4 APRILIE 1990. Lidia şi Liviu îl aduc la mine pe juristul Iacob, pentru întocmirea actelor. Acesta pare un om de treabă, a lucrat prin industria uşoară, acum are biroul în Magazinul de Confecţii „Bucureşti”. Şi-a lăsat şi el barbă, ca orice revoluţionar. Mă sfătuieşte să nu-i spun Fundaţia „România Mare”, ci „Cultura românească”. De ce? Pentru a nu sări duşmanii cu gura! Îi răspund că acest subiect nu poate fi de tranzacţie şi nici de calcul, aşa că titulatura rămîne cum am stabilit. Dar, cînd am stabilit eu numele „România Mare”?! După îndelungate meditaţii, timp în care am cîntărit vreo 30 de variante: „Neamul Românesc”, „Concordia”, „Tricolorul”, „Patria”, „Steaua Dunării”, „Steaua Orientului”, „Ţara Noastră” ş.a.m.d. Într-o zi cu soare, am luat masa cu Eugen Barbu şi cu Toma Michinici, pe terasă la „Pescăruş“. Atunci ne-am făcut o mie de planuri. După tot felul de discuţii privind subiectul cel mai dificil (adică numele cu care ne prezentăm în faţa ţării) am rostit şi „România Mare”. Am avut bucuria să constat că şi Michinici se gîndise la varianta asta (numai că eu îl aveam scris la finalul unei agende, de vreo 3 zile). Patronului i-a plăcut nespus, a fost entuziasmat. „Bravo, jos pălăria, aşa ceva va intra în Istorie!” - mi-a spus el, fericit. După care totul a căpătat contururi mai clare, în funcţie de lumina iradiată de o astfel de sintagmă glorioasă, în care, ca într-un snop de raze, erau cuprinse şi simboluri istorice, şi simboluri geografice. Dar, greul abia urmează! Vor accepta minoritarii care conduc ţara să fie înfiinţată o publicaţie cu numele „România Mare”? Dacă cineva o să protesteze, o să-1 trimit imediat la „Marea Britanie”, care dăinuie pe hartă de la 1707 şi nu mai deranjează pe nimeni.
În ziarul „Dimineaţa”, un reporter îl invită pe Gelu Voican să-şi prevadă viitorul, el fiind şi astrolog, nu numai milog: „Peste ani, la unul din colţurile celui mai larg bulevard din Bucureşti, un cerşetor orb, gîrbovit, cu barbă albă (dacă nu or să i-o smulgă iarăşi demonstranţii - nota mea, C.V.T.) vede cum lumea trece (dacă-i orb, atunci cum mai vede? -nota mea, C.V.T.) aceeaşi, fără să privească tăbliţa care-i atîrnă pe piept, «fost viceprim-ministru», trece mereu, aceeaşi, pe lîngă inscripţia cu numele bulevardului «Nicolae Ceauşescu»...”. Că Ceauşescu va avea un bulevard al lui, asta nu mai încape îndoială - dar că groparul lui Ceauşescu va apuca vîrsta senectuţii, aşa ceva nu mai cred, din multe şi variate motive. Nu ştiu de ce mă gîndesc acum la Uciderea Pruncilor. Şi la faptul că marea artă a lumii e inspirată de Biblie. Ce-ar mai rămîne din muzica şi pictura universală, dacă am extrage, din armătura lor, temele christice? Doar palide urme de iaurt...
Din Deva îmi parvine un ziar cu titlu frumos, „Demnitatea”, care e organ local al ţărăniştilor. E publicat un interviu cu Doina Cornea. Numai că, înainte de dialogul propriu-zis, exaltatul reporter descrie spectacolul terifiant al trepidaţiei acestei femei. Reproduc pasajul, pentru că mi se pare un document al acestei epoci nebune: „Înainte de a vă lua acest interviu, stimată doamnă profesoară Doina Cornea, aţi primit delegaţii şi grupuri de studenţi şi muncitori, jurnalişti francezi, italieni, finlandezi şi americani. V-au sunat Agenţia internaţională de ştiri «Reuter» şi «Europa liberă». Aţi fost filmată, cu putină vreme în urmă, alături de membri ai Consiliului Salvării Naţionale Cluj, de Compania B.B.C. din Londra, sosită special pentru aspectele Revoluţiei române populare. Care a fost şi rămîne strategia Dumneavoastră?”. Vai, vai ce travaliu colosal, parcă ar fi născut cvintupli! Vă daţi seama ce-a fost pe capul acestei gospodine, care e forţată de Istorie să înlocuiască Boneta Frigiană a Revoluţiei Franceze cu Căciuliţa Tricotată a Revoluţiei Brucaneze? Nici măcar Iulius Caesar, Lenin şi Ceauşescu, la un loc, n-aveau, într-o singură zi, atîtea activităţi. Unul din răspunsurile date de ea, la ciudatul interviu ţărănist, arată că coana Doiniţa se crede însăşi Patria, ba chiar însuşi Dumnezeu din ceruri: „Ştiind ce s-a întîmplat la Timişoara, m-a umplut un fior de groază şi mi-am spus: «Nu! Nu! Nu! Fiul meu să nu fie acolo!» Şi pe urmă mi-am zis «Vai, cîtă ruşine! Toţi sînt fiii tăi!»”. Curtea e lămurită, Tiri-Babuşka nu-i normală. Asta îmi aduce aminte de un pasaj din opera lui Jaroslav Haşek. Îl povestesc rapid, din memorie, în datele esenţiale. Pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, un popă a istorisit o păţanie. Într-o zi de post, a văzut un copil de 12 ani mîncînd nişte cîrnaţi spînzuraţi de o streaşină, la uscat. „Vai, Doamne, vezi păcătosul ăsta cum batjocoreşte cele sfinte? Fă Tu să cadă casa pe un asemenea nesăbuit!” Dar, imediat, popa şi-a dat seama că nu era vorba decît de un copil neştiutor, aşa că a revenit asupra rugăciunii, dîndu-i o Erată. „Doamne, m-am gîndit, totuşi, mai bine, şi am văzut că păcătosul e doar un ţînc care nu ştie rostul postului. Iartă-l, rogu-Te, nu-l mai pedepsi, că nu ştie ce face!” „Ei, bine, continuă popa relatarea - casa aceea N-A MAI CĂZUT pe el! Ce ziceţi de miracolul acesta? Normal că, văzînd aşa ceva, toţi oamenii, şi toate vieţuitoarele m-au urmat spre Biserică, pentru a se pocăi, ba chiar purceluşii săltau înaintea noastră cu cozile îmbîrligate de fericire şi voie-bună!”
Asta e varianta mea, dar subiectul este respectat întocmai cum a fost pictat de părintele bravului soldat Svejk. Dar, s-o las în plata Domnului pe bucătăreasa din Cluj, care se visează un fel de Ana Ipătescu, cu o coadă de tigaie în loc de pistol. Să trec la un alt „dizident”, paraşutat prin România cu treabă. De Doru Braia vorbesc, un obscur tehnician depanator, nepot al cîntăreţei de romanţe Mia Braia. El a declarat la Ministerul Apărării Naţionale că democraţia în România nu poate fi edificată fără exterminarea unui milion de persoane! Ăsta nu-i dement, e de-a dreptul asasin. Opoziţia nici n-are idee cît de mult îl ajută pe Ion Iliescu, indirect, prin asemenea poziţii ireponsabile. Acum se joacă soarta Puterii în România, pe termen destul de lung. Dar, noi nu avem o clasă politică şi, mai mult ca sigur, ani de zile n-o să avem aşa ceva. Impresia îmi e întărită şi de apariţia pe micul ecran a vicepreşedintelui unui partid, care declară că vrea să facă România ca o floare, ca un boboc de trandafir (?!). Cum vrea să facă el chestia asta? Nu ştie s-o spună, fiindcă e redus mintal. Soby îl cunoaşte foarte bine: „A fost rugbyst, pe urmă turnător la Miliţie şi cascador, atîta îl duce mintea”. În sfîrşit, un spectacol fotbalistic: la TV se transmite meciul Anderlecht Bruxelles - Dinamo Bucureşti. Bineînţeles că Nillis marchează. Şi doar i-am spus lui Fănuş să-i transmită lui Lucescu să-1 ţină cineva strîns pe vulpoiul ăsta, să nu mişte în front, fiindcă e un fel de Gerd Müller belgian.
Noaptea, filmul „Poienile roşii”, prezentat chiar de regizorul său, Emil Loteanu. Interesant şi pitoresc, nimic de zis, Emil n-are caracter nici cît cămila din Ulan Bator, dar e un artist de valoare, polivalent (nu numai cineast, ci şi poet). De data asta, gustul lui îi cam face feste, fiindcă trădează un amatorism muzical: la o stînă patriarhală din Basarabia, se cîntă două melodii în englezeşte, mai precis faimoasa „Only you” cu Paul Anka (editată prima oară de amicul meu şi al lui Barbu, bătrînul evreu londonez Robert Melin), precum şi un cîntec bulgăresc, dar în variantă anglo-saxonă. Am primit nr. l al revistei ilustrate „Actualitatea românească”, scoasă de Uniunea Mondială a Românilor Liberi, director I.A. Ghyka. Extrem de slabă. Lasă că vine băiatu’ să le arate presă... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2430 / 31.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu