Pentru împrospătarea memoriei - Jaf ca-n codru

Unii cred că cea mai veche meserie umană e prostituţia. După părerea mea, asta a apărut destul de recent, cînd omul era uns deja cu toate alifiile. Cea mai veche meserie cred că este hoţia. Pentru că o întîlnim şi la animale, face parte aşadar dintr-un fond genetic comun. Nu stă în obiceiul meu să despic firul în patru, ori să teoretizez şi să fac variaţiuni sterile pe tema unui subiect evident pentru toată lumea. Hoţia e hoţie, indiferent ce veşminte îmbracă, cine o practică, de ce o face şi cu ce consecinţe. A-ţi însuşi ceva ce nu-ţi aparţine, prin brutalitate sau viclenie, înseamnă a fura. Deci a-1 jefui pe altul, a-1 minţi, a-1 umili, într-un scop egoist: să-ţi fie ţie bine!

In ceea ce ne priveşte, am fost printre primii care au tras semnalul de alarmă cu privire la jaful de nedescris practicat după 22 decembrie 1989. Eu, unul, nu cred că Ceauşescu a furat vreun leu în ţara asta.

Omul era prea mîndru, prea conştient de statura sa istorică, pentru a se preta la aşa ceva. A avut alte păcate - megalomanie, despotism, autarhie - dar nu hoţie. La el totul era notat, pus pe hîrtie, ordonat, inventariat, poate şi din teama secretă de a nu fi bănuit de vreun succesor de deturnare de fonduri, de însuşire ilegală de bunuri. Bandele care au năvălit în casa lui din Bd. Primăverii, conduse de Răzvan Theodorescu, au avut surpriza de a constata o ordine inimaginabilă, pînă şi cămăşile şi ciorapii figurau în registre. Un astfel de om a fost Ceauşescu - meticulos, cinstit. Toate valurile de minciuni cu care a fost potopit atunci de către ziariste cu vechi păcate ideologice, care gîfîiau de nerăbdare să şi le spele şi să le remarce şi pe ele noua echipă politrucă (Lucia Hossu-Longin, Carmen Dumitrescu, Ruxandra Garofeanu. Sanda Vişan ş.a.) aveau să fie infirmate de realitate. Nu existau cîntare de aur, nu erau WC-uri de argint, nu s-au depus miliarde de dolari prin bănci etc. Întreaga suită de minciuni era pe calapodul minţii staliniste a lăutarului Armatei Roşii, pe nume Silviu Brucan, care şlefuise scenariul de compromitere cu orice preţ, în ochii ţării şi ai străinătăţii, a unui întreg regim politic, ba chiar şi a Armatei Române. Practica era veche, nu dăduse greş nici în 1947, iar, cu cîteva corective moderne, n-avea cum să dea greş nici în 1989. Şi n-a dat, într-adevăr. Numai că, atunci, gaşca de infractori a coreligionarilor lui Silviu Brucan a ţinut în şah ţara asta vreo 30 de ani. Acum nu a apucat-o 3 ani. Au fost prinşi la timp şi li s-a fracturat mîna aia iute, cu care mizau pe nebăgarea noastră de seamă. Pentru că dacă a existat cineva care a jefuit ţara asta, acela n-a fost Ceauşescu, ci regimentul flămînd de khazari pe care el i-a îndepărtat prin anii ’70 de prin toate funcţiile, dar n-a avut, din păcate, curajul să-i tragă la răspundere pentru banditismul lor, pentru tablourile rare cu care îşi împodobiseră pereţii, pentru mobilele scumpe, covoarele şi bijuteriile agonisite pe daiboji. Adevărul este că s-a furat în ţara asta de mii de ani, dar cum au furat evreii kominternişti n-a făcut-o nici măcar Hitler, care pe timpul războiului ne plătea petrolul cu aur. Şi pentru că Ceauşescu le-a închis robinetul, l-au pîndit ce l-au pîndit pînă l-au lichidat. La asta se rezumă totul. Nu există politică, există numai lupta surdă dintre cei care vor să se ghiftuiască animalic şi idealiştii care încearcă să-i împiedice şi să întroneze legea. O teribilă ironie a sorţii face ca singurul nepot al lui Ceauşescu (fiul lui Valentin şi al odraslei stalinistului Petre Borilă) să fie... evreu şi să trăiască acum în Israel, alături de mama lui. Precum odinioară turcii, uite că evreii au ucis un şef de stat şi i-au luat şi urmaşul drept zălog, la Înalta Poartă, ca să-1 crească în legea lor şi să se ştie cine e stăpînul! Dar, să revenim la hoţi. Ei, bine, un astfel de aspirator fară fund, cu un maţ lung de cîţiva kilometri, este şi acest Andrei Pleşu Poate că pe unii i-o fi fascinat prin mestecarea vorbelor în gură, prin două citate latine şi trei franţuzeşti, prin aburii aromaţi ai pipei prin care încearcă să-1 imite pe Hemingway. Pe mine, personal, m-au lăsat rece ifosele lui, eu din ăştia am fumat cîteva duzine la viaţa mea, iar pe filozofia lui nu dau două parale găurite. Personajul e un compilator nefericit, care a ciupit cu voioşie de prin diferite lucrări (aidoma lui Paler, Paleologu. Liiceanu, Şora, Hăulică) şi pe urmă a emis damfuri cosmice pe lîngă sinuzita ţoapelor din Balcani, care nu mai puteau de fericire că nişte concetăţeni de-ai lor îi contestă cu superioritate pe Heidegger, Camus, Sartre sau chiar Blaga! Trucul acesta al iconoclastiei e vechi de cînd lumea şi pe ştiutorii de carte serioasă nu-i poate păcăli. Am pe masa de lucru un studiu intitulat „G. Liiceanu, sau plagiatul ca omor ritual”, trimis de prof. univ. dr. Tudor Ghideanu. Se demonstrează că suavul şi lilialul gînditor (care a teoretizat dreptul mulţimilor de „a huidui”) nu rezistă la nici o analiză de paternitate, întrucît a luat vîrtos, cu ambele mîini, din foarte mulţi creatori, în special din Noica. În aceeaşi situaţie se află Octavian Paler, care de vreo 25 de ani trăieşte aidoma acelei păsărici care parazitează pe spinarea rinocerului. În cazul său, rinocerul poartă nume ca Theofile Gauthier, Iovan Ducici, Elie Faure ş.a. Ameţiţi de gloria de cafenea a unor autori occidentali, în special francezi, tînjind după saloane aristocratice în care tot felul de distinse băbătii să-i înghesuie extaziate între pianină şi hîrdăul cu plante exotice, „filozofii” de Dîmboviţa aşteaptă o recunoaştere care nu mai vine, intră în panică şi comit greşeli. Una dintre aceste greşeli este şi comportarea aberantă a acestui Andrei Pleşu în calitatea sa de ministru al Culturii. I s-au scos ochii sărmanei femei Suzana Gîdea că nu ştia altceva decît să mănînce un kilogram de parizer chiar la birou. Tot ce se poate, femeia era străină de ceea ce trebuie să fie cu adevărat un ministru al Culturii, poate că era mai indicată pentru un post de soră şefă, dată fiind preocuparea ei (cu totul creştină şi lăudabilă) de a sta cîte 5-6 ore pe zi lîngă bărbatul care paralizase şi se afla în spital. Deci ca ministru al Culturii, Suzana Gîdea era aeriană şi nu făcea un pas fără a-i da raportul Elenei Ceauşescu, care o suna pe scurt de cîte două-trei ori pe zi cu numele fals de Claudia, pentru a-i încurca pe eventualii electronişti ce ar fi putut să le intercepteze conversaţiile. Da, aşa e, dar măcar Suzănica era cinstită. Adică nu fura, mai pe româneşte. Era o româncă din Ardeal, care învăţase de la părinţii ei, în cei 7 ani de-acasă, că nu e păcat mai mare decît să iei ce nu-i al tău. În comparaţie cu Andrei Pleşu, Dan Petrescu, Coriolan Babeţi şi întreaga echipă de fripturişti cu aer metafizic, Suzana Gîdea a fost Tereza d’Avilla. Putem oare uita că monarhistul de azi, acest Dan Petrescu, a fost condamnat prin anii ’70 nu numai pentru violarea unei studente, ci şi pentru gestul tot atît de schizofrenic de a-i fura banii din poşetă? Şi canalia asta a ajuns în 1990 ministru-adjunct! Atunci ce ne mai miră? Prima dată cînd am fost convins că Andrei Pleşu „pune botul” (după argoul bucureştean) a fost la Snagov, în vara lui 1990. Eram cu prietenii mei Eugen Barbu şi Mircea Muşat, pentru două ore de aer curat, şi directorul staţiunii, dl. Cornel Stegaru, ne-a spus: „Domnilor, acest ministru al Culturii este autorul unui furt incalificabil. La cîteva săptămîni după revoluţie s-a prezentat la Vila 10, care fusese a lui Ceauşescu, şi i-a cerut îngrijitoarei să-i predea trusele din aur - de scris şi de bărbierit - ale acestuia. A motivat că sînt bunuri de patrimoniu şi trebuie la nu ştiu ce muzeu. Femeia, speriată, i le-a dat, dar nimeni nu mai ştie la ora actuală unde sînt aceste bijuterii. Îngrijitoarea şi azi mai plînge, de frică să nu fie luată la întrebări...”. Asta se numeşte, în orice limbă din lume, FURT. Adică HOŢIE. Un om care face aşa ceva e un hoţ. În repetate rînduri i-am transmis, prin intermediari, premierului de atunci, Petre Roman, recomandarea de a-1 lua la întrebări pe acest Pleşu, nu numai în legătură cu cele două truse din aur, ci şi cu alte bunuri patrimoniale. Eu vorbeam, eu auzeam. Pe atunci, mă iluzionam să cred că Petre Roman e cinstit. Timpul dovedea ulterior că aceste figuri sinistre mergeau mînă în mînă. Ei n-au căzut decît împreună, în septembrie 1991, ceea ce mă face să asemuiesc acea sosire a minerilor cu sosirea pandurilor în Bucureşti, la 1821. Pentru că altminteri, pe fondul slăbiciunii, maladive, a preşedintelui Republicii, tandemul de infractori Roman - Pleşu, ca şi alţii de aceeaşi teapă, mai operau şi acum în vistieria ţării.

Şi iată că a venit Comisia Senatorială de Anchetă a Guvernării lui Petre Roman! Nu-1 cunosc pe acest domn, Dragoş Luchian, care conduce noul organism justiţiar - dar pare un bătrînel cumsecade şi, în orice caz, nu e înregimentat în nici o tabără. Omul îşi face datoria şi, cu legea în braţe, o ia pieptiş pe drumul cu bolovăniş al ilegalităţilor foştilor guvernanţi. Dar Mafia dublă (francmasonică şi kominternistă) are o osmoză de invidiat, nu piere ea aşa uşor. În faţa ei, legea nu mai e lege, spiritul justiţiar al unui Parlament se întoarce împotriva lui şi e taxat drept răfuială ieftină. Numai că adevărul e unul singur, niciodată în istorie n-a fost dublu sau triplu, şi nici n-a făcut casă bună cu minciuna. Iar adevărul comisiei prezidate de senatorul Dragoş Luchian este acesta: Petre Roman a furat, a băgat mîinile în tezaurul ţării pînă la umerii aceia acromegali şi fără gît, cu tupeul abject moştenit de la ucigaşul său tată, i-a dat pe toţi la o parte şi a dispus discreţionar de întreaga avere a ţării. Un singur eveniment ar fi fost de ajuns să-1 arunce după gratii: în 1990 i-a dat aproape 400.000 de dolari unui alt evreu, Adrian Sîrbu, pentru a traversa Oceanul şi a negocia o imagine mai bună, chipurile, a României. Banii au intrat în buzunarele micului escroc, care şi-a deschis imediat o reţea întreagă de firme, precum şi posturile de Radio şi Televiziune de la Costineşti, ca şi „Media Pro”, care e tot a lui. De ce nu 1-a luat Petre Roman la întrebări ? Pentru că era mînjit şi el. Şi pentru că exact în aceeaşi perioadă îşi cumpăra şi îşi mobila o vilă în New York, prin mijlocirea unui alt evreu, pe care 1-a căpătuit în Bucureşti cu o fabrică, Vladimir Cohn. În aproape 2 ani de guvernare, sub directa oblăduire a acestui trădător de ţară pe nume Petre Roman, o echipă de vreo 500 de borfaşi s-a îmbogăţit peste limita puterii umane de înţelegere. De unde au luat ei banii şi bunurile? De la gura românilor simpli, a populaţiei tot mai sărăcite, să fie clar! Revenind la potlogăriile comise la Ministerul Culturii, vom spune că jaful a fost ceva mai rafinat, sub drapajul pretenţiilor academice. Un filozof nu foloseşte hoţoaica, el palmează discret, ia cu două degete, ba chiar se scîrbeşte el însuşi de gestul său, se miră, dar n-are încotro. „Primum vivere, deinde philosophare” - ziceau anticii Romei, ceea ce vrea să zică „Întîi să trăim şi pe urmă să filozofăm”. Aşa încît marele gînditor şi-a adus aminte ce a văzut el la Păltiniş pe cînd se făcea o mogîldeaţă de tip Movila lui Burcel în calea lui Noica. A văzut oi? A văzut, că e zonă de transhumanţă. Drept pentru care a băgat mîna la chimir (nu al lui, al statului) şi, cu o suficienţă de Kim Ir Sen, şi-a tras repede 150 de oi. A văzut vaci? A văzut, cum să nu, că erau destul de mari şi bălţate, le putea vedea chiar un beţivan ca Radu Enescu, deşi le confunda cu nişte măgari. Repede-repede, Pleşu şi-a cumpărat şi 7 vaci cu lapte, să fie acolo, nu ştii cînd îţi vine o delegaţie simandicoasă de peste hotare, vrea cafea cu lapte şi tu n-ai putirinţa să-i procuri, pe cînd aşa, tragi vaca de coadă pînă la Palatul Elisabeta sau Castelul Peleş de-a-ndaratelea, o montezi peste orificiul unui galeu vechi de 200 de ani şi o ciupeşti puţin de uger, cu poluarea asta legiferată de Dolphi Drimer s-ar putea să ai noroc să-ţi dea rumegătoarea direct cafea cu lapte! Mai ales că, pentru orice eventualitate, Pleşu a cumpărat din banii statului şi 20 de maşini semiautomate de cafea, 4 maşini frigorifice de îngheţată, 10 mese de biliard, 14 aparate de lustruit pantofi (?!), 20 de ventilatoare de bălăngănit în tavan, 30 de uscătoare de mîini (?!) şi multe, multe altele, pe care, desigur, nu le-a văzut la Păltiniş, nu le-a văzut nici cînd lupta cu bravură împotriva lui Ceauşescu în chiloţi tetra şi cu lumînarea aprinsă într-un măr - dar tocmai de aceea le-a achiziţionat, ca să ne contrarieze pe noi. Şi să fie în ton cu amicul său, Poetul Măscărici, care colecţiona capace de closet. Aşa după cum îl cunoaştem, olecuţă suprarealist, ca să nu zicem diliu, noi credem că Pleşu avea de gînd să facă următoarele operaţiuni: cu cele 30 de uscătoare ar fi uscat mîinile celor 150 de oi (1 uscător la 5 oi, simplu ca bună ziua), cele 14 aparate de lustruit pantofii s-ar fi ocupat de pedichiura copitelor celor 7 vaci (operaţiune, de asemenea, simplă, fiindcă 14 se împarte perfect la 7, deci 2 aparate ar fi mulţumit din plin o văcuţă) ş.a.m.d. Gospodar foarte practic, nu-i vorbă! Unde mai pui mesele de biliard, ventilatoarele alea ca nişte elicoptere, utilajele complicate de făcut cafea şi îngheţată, fiindcă Pleşu, ca orice copil întîrziat, asta a visat: dacă Suzana Gîdea mînca 1 kil de parizer, de ce n-ar mînca şi el un lighean de îngheţată, doar a militat şi s-a sacrificat atîta?! Şi cînd te gîndeşti că în cinstea zilei de 1 Decembrie 1990 Ministerul Culturii n-a tipărit nici măcar o broşură, zicînd că nu sînt fonduri şi nu e treaba lui! Pentru biliard şi îngheţată s-au găsit fonduri, după cum se vede. Ca şi pentru infectul film produs de acelaşi Adrian Sîrbu, „Iunie 1990 - 72 de ore”. Ca şi pentru „cercetările” G.D.S. Ca şi pentru chiolhanuri, voiaje peste graniţă, gratificaţii, roboţi telefonici, autoturism Mercedes etc. Ce derbedei! Ce gunoaie!

În ceea ce mă priveşte, cea mai mare durere o resimt datorită altui jaf, aparent mai puţin lipsit de gravitate decît celelalte. Ca bibliofil, ca preţăluitor de cărţi, mă doare inima pentru cele 11 cărţi vechi FURATE de directorul (?!) Alexandru Popovici, sub pretext că vor mobila cabinetul ministrului Andrei Pleşu, dar dispărute fară urmă. Sînt cărţi dc patrimoniu naţional! Poliţia domnilor Babiuc şi Roman doarme pe ea, nu 1-a băgat în corzi pe hoţul cu ifose culturale, aşa că ăsta îşi vede mai departe de treabă. Aduceţi-vă aminte, stimaţi cititori, de suita de articole pe care am publicat-o vreo 15 săptămîni sub genericul: „Un bandit în Guvernul României: Andrei Pleşu”. Unii nu m-au crezut. Alţii au zis că sînt pătimaş şi am ceva de împărţit cu nărodul. Iată că timpul ne-a dat dreptate! A trebuit să vină o Comisie Senatorială pentru a demonstra ceea ce noi am scris de un an şi jumătate: Andrei Pleşu este un bandit! Cine ştie prin ce locuinţă bucureşteană sau pariziană (doar A.P. şi-a cumpărat apartament în Oraşul-Lumină - din valuta cui?) zace acum incunabulul rarissim tipărit la 1493? Sau cărţile de valoare inestimabilă tipărite la 1500, 1600, 1700, 1800, care valorează nu 2,6 milioane de lei (cum le-a evaluat Comisia de Achiziţii din cadrul Bibliotecii Naţionale, la solicitarea Poliţiei) - ci 2,6 milioane de dolari, ba chiar infinit mai mult, pentru că au o încărcătură istorică şi emoţională uriaşă, fiind pietre preţioase ale Templului Patriei? Cine va găsi vreodată aceste comori? Cîţi ani de puşcărie merită cei doi găinari, Popovici şi Pleşu? Cine va avea curajul să aplice legea şi să-i ţină cu pîine şi cu apă cîteva zile, ca să spună tot ce-au furat şi unde au risipit valorile? Cine îl va scutura bine şi pe celălalt Kavaler de Kurlanda, Coriolan Babeţi, despre care am scris în urmă cu aproape un an că a burduşit bine nişte maşini cu mari valori de patrimoniu naţional (furate din Depozitul de la Posada) şi le-a scos peste graniţă? Cine va da de urma celorlalte 29 de volume rare, editate în perioada 1915-1981, găbjite de echipa lui Pleşu de la Trustul Domus din Palatul Primăverii şi duse în necunoscut? Cine îl va urechea zdravăn pe Răzvan Theodorescu, să spună unde sînt valorile de aur pe care le-a furat din locuinţa lui Ceauşescu, pretextînd că le... ocroteşte? Dar pe huliganul politic Gelu Voicahn cine îl va forţa să declare fărădelegile comise?

Întrebări de acest gen, cu adresă precisă, putem pune cu miile. Chiar la ora în care noi ne frămîntăm cu aşa ceva, în România se fură încă la nivel înalt. O mînă spală pe alta sau, mai exact, o mînă murdăreşte pe alta. Noi vorbim, noi auzim. Iar Parlamentul e timorat, pentru că, în numele acestei blestemate şi ipocrite democraţii, se ridică imediat alţi escroci, care ştiu lecţia pe de rost şi-i scot basma curată pe protectorii lor îmbogăţiţi de război. E clar că aşa nu se poate continua. Să te ferească Dumnezeu de hoţia intelectualilor! În urmă cu cîţiva ani, o cunoştinţă îmi povestea de un director de instituţie care venea la el acasă să-i ceară casete video împrumut, dar s-a trădat, fără să vrea, că dosise sub haină alte cîteva casete. O actriţă, tot aşa, fura bijuterii şi furculiţe de pe la prietene, ba chiar odată, la „Doi Cocoşi”, a pitit un tort de ciocolată în geantă, a uitat de el, s-a aşezat pe obiect şi vă daţi seama ce-a ieşit!... Cine va stabili adevărul şi îi va pedepsi, bunăoară, pe acei procurori, şi pe soţiile lor, care au comis tîlhării fără margini după 22 decembrie 1989, furînd cu portbagajul de pe la percheziţii, sub protecţia acestui infractor înrăit de Gh. Robu? Cine va sancţiona fărădelegile de la Uniunea Scriitorilor? Dar cele de la Ministerul Invăţămîntului? Dintre sute de cazuri de înşelătorie, deturnare de fonduri şi furtişaguri comise de „intelectualii cu pretenţii”, îmi mai vine acum în minte cel al hispanistului Darie Novăceanu, uns de gaşca „revoluţionară” Mazilu - Hăulică - Brucan - Celac, drept şef şi moştenitor al ziarului „Scînteia”. Se zice că Mituţoiu a făcut ferfeniţă cam 100.000.000 de lei, investindu-i în tot felul de cazemate şi magazii, strîngător, în speranţa revinderii lor la speculă. Drept răsplată, el a fost numit ambasador în Spania!

Dacă rezultatele unor Comisii Parlamentare sînt ignorate, sfidate, călcate în picioare, ce putem face noi, cei din presă, sau oamenii de pe stradă? Şi cu ce drept îi arestează poliţia şi procuratura pe manglitorii de rînd, pe amărîţii care trec prin vamă 100 de rulmenţi, cînd la nivelul cel mai înalt, în România, se practică o tîlhărie fără precedent, rămasă fără urmări? Iată de ce s-au coalizat toate leprele împotriva Revistei şi Partidului România Mare. Pentru că nasul lor de copoi le spune că în eventualitatea că vom lua puterea în ţara asta, o să-i băgăm cu acelaşi nas în propria lor murdărie, o să le facem un proces pe Stadionul Naţional, cu 80.000 de oameni, televizat în direct. Iar spectatorii vor fi muncitorii şi ţăranii cu mulţi copii, şomerii, pensionarii şi femeile care drămuiesc la piaţă, cu degetele zgribulite, fiecare sută de lei. Aceşti oameni or să vă judece, ticăloşilor! Pentru că pe vreme de răscruce şi foamete, jaful înseamnă înaltă trădare şi se plăteşte amarnic, pilduitor. Ani de zile v-aţi întrebat cine sînt, ce vreau, ce hram port. Acum aveţi prilejul să mă cunoaşteţi: Eu sînt urgia hoţilor şi trădătorilor de ţară! Cu orice risc! Chiar cu preţul libertăţii sau al vieţii mele! Pentru că ţara aceasta trebuie să scape odată de şerpi şi lipitori, nu se poate altfel!

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, 8 mai 1992)

Ziarul TRICOLORUL , 2412 / 10.03.2012