescu suflă în ceafa PDL“, material publicat sub semnătura lui Romulus Georgescu. Partidul ziaristului şantajist Dan Diaconescu este cotat al treilea în sondaje – chipurile –, cu un procent de 17,4%, după PDL, care ar avea 17,8%. Un partid care îşi trece în programul de guvernare obiective de îndeplinit, precum acesta: „Cîte 20.000 de euro pentru fiecare român care va deschide o afacere“; „Eliminarea salariilor pentru parlamentari, miniştri, prim-ministru şi preşedinte“ sau un alt punct fantezist, din cele 20 fixate pentru a guverna o ţară, „Evacuarea demnitarilor din Palatul Parlamentului, Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni“, toate aceste puncte sînt de rîsul lumii şi dovedesc faptul că în fruntea Partidului Poporului – Dan Diaconescu (PPDD) se află un ageamiu în ale politicii, aşa cum este şi în ziaristică; foarte departe de a fi o capacitate. Dan Diaconescu este totalmente rupt de situaţia actuală din ţară, de realitatea prezentă, străin de Interesele Naţionale ale României, străin de nevoile stringente ale Poporului Român. De altfel, şi autorul materialului din „Adevărul“ pune la îndoială vreo reuşită a PPDD în alegeri, cît şi numărul procentelor „obţinute“ în sondaje, subliniind: „Experienţa ultimilor 20 de ani arată, însă, că formaţiunile de tipul PPDD, fără structuri puternice în teritoriu, nu reuşesc să obţină în alegeri rezultatele pe care le au în sondajele de opinie“. Dar românii cunosc, deja: la sondajele de opinie se adaugă procente, prin furt, conform cu vrerea coaliţiei aflată la Putere.


(va urma)


Radu Pădurariu






Scrisoare Deschisă (7)






Domnului Băsescu Traian,


încă preşedintele României (Rechizitoriu)






Stau şi mă întreb:


a) De ce România şi românii nu o duc mai bine şi regretă mai puţin sistemul şi mai mult traiul din timpul lui Ceauşescu? Chiar nu vă interesează sondajele de opinie? Pe ce reguli vă bazaţi cînd conduceţi? Intuiţia este bună, dar la nivel macro-social, acest lucru ajută puţin.


b) De ce românii din străinătate s-au solidarizat spontan cu cei din ţară şi vă contestă sistematic?


c) De ce intelectualii vă ocolesc?


d) Ce problemă are Societatea Academică cu dvs.? (Vă invit să citiţi articolul pertinent al Alinei Mungiu-Pippidi din RL. de joi şi pe Cristian Tudor Popescu în ziarul „Gândul“). Datorită faptului că nu vă puneţi întrebări în legătură cu nici o problemă existentă, vă învîrtiţi într-un cerc vicios, adulat fiind doar de oamenii de care vă place să fiţi înconjurat. Merite? Puţine. Greşeli multe.


Totuşi, prin ce aţi excelat în cariera dvs.?


a) Ştiţi să minţiţi frumos şi să înşelaţi poporul cu promisiuni deşarte, aţi lansat sloganul „Să trăţi bine“ neacoperit, însă, în timp şi spaţiu cu fapte...


b) Stăpîniţi bine „tehnica persuasiunii“, cu ce folos însă?


c) Vă consideraţi mereu o victimă, alţii sînt întotdeauna vinovaţi pentru neregulile existente, dvs. ieşind în decor numai prin calităţi. Înăbuşiţi critica...


d) Aţi luptat cu toate forţele şi mijloacele pentru a cîştiga ceea ce dvs. numiţi „putere“. Speculaţi abil greşelile adversarului, iar acum vă cramponaţi de putere.


e) Aţi reuşit să-i învrăjbiţi pe politicienii Opoziţiei, urmînd principiul „dezbină şi stăpîneşte“.


f) Aţi întreţinut o atmosferă greu de suportat în toţi aceşti ani de către omul de rînd. Consideraţi omul ca fiind un mijloc, nu un scop pentru interesele dvs. Aruncaţi „bombe“ cu efect greu de evaluat, „bombe“ cu rază scurtă, medie şi lungă de acţiune. Lucrurile acestea nu mai sperie, însă, pe nimeni şi v-aş recomanda să nu mai daţi vina pe Opoziţie, că nu ţine.


g) Nu ştiţi să vă faceţi prieteni prea mulţi nici în afara ţării. Cei mai mulţi şi de marcă politicieni vă ocolesc de cele mai multe ori. Oare de ce? Acelaşi lucru se întîmplă şi cu foştii consilieri de la Cotroceni, gen A. Pleşu, Renate Weber ş.a.


h) Spuneţi lucrurilor pe nume, dar nu arătaţi modalităţile şi mijloacele de eradicare a lipsurilor, neajunsurilor, neregulilor din sisteme. Vă sugerez să dispuneţi controale în sistemul sanitar, de învăţămînt, de cultură, militar, etc. (...). Veţi avea parte de foarte multe surprize.


i) Aţi găsit o soluţie pentru cîinii vagabonzi în timpul mandatului dvs. la Primăria Capitalei, (nu ştiu dacă era cea mai bună).


j) Au desfiinţat buticurile de pe domeniul public în Bucureşti. Deci se poate. Aţi reuşit.


k) Aţi descoperit miniştrii „de excepţie“, gen Emil Boc, Anca Boagiu, Ialomiţianu, Borbely, dar şi mulţi neaveniţi, precum Baconschi, Udrea, Botiş, Lazăroiu ş.a.


l) „Ciocul mic şi pasul mare“ sună precum un dicton al CFR-iştilor, azi mai actual ca niciodată. Cînd vorbeşte preşedintele, vorbeşte şeful statului, prin urmare toţi oamenii îşi îndreaptă atenţia asupra lui. Nu vorbeşte un oarecare „nea Mitică“ de la Asociaţia de locatari, sculat din somnul de după-amiază şi luat pe nepregătite.


Deci, atenţie la neatenţie. Se ia prin contagiune mentală.


Din prietenie unilaterală vă solicit:


a) Daţi-vă demisia cît mai repede pentru a dezamorsa tensiunile din ţară;


b) Ieşiţi la pensie, cît mai puteţi onorabil;


c) Puneţi-vă la dispoziţia autorităţilor, dacă nu vă e teamă de nimic.


Scuzaţi de deranj, să auzim numai de bine, să trăiţi bine!


Sfîrşit


Socio-psiholog Vasile Bobonete


Craiova, judeţul Dolj






Miroase a praf de ... Revoluţie (5)






Pornind de la premiza atît de evidentă, că Traian Băsescu taie şi spînzură după bunul plac, Süddeutsche Zeitung nu putea să ajungă la o altă concluzie, decît aceea că în România lipsesc oamenii politici. Şi totuşi, trebuie să clarificăm un aspect: România nu duce lipsă de politicieni lucizi şi inteligenţi, cu profunde simţăminte democratice, nici de tehnocraţi de valoare, care pot să ofere oricînd o turnură eficientă economiei, şi nici de patrioţi, capabili să apere fără preget interesul naţional. Pentru a pune în valoare aceste forţe este nevoie, însă, de o mişcare înnoitoare, care a început să se contureze în protestele stradale. Accelerarea schimbării depinde, însă, de retragerea preşedintelui Băsescu de la timona ţării. Din păcate, deşi este contestat de aproape întreaga ţară, Traian Băsescu refuză să demisioneze, prelungind profunda comă politică în care se află, dar, în acelaşi timp, şi agonia în care se zvîrcoleşte ţara. Sub presiunea de pînă acum a străzii, regimul portocaliu a retras proiectul Legii Sănătăţii, l-a reintegrat în Minister pe dr. Arafat, l-a demis pe incompetentul Teodor Baconschi din funcţia de ministru de Externe, a renunţat la taxa auto, Curtea Constituţională a anulat alegerile comasate, însă, lucrul cel mai important îl constituie demisia Guvernului Boc. În pofida afirmaţiilor recente prin care preşedintele Băsescu preciza că înlocuirea Cabinetului Boc era stabilită încă din luna decembrie a anului trecut, schimbarea celui mai neperformant guvern din istoria post-decembristă a ţării reprezintă, în mod indiscutabil, rezultatul obţinut în urmă reacţiei de nemulţumire a populaţiei. „Scalpul lui Emil Boc este doar ultima victorie pentru protestatari, care nu sînt dispuşi să tolereze bufoneriile preşedintelui-jucător“, nota ziarul britanic „The Guardian“. La rîndul său, cotidianul german „Neues Deutschland“ scria: „Ameninţat cu pierderea Puterii, Băsescu şi PDL l-au sacrificat pe Boc“. Preşedintele Băsescu refuză însă, în continuare, să stabilească un dialog politic normal cu Opoziţia, cu societatea civilă, ignoră cu obstinaţie doleanţele protestatarilor, văzîndu-şi mai departe de propriile proiecte aberante: reforma statului, reorganizarea administrativă, modificarea Constituţiei, numirea în fruntea ministerelor a slugilor sale preferate. Este, însă, greu de spus dacă desemnarea ca premier a lui Mihai Răzvan Ungurean reprezintă opera preşedintelui Băsescu.


(va urma)


Nicolae Dăscălescu






România nu mai este a norodului, ci a tagmei jefuitorilor! (5)






Aceştia ar trebui mai întîi să se informeze şi apoi să sporovăiască verzi şi uscate, dînd astfel, în mod inconştient, apă la moară nemernicilor devalizatori ai bunurilor naţionale, ce aparţineau nouă, tuturor românilor, ba chiar şi lor, clevetitorilor. Respectivii ar trebui să ştie că, în conformitate cu cele arătate, industria românească nu era nici pe departe un morman de fiare vechi, ci din contră, una capabilă, printre puţinele din lume, să producă platforme de foraj marin, rulmenţi de toate tipurile şi maşini-unelte de înaltă tehnicitate, care se exportau chiar şi în ţările cu o mare putere economică.


Mai există acum ceva din toate acestea? Mai nimic. Ici, colo, se mai desfăşoară cîte o neînsemnată activitate economică. Siderurgia, cimentul, aluminiul, mineritul, sistemul energetic naţional, petrolul, gazele naturale, prospecţiunile geologice, au fost înstrăinate, sau sînt pe cale să fie înstrăinate. Astfel, ţara noastră este complet lipsită de cele mai importante valori materiale în caz de stare de necesitate sau catastrofă naţională.


Sîntem complet descoperiţi, din cauza înstrăinării tuturor resurselor strategice, inclusiv în caz de o eventuală confruntare armată pe plan mondial, care în mod absolut prevăzător trebuie permanent luată în calcul, aşa cum fac toate celelalte ţări care au conducători realmente responsabili şi patrioţi.


Poate că unii dintre aceia care vor citi aceste rînduri mă vor considera un nostalgic, mă rog, va fi problema lor, dar îmi fac datoria de-a preciza că nu sînt nici pe departe un nostalgic. Nu pot fi caracterizat astfel, ar însemna să pătez memoria bunilor mei părinţi, care au suferit enorm de pe urma regimului comunist totalitar şi, pe lîngă ei, am suferit şi noi, copiii. Însă nu pot accepta minciunile ordinare ale unor indivizi dubioşi, strecuraţi prin formaţiunile politice post-decembriste. Asta deoarece m-aş simţi profund jignit, în calitatea mea de participant direct la realizările respective, precum şi alte milioane de români. Ce-i drept, este un adevăr de necontestat că am suferit cu toţii.


(va urma)


Niculae Ghiţă










La 26 martie, s-au împlinit 185 de ani de la moartea lui Ludwig van Beethoven






Gînduri despre titanul de la Bonn






Dimineaţă de decembrie. Ascult, la televizor, un concert de pian de Beethoven şi citesc cugetările lui Tolstoi despre Dumnezeu. În camera de alături, copiii dorm în pace, vegheaţi de îngeri. Pentru mine, acesta e Raiul pe pămînt, nu-mi pot dori nimic mai mult de la viaţă.


* * *


Maliţios şi gelos pe Beethoven, tînărul Karl Maria von Weber îi numea simfoniile - în cronicile sale muzicale - „aberaţiile unei minţi supraexcitate”.


* * *


Cei mai mari compozitori ai lumii s-au născut în zona de influenţă a berii, nu a vinului: Beethoven, Mozart, Haydn, Händel, Bach, Schubert, Wagner...


* * *


Marii compozitori germani care L-au cîntat pe Isus înseamnă pentru Creştinism la fel de mult ca autorii celor 4 Evanghelii: Bach, Händel, Haydn şi Beethoven.


* * *


Coincidenţă stranie: la 26 martie (1778, pe cînd avea 7 ani şi 4 luni) Beethoven dă primul lui concert şi tot la 26 martie (1827) îşi dă ultima suflare, zicînd „Plaudite amici”...


* * *


Garabet Ibrăileanu lasă, cu limbă de moarte, să fie incinerat în timp ce la patefon se aude Simfonia Pastorală, de Beethoven. Acesta mi se pare cel mai vibrant omagiu care i s-a adus vreodată Marelui Surd.


* * *


Şi Mozart, şi Beethoven aveau faţa ciupită de vărsat.


* * *


„Cu deputaţii nu e de glumit, ei sînt forţa spirituală a poporului”. (Beethoven)


* * *


Rossini îi povesteşte lui Richard Wagner întîlnirea lui cu Beethoven, care a avut loc în Viena anului 1822: „Îmi amintesc perfect de Beethoven, cu toate că de atunci e aproape jumătate de veac. Am fost introdus la Beethoven de către poetul italian Carpani, cu care mă dusesem să-l văd pe Salieri, şi ne-a primit de îndată şi foarte politicos. Desigur, vizita nu a durat prea mult timp, căci conversaţia cu Beethoven era dintre cele mai penibile. În ziua aceea, mai ales, auzea prost şi nu înţelegea, cu toate că strigam din răsputeri; printre altele, este posibil ca el, nefiind prea obişnuit cu italiana, aceasta să fi făcut încă şi mai grea conversaţia. Urcînd scările care duceau la sărmana locuinţă a marelui om, mi-a fost destul de greu să-mi stăpînesc emoţia. Cînd uşa s-a deschis, m-am găsit într-un fel de cămăruţă tot atît de murdară pe cît de îngrozitoare era dezordinea. Portretele lui Beethoven, pe care le cunoaştem, redau destul de bine fizionomia de ansamblu. Dar ceea ce nici un ac de gravor nu ar putea să exprime este tristeţea de nedefinit răspîndită în toate trăsăturile feţei - în timp ce sub sprîncenele stufoase îi străluceau, ca în fundul unor scorburi, ochii; aceştia, deşi mici, păreau că te străpung. Vocea era dulce şi puţin voalată”.


* * *


Beethoven nu era numai surd, ci şi chior, şi asta încă din copilărie, poate datorită unei severe forme de variolă. Gerhard von Breuning povesteşte o scenă destul de comică: „Într-o zi, mergînd de colo pînă colo prin cameră, împreună cu tatăl meu, în timpul unei conversaţii animate, Beethoven scuipă pe o oglindă, pe care o luase, fără să-şi dea seama, drept... fereastră!”


* * *


Beethoven bea bere sau vin roşu şi fuma pipă. Dar ce mînca el? Prietenii lui ne-au lăsat unele mărturii: peşte din Dunăre, salam de Verona, brînză de Lombardia, o supă cu pîine (probabil crutoane) şi o uriaşă omletă (papară). Despre această ultimă specialitate, cavalerul Ignaz von Seyfried, el însuşi muzician, ne spune: „Ca să o prepare, trebuia să i se prezinte pe o farfurie 10 ouă mari; înainte de a fi bătute le privea prin transparenţă, în lumină, le spărgea el însuşi şi le mirosea dacă sînt proaspete. Dacă nenorocirea făcea să se găsească vreunul care să fi mirosit a paie, atunci izbucnea un scandal. O chemare de tunet o convoca pe menajeră, care, ştiind prea bine despre ce este vorba, asculta numai cu o ureche prin uşa întredeschisă vociferările şi dojenile, retrăgîndu-se prudent atunci cînd, ca de obicei, începea bombardamentul şi ouăle, decapitate, cădeau în urma ei ca ghiulelele unei baterii bine orientate, în timp ce albuşurile şi gălbenuşurile curgeau în torente de lavă vîscoasă”.


* * *


„La repetiţia generală a operei «Fidelio», în forma cea nouă, chiar în dimineaţa premierei, lispeşte uvertura. Muzicanţii aşteaptă, cineva e trimis la Beethoven. Maestrul e găsit dormind lîngă o sticlă de vin şi biscuiţi – dar foile uverturii sînt împrăştiate pe pat şi pe jos; o lumînare arsă aproape toată arată la ce oră a terminat el lucrarea.” (Emil Ludwig)


* * *


Romain Rolland e Marele Preot din Templul lui Beethoven, tot aşa cum Apostolul Pavel e Marele Preot din Templul lui Isus.


* * *


Îmi place mai mult Beethoven decît Mozart, din acelaşi motiv pentru care îmi place mai mult vinul roşu decît vinul alb.


* * *


„Beethoven este un Mozart în delir”. (Jean Auguste Dominique Ingres)


* * *


Numele lui Beethoven înseamnă, în flamandă, „grădină cu sfeclă roşie”.


* * *


„Cînd îl ascult pe Beethoven îmi spun că omul este mai mare decît zeii. Cînd îl ascult pe Mozart îmi spun că zeii umanizaţi sînt mai mari decît omul. Iar cînd îl ascult pe Bach îmi spun: zeii şi nimic mai mult!” (Constantin Tsatsos)


* * *


Zile astrale: 22 decembrie 1808. Beethoven asistă la prima reprezentare a Simfoniei a V-a şi a Simfoniei a VI-a. Doamne, ce Ajun de Crăciun a avut Viena atunci!


* * *


Schönberg îi citează pe unii specialişti în ORL: surzenia lui Beethoven (cu care acesta a trăit 25 de ani, de la 1802 pînă la 1827) s-ar fi datorat unui tifos, sau chiar unui sifilis. E prea mult, nu cred asta.


* * *


Mă gîndesc la Goethe şi la Schiller cum beau bere la „Lebăda albă” şi scriau epigrame în metru antic grecesc, „xeniile”. Alţi băutori de bere fruntaşi: Beethoven, Hegel, Bismarck.


* * *


În toamna lui 1978 am vizitat casa de la Heilligenstadt, de lîngă Viena, unde tînărul Beethoven şi-a scris Testamentul, la 6 octombrie 1802. În primăvara lui 1945, cele două cămăruţe ale apartamentului în care compozitorul plănuia să se sinucidă au fost ocupate de un general sovietic, care a dat chefuri-monstru, distrugînd totul: mobilier, uşi, ferestre etc.


* * *


Verdi l-a copiat, fără reţinere, pe Beethoven – primele note din aria „La donna e mobile” („Rigoletto”) provin dintr-o sonatină a acestuia.


* * *


Isus este pentru Biblie ceea ce este „Oda Bucuriei” pentru Simfonia a IX-a: o încununează şi o salvează. După furtuna atîtor patimi, vine plutirea în lumină, în bunătate şi pace. Fără Isus, Biblia ar fi ceea ce este Simfonia a IX-a fără „Oda Bucuriei”. Aşadar, să cîntăm, împreună cu scribul Schiller şi menestrelul Beethoven: „Slavă Ţie, stea curată!”


* * *


Epoca în care mă simt perfect şi în care mi-ar fi plăcut să trăiesc: 1770-1850. Adică Sturm und Drang, Revoluţia Franceză, Flautul Fermecat, Povestirile lui Hoffman, Faust, Pastorala, Oda Bucuriei, Revoluţia de la 1848, Naşterea lui Eminescu. Aia da, „Epocă de Aur”!


* * *


Incredibilă obtuzitate a lui Tolstoi faţă de marii compozitori germani! El obişnuia să-i spună mai tînărului Ceaikovski că orice mujic din Rusia este dotat cu mai mult simţ muzical decît Mozart şi că Beethoven este, pur şi simplu, prost. Tocmai el să zică asta, care a scris nuvela „Sonata Kreutzer” – după o piesă compusă de Beethoven!


* * *


Interesante sînt numele mamelor unor mari artişti. Mama lui Mozart era Ana-Maria; ea moare la Paris, pe cînd îl însoţea pe fiul ei într-un turneu. Mama lui Beethoven se numea Maria-Magdalena, fată de bucătar. Tatăl compozitorului era un alcoolic incurabil: de altfel, micul Ludwig îndura bătăi crunte de la acesta.


* * *


La Castelul Dux, din Boemia (Cehia), am văzut masa de biliard unde îşi petrecea timpul Beethoven, atunci cînd venea să-şi trateze beteşugurile la Teplitzbad şi să-l întîlnească pe protectorul (sponsorul) său, Contele Wallenstein; pe atunci, biliardul se numea carambol. Dar, ceea ce la Beethoven era un hobby, la Mozart era patimă, avînd în vedere că îngerul căzut pe pămînt pierdea nopţi întregi aplecat peste masa de postav verde.


* * *


Dacă ar fi să judecăm valoarea unui artist după numărul oamenilor pe care i-a făcut fericiţi, atunci Beethoven e cel mai mare, fiindcă a adus bucurie în inimile a miliarde de semeni.


CORNELIU VADIM TUDOR




POZE => https://www.facebook.com/media/set/?set=a.375932522438025.91045.242817732416172&type=3

Revista ROMANIA MARE - NR. 1131 - ANUL XXIII - VINERI 30 MARTIE 2012