2 APRILIE 1990. Telefon de la Fănuş. Pleacă la Bruxelles, cu Dinamo. Îi zic să-i transmită lui Lucescu să-1 ţină bine pe Luk Nillis, cel mai periculos atacant de la Anderlecht. Tînjesc după o astfel de deplasare. Primul drum pe care l-am făcut, cu fotbalul, a fost tot la Bruxelles, în aprilie 1986. Eram atît de bucuros! Dar am scăpat ca prin urechile acului, fiindcă aveam un paşaport vechi, de pe vremea cînd studiasem la Viena, şi nu m-au lăsat să mă îmbarc. Am dat telefon, dintr-o cabină a Aeroportului Otopeni, la biroul generalului Iulian Vlad. Am făcut scandal. N-am apucat să vorbesc cu el, ci cu şeful de cabinet, maiorul Aurel Rogojan. Pînă la urmă, după o aşteptare de 15 minute, cu sufletul la gură, s-a primit dezlegarea să zbor şi eu. Întregul avion al Stelei mă aştepta. M-au primit cu aplauze, ceea ce m-a emoţionat. Am fost învinşi atunci, în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, cu 1-0, dar aveam să ne luăm revanşa la Bucureşti, cu 3-0. Astăzi, mă învîrt ca un leu în cuşcă. Am văzut un leu din ăsta pe plaja Mării Mediterane, la Nisa, nu departe de Hotel Negrescu. Erau 3 cuşti ale unei menajerii de circ ambulant: cîte un tigru la fiecare extremitate, şi leul amintit, la mijloc. Ce vietăţi fabuloase! Cît de mult m-au impresionat neputinţa lor, plimbarea aceea strîmtorată, de 2-3 paşi dus-întors, în diagonală. Am zăbovit cam o oră în faţa felinelor, privind mai ales leul, căruia încercam să-i descifrez taina cea mare, în ochii portocalii, ca ai lui Michelangelo. Carevasăzică, aşa arată Regele Animalelor! Ce minuni a mai făcut Dumnezeu pe lume! Tot astfel m-a impresionat finalul filmului „Out of Africa” - leul şi leoaica tolăniţi pe movila unde se afla mormîntul aceluia care îi iubise şi făcuse să vibreze junglele şi savanele de muzica divină a lui Mozart! În mod paradoxal, tocmai călătoriile, care sînt „fotografii mişcate” ale existenţei, ne fixează cel mai bine viaţa. Acum, Fănuş e în avion, ce-i pasă? De cîte ori am mers cu el, m-am distrat. O dată, maică-sa, aflînd că a băut 4.000 de lei, şi-a pus colţul basmalei la gură, aşa cum fac ţărăncile cînd se miră de vreo ciudăţenie a firii, a oftat şi a zis: „Maică, ai băut o vacă!”. Altădată, l-am văzut cu ochii mei într-o iarnă, în curtea din spatele Casei Scriitorilor, fâcînd o operaţiune uluitoare: cu o mînă ţinea sticla de băutură la gură, iar cu alta se ajuta la... urinat, în acelaşi timp, pe principiul vaselor comunicante. Măreţ, Nea Fane! Incontestabil, un talent nativ ieşit din comun, probabil mai mare poet decît prozator. Pentru că fragmentele cele mai frumoase din romanele şi nuvelele lui sînt nişte poeme în proză, bijuterii lingvistice de ordin cosmic. Dar să vedeţi ce-am păţit cu el în avionul care ne ducea, prin 1987, la un amical al Naţionalei, în Turcia. S-a urcat la bord matol. Starea lui naturală - veţi spune. A vrut să se dreagă, dar i-a greşit Băieşu doza, aşa că s-a îmbătat şi mai rău. Atîta a aşteptat medicul lotului, Pompiliu Popescu, maestru al acupuncturii: în două minute 1-a dezbrăcat pe Nea Fane în chiloţi şi 1-a tras la maşina de cusut, adică i-a înfipt vreo 50 de ace peste tot, de la urechi şi nas, pînă la călcîie, jurai că-i Regina Termitelor. Sau perniţa de ace a lui Gargantua. Numai că, o dată ce avionul a aterizat la Ankara, Marele Blond a dat un răget de panteră, şi-a smuls reţeaua de ace, s-a ridicat în picioare, cu burtica lui revărsată aidoma unui tumul de pămînt sub care dorm războinici, şi ne-a strigat: „Ahaaa, vă f... muma-n c... că am ajuns la mine acasă, în Occident!”. Eu i-am răspuns, elegant: „Care Occident, animalule? Aici sîntem în plin Orient!”.
Dar, s-au risipit toate ca ploile de vară ale copilăriei. Acum stau şi mă uit pe geam, parcă am domiciliu forţat. Ar trebui să mă cam tund. Ca orice om care se respectă, am frizerul meu, nu-1 schimb. E Costel rapidistul, de la unitatea de peste drum de Biserica din Bd.Titulescu. Stau pe scaun, în faţa oglinzii. Într-o frizerie, cu mult mai puchinoasă, i-a venit lui Barbu, prin ’47, ideea să scrie „Groapa”, la care a trudit ca un rob, în 13 variante. O fată mătură smocurile de păr de pe jos. Alături e salonul de coafură. Bietele femei, cît se mai chinuiesc să se facă frumoase pentru nişte bărbaţi nesimţitori! Deodată, ciulesc urechile, Alături, doi bătrîni „bat politichia”. Unul zice: „Cînd s-au împlinit 100 de zile de la Revoluţie, de ce nu s-au dus la cimitir şi Coposu şi Cîmpeanu? Să pună şi ei o coroană de flori... Că dacă nu erau tinerii ăia, nu auzea ţara de moşii ăştia”. Celălalt îi răspunde tot cu o întrebare, ca în frizeria lui Nae Girimea: „Dar dumneata te duci mereu la cimitir la maică-ta?”. Răspunsul a venit fulgerător, însoţit de smulgerea propriului şervet de la gît: „Ce-ai, dom’le, cu mama, de ce-o bagi în groapă? Mama trăieşte!”. Am plecat rîzînd. Afară, primăvara şi-a pus o fustă înflorată. Mă simt nespus de bine în aprilie. Dar au grijă ungurii să-mi strice pofta de viaţă. Îmi telefonează soţia lui Mircea Muşat: în timpul evenimentelor din 20 martie, de la Tg. Mureş, ar fi pătruns unguri în massele de români, fluturînd, la derută, Tricolorul românesc, dar îi înjunghiau pe aceştia din urmă, apoi îi scoteau, în cearşafuri, afară din rînd. Emisiunea în limba maghiară a Televiziunii Române iar îşi face de cap: se arată firma spartă a Liceului „Timotei Cipariu”, precum şi o inscripţie pe ziduri: „Jos maghiarii şovini!”. Adică românii ar fi vandalii. În continuare, aceeaşi emisiune iresponsabilă înjură pe rupte „Vatra Românească”. E difuzat un documentar realizat la 4 martie 1990, cu prilejul unui miting desfăşurat la Alba Iulia. Crainicul cu bărbuţă de iezuit, acelaşi Boroş Zoltan, susţine că atunci au început frămîntările. Apoi, îl arată pe Süto Andras, la 17 martie, care îi dă zor cu „tentativele de pogrom” ale românilor împotriva ungurilor, cerînd ca „Guvernul să asigure apărarea militară a populaţiei din Transilvania”. În văzul întregii ţări, se transmite înmormîntarea lui Sipor Arni, care ar fi fost omorît de români la încăierarea de la Dumbrăvioara şi Ernei. Popa unguresc zice despre „catastrofele viitoare spre care se îndreaptă ţara asta”. Un alt ungur, văzînd că totul e permis şi că Televiziunea Română e condusă de un maimuţoi vîndut străinilor, îi înjură pe ţăranii români din Hodac şi Ibăneşti, care în 20 martie ar fi aruncat cu pietre în unguri, „au dat buzna în curţi şi au început să le dea în cap oamenilor”. Bărbuţa iezuită toarnă gaz pe foc, comentînd din „off”: „Războială sîngeroasă cauzată de români, care au atacat pe 19 martie sediul U.D.M.R”. După ce ne-au spurcat cum le-a venit la gură, teroriştii udemerişti (plătiţi din banii populaţiei României) îşi continuă programul tenace de îndobitocire, prin exemple politice false. E transmis un interviu cu Horvath Andor, adjunct al lui Andrei Pleşu, care a vizitat 3 zile Belgia, a fost şi în Parlament şi a aflat că acolo 3 limbi sînt oficiale, nici una mai puţin, iar în Parlament fiecare deputat vorbeşte în limba lui maternă, pe cînd ceilalţi ascultă, docili, la cască. „Constituţia română din 1923 s-a inspirat din cea belgiană” - mai aruncă el, aşa, într-o doară. Şi astfel se face că H.A. consideră societatea belgiană un „model eficient”, care asigură minorităţii germane, de 66.000 de suflete, limba oficială! „Model de care trebuie să ţinem seama” - mai zice acest membru al Guvernului României, nu al Ungariei, prin Televiziunea Română, nu Ungară. Am fost şi eu în Belgia, nu o dată, ca Andor ăsta, ci de 3 ori, dar n-am auzit asemenea trăznăi. Să fie limba germană una dintre limbile oficiale ale unei ţări francofone, ca Belgia? În faţa unei asemenea şarlatanii, cu care se încearcă a ni se forţa mîna, prin invocarea unor exemple ireale, cel mai indicat este să nu ne pierdem umorul. Îmi vine în minte o glumă bună, de profil. În primul an de şcoală, dascălul unei clase din Belgia le spune prichindeilor: „Pentru a vă cunoaşte mai bine, îi rog pe valoni să treacă în stînga, iar pe flamanzi să treacă în dreapta”. Elevii s-au conformat, ascultători. Numai micuţul Iţic a rămas în mijlocul clasei, dezorientat, cu pălărioara lui neagră, sub care mijeau zulufii unor perciunaşi timpurii: „Şi noi, belgienii, unde să trecem?”.
Privesc micul ecran cu o curiozitate crescîndă. Acum se transmite un interviu cu Laszlo Tökeş, care spune că pe continentul american locuiesc nu mai puţin de 2 milioane de unguri. E-n regulă, atîţia or fi, dar, în acest caz, de ce n-or cere ei Universitate în limba maghiară, şi autonomie teritorială? Fierbe iar adrenalina în mine. La asta semăn cu mama: o dată vedeai că se enervează şi ia cele mai energice măsuri. Îi telefonez academicianului Ştefan Pascu, la Cluj. Îi spun de intenţia mea şi a lui Barbu de a înfiinţa o revistă. E de acord să colaboreze, mai ales că e unul din premiaţii revistei „Săptămîna”. „Vin în Bucureşti pe la mijlocul lunii, ştii unde trag, la fiică-mea, pe Şoseaua Panduri. Caută-mă acolo.”- îmi spune dascălul de Istorie. Cineva îmi povesteşte că, azi-dimineaţă, Doru Braia a fost expulzat din România. Tot ce se poate. Dar a rămas Gabriel Liiceanu, care face zarvă cît un pluton de Doru Braia. Suspectă graba cu care ziarul „Dreptatea” îl propulsează pe ucenicul neascultător al lui Noica. Însuşi directorul ziarului, Paul Lăzărescu, scrie articolul intitulat „Un nume care capătă notorietate politică”: „Am avut imensa şansă să mă număr printre puţinii cetăţeni ai acestei ţări, care, în noaptea de 28 spre 29 martie, l-au ascultat şi l-au urmărit pe micul ecran pe domnul Gabriel Liiceanu. (...) Căci cuvîntul eminentului filozof şi om de cultură, a cărui conştiinţă naţională (?!) s-a făcut simţită din primele zile de după Revoluţie, ne-a tulburat într-adevăr. (...) Cuvîntarea domnului Gabriel Liiceanu reprezintă un act politic (?!) de o importanţă covîrşitoare (Uraaaa!) în acest moment hotărîtor al viitorului ţării. (...) Ultima şi cea mai semnificativă intervenţie a domnului Gabriel Liiceanu conferă personalităţii sale complexe o notorietate politică de rezonanţă internaţională”. Limbă cu măsline!
În „Baricada”, un articol nimicitor împotriva lui Adrian Păunescu. Păcat. N-am cele mai bune relaţii cu el, dar îl consider un om special şi ţin la el, de la distanţă. De asemenea, apare şi partea a II-a a serialului „Carantina” de Cezar Ivănescu, subintitulat „Cum am declarat greva foamei”. Iulian Neacşu e alintat drept „cretinoid”. Poetul relatează apoi ce s-a întîmplat pe 25 decembrie 1989, cînd s-a spart lacătul de la sediul Uniunii Scriitorilor: „O haită beată, condusă de Dan Deşliu, s-a repezit la noi... Un individ (pe care la cîteva zile l-am identificat ca numindu-se Aurelian Chivu şi pe care-l anunţ pe această cale că-l voi procesa), cu aer de hamal, mi-a smuls bastonul din mînă şi mi-a băgat ghiara în gît. Dacă nu era domnul Dan Tărchilă, care să mă apere cu delicata-i făptură, insul mă punea la podea şi mă lovea cu propriu-mi baston. Am fost atacat în continuare şi de Dan Deşliu, care se agăţa ca un vierme mirosind a căcat (scuzaţi reproducerea exactă, dar nu pot cenzura pe nimeni - nota mea C.V.T.) de gîtul meu, ca astfel să rămînă şi el în literatura română. Numai cu vîrful degetelor aş fi putut strivi acest vierme, dar m-am gîndit că, oricum, cîteva zile degetele îmi vor mirosi urît”. Acelaşi bard din Bîrlad ne mai relatează că poetul T. Coşovei „a fost bătut măr” şi că Mircea Ciobanu e ,„japiţa ţigănească” ce şi-a luat nume de Domnitor Român. În sfîrşit, Caragiale a fost depăşit! Ce „Telegrame”?! Ce „D-ale Carnavalului”?!
Noaptea, la televizor, o ţară întreagă asistă la procesul generalului Nicolae A. Ceauşescu, fratele fostului preşedinte. Asemănarea e izbitoare! Asta dă o mare satisfacţie celor care ar fi dorit să-1 vadă pe şeful statului în zeghe, la proces - cu puţină imaginaţie, dacă treci totul prin strecurătoarea genelor, ai senzaţia că da, el e. Ce destin a avut şi acest frăţîne mai tînăr! Unii s-au grăbit să spună că tatăl lor, Andruţa, a fost beat cînd 1-a botezat pe fratele mai mic tot cu numele de Nicolae. Numai că aici e vorba de o superstiţie populară veche. Poate că o fi fost beat omul, dar şi restul familiei, şi preotul, şi notarul? Nimeni să nu-şi dea seama? Se pare că primul Nicolae era grav bolnav atunci cînd s-a născut fratele lui, părinţii se gîndeau unde să-1 îngroape, aşa că frăţiorul mai mic a primit acelaşi nume. Ţinut în umbră, ca eroul „Măştii de Fier”, mezinul Nicolae a apărut şi el în faţă, în sfîrşit, după o viaţă de om! După proces, o altă înregistrare de la lucrările C.P.U.N.-ului. Am văzut o scenă ciudată: Ticu Dumitrescu votează din mers, cu spatele la prezidiu, ridicînd şi el o mînă! Asta a avut darul să mă binedispună. Cascada de replici antologice cade de sus, de foarte sus. Hop că se pomeneşte vorbind şi Adrian Ştefănescu, fost cascador, pe care mi 1-a prezentat Soby. L-am ajutat de multe ori în viaţă, în primul rînd angajîndu-1 la Circul de Stat, după ce l-am terorizat pe losefini. Pe urmă, cînd 1-a părăsit nevasta şi era la pămînt, a venit şi mi-a plîns pe umăr: i-am dat o sticlă de coniac să se facă praf, acasă, şi un pui de căţel somnoros, să-i îndulcească singurătatea. Apoi, a avut un proces de paternitate, i-am prezentat un avocat. Acum, Adrian Ştefănescu a ajuns parlamentar, rostind în auzul întregii ţări o frază demnă de Urmuz: „La iluzie, femeia stă lîngă un jaguar. Eee? Ce facem cu ea? Unde o băgăm?”. De la prezidiu, Fred şi Barney - sintetizaţi în capul zbîrlit al lui Ion Mînzatu - întreabă sala ce-are de gînd cu lucrătorii de la Circ: „Sînteţi de acord cu dorinţa unora de aici, care spun că este bine, totuşi, să îi numim pe ăştia (?!) de la Circ?”. Parlamentul răspunde în cor „Nooo!”.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu