25 MARTIE 1990. Ce minunat mă simt duminica! Una dintre cele mai bune poezii pe care le-am scris, după ce am pierdut-o pe mama, poartă titlul „Sîmbătă seara, duminică dimineaţa”. Aceasta e cea mai frumoasă perioadă a săptămînii, marcată de osteneala Ziditorului după ce a făurit Lumea şi de binecuvîntata odihnă. Am început să prind drag de serile de sîmbătă în primul an de liceu, la Sf. Sava. Atunci, prin grija unui tînăr profesor de sport, parcă Alexandru sau Virgil Ionescu, noi, cei din clasele a VIII-a, am încropit două echipe de handbal. Mamă-mamă, ce mai bubuiam mingea de pereţii sălii de la subsol! Încă de la bun început, am impus respect tuturor prin faptul că, datorită forţei inimaginabile a braţului meu drept, mingea şutată de mine a rupt, de două ori la rînd, cîte o şpalieră de gimnastică, de-aia groasă, din lemn. Şpalierele astea acopereau şi peretele din spatele porţii, aşa că ani de zile a dăinuit acolo o gaură imensă, ca semn al „devastării” produse de mine. Şi aşa aveam să devin, în scurt timp, aruncător de suliţă. Şi aşa aveam să izbutesc, mai tîrziu, să umilesc, în partide de skanderbeg (braţ de fier) echipa de rugby a Angliei, lotul olimpic de lupte al României şi toată trupa de cascadori de la Buftea, condusă de Soby Cseh, dar şi pe campionul european de box Gh. Negrea, pe cînd aveam numai 20 de ani, precum şi pe bunul meu prieten, Dan Grecu, proaspăt campion mondial de gimnastică, în 1974. Niciodată n-am putut să-mi explic de unde izvora forţa aceea colosală, care punea parcă în mişcare un drug de fier de-a lungul cotului meu drept - înclin să cred că era vorba, mai degrabă, de o putere magică a voinţei psihice, care mă făcea să-mi mobilizez toate resursele, pentru a nu fi înfrînt. Cel puţin, pe rugbyştii englezi, aflaţi în turneu în România şi conduşi de celebrul Demian, i-am zdrobit. Mă aflam la Restaurantul Mignon, alături de Eugen Barbu şi Dan Mutaşcu, şi, din vorbă-n vorbă, am ajuns să ne întrecem cu englezii ăştia, care participau la un dineu alături. Am culcat, rapid, mîinile a 7 namile, una după alta, cădeau toţi ca muştele, încît unul şi-a făcut cruce şi a exclamat: „Jesus Christ!”.
Doamne, cu ce-am ajuns eu să mă laud! Se vede că n-am treabă. Sînt un pensionar tînăr, care trăieşte din amintiri. Dar de la o amintire frumoasă plecasem: sîmbătă seara, duminică dimineaţa. Totul e mai înalt şi mai frumos în această deltă a săptămînii, prin care o zi se varsă în alta, truda plugarului şi a muncitorului se transfigurează în odihna cămăşii albe, de biserică, a zorilor duminicali. Azi e Bunavestire. În greceşte, Evanghelie (Veste Bună). Acum, în această zi, a fost înştiinţată Fecioara Măria că-L va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Nu ştiu de ce, dar încă de cînd eram mic aveam senzaţia că rugăciunile pe care i le adresam lui Isus se împlineau mai bine şi mai repede decît rugăciunile îndreptate către Dumnezeu. Deşi, în fond, Ei sînt una şi aceeaşi fiinţă, unită într-o tulpină şi cu Sfîntul Duh. Dacă cineva m-ar întreba care e cuvîntul cel mai frumos şi mai bogat din limba română, voi răspunde fără ezitare: cuvîntul Dumnezeu. Care vine din două cuvinte latineşti: Dominus Deus, prin urmare Domnul Zeu. E cel mai complex cuvînt al limbii noastre materne şi, mai mult ca sigur, cel mai vechi. Acoperă un univers întreg, şi mai mult decît atît. Astăzi, lupta mea cu propria stare de spirit beneficiază de un armistiţiu: nu mă mai biciuieşte nici ea, n-o mai hărţuiesc nici eu. Pur şi simplu, ne tolerăm. Măcar duminica să nu ne batem. Ziua începe bine. Primesc un telefon de la un cititor de-al meu, Gh. Ciobanu: „La Mulţi Ani de Bunavestire!” - îmi urează omul. Din vorbă-n vorbă, fanul meu mi-1 critică pe Cristian Ţopescu. „Domnule, nu se mai poate! Deschizi radioul, dai de el! Deschizi televizorul, şi sîmbăta, şi duminica, dai de el! A devenit un fel de erou naţional, un martir, un geniu al suferinţei româneşti. La radio, azi, i-a transmis, din partea tuturor redactorilor, o melodie pentru mîine, cînd va fi ziua lui de naştere. Vă daţi seama ce delir de grandoare va fi mîine? A suferit el atît de mult între anii 1983 şi 1989? A fost în vreo 50 de deplasări în străinătate, mai ales la tragerile la sorţi în Elveţia. Mare suferinţă, într-adevăr, aşa ceva aş fi vrut să păţesc şi eu. Avea rubrică permanentă la «Flacăra». Organiza zeci de spectacole (şuşanele) în care se rulau milioane de lei Unde mai pui că era colonel activ al Armatei, nimeni nu s-a atins de gradul şi funcţia lui A fost repus în drepturi la Barcelona, în mai 1989, cînd, la insistenţa lui Valentin şi a lui Ilie Ceauşescu, a transmis finala Cupei Campionilor Europeni. Mulţi au intervenit pentru el cînd era, chipurile, la strîmtoare, dar astăzi el nu mişcă un deget pentru nici unul. Pe dvs. v-a sunat, domnule Vadim?”. Nu, nu m-a sunat. Admiratorul meu, pe care îl ştiu destul de vag, vrea să-mi transforme această Filă de Jurnal într-una eminamente sportivă. Într-adevăr, nu ascund că sufăr pentru răceala lui Cristian Ţopescu. Au trecut 3 luni de cînd el e pe coama valului, iar eu mă scufund, mă scufund. S-o întreba el din ce trăiesc eu? Are habar cum mă frămînt şi ce hăituit sînt? Am ţinut mult la Cristian, l-am admirat pentru marile lui calităţi. Aşa cum, de altfel, am ţinut şi la Aristide Buhoiu, şi la Tudor Vornicu. Pe toţi 3 i-am considerat, mereu, oameni născuţi pentru Televiziune. Această a 8-a artă parcă a fost creată special pentru debitul verbal, agitaţia, inventivitatea şi prezenţa lor de spirit. Nu pot să-i cer unui călăreţ de carieră, ofiţer şi comentator sportiv, să ştie latina şi Istoria pe care le cunosc eu, care am buchisit de cînd am făcut ochi. Pentru el, sportul este o meserie, iar cultura un hobby, pentru mine cultura e o meserie, iar sportul un hobby. De pildă, Ţopescu zicea la televizor „Vae victis” („Vai de cei învinşi”), expresie lansată de istoricul Titus Livius în „Ab urbe condita” -numai că el pronunţa „Vae” ca pe „Copae”, deşi avem de a face cu un diftong clasic, iar pronunţia e „Ve”. Pe urmă, prezentînd o Istorie a Olimpiadelor, cronicarul pronunţa numele împăratului „Guillaume al II-lea”, dar un asemenea suveran n-a existat niciodată în Istorie. Dacă s-a referit la neronianul de la Berlin, care a condus Germania pe timpul primului război mondial, atunci numele lui este Wilhelm al II-lea, acel „Guillaume” fiind pronunţia franţuzească pentru Wilhelm. Dar, se mai întîmplă. Şi eu am făcut şi, mai mult ca sigur, că voi mai face greşeli culturale. Au făcut şi Eminescu şi Iorga, e explicabil şi, la urma urmei, omeneşte. Nu asta contează. Ceea ce contează cu adevărat este că mă doare sufletul din pricina ingratitudinii lui Ţopescu. În primele zile după 22 decembrie mi-a telefonat el un ungur, tocmai de la Oradea (Emeric Jenei), pentru a mă îmbărbăta şi a mă asigura de toată preţuirea lui, iar românul meu, pe care l-am ajutat într-un moment greu al vieţii sale, fuge de mine. Dar, care a fost acel moment greu? S-a întîmplat după meciul de fotbal Suedia-România, parcă prin 1982, cînd noi am învins, în deplasare, cu 1-0, graţie unui gol memorabil înscris de Cămătaru. Atunci, Ţopescu a rostit în direct, în cadrul transmisiei, cîteva consideraţii extrem de curajoase, privind nevoia de a se acorda marilor noştri sportivi dreptul de a trece la profesionism şi de a evolua la echipe străine. Toată lumea a apreciat cum se cuvine justeţea şi responsabilitatea cu care el a pus problema. Aşa era, datorită unor calcule simple: 1) Fotbalul e o profesie, asta e realitatea şi el trebuie recunoscut ca atare, introdus în nomenclatorul de meserii; 2) Evoluînd peste hotare, în groapa cu lei a atîtor cluburi puternice, fotbaliştii români ar aduce glorie ţării, iar o dată chemaţi la Naţională, se vor lupta de la egal la egal poate chiar cu colegii lor de la cluburile străine; 3) Cu banii luaţi pe ei poate fi ajutată întreaga mişcare sportivă; 4) Ei nu au o „viaţă” prea lungă în sport, mai ales datorită accidentărilor, aşa că trebuie să-şi asigure din vreme un cheag financiar, ca să nu ajungă cerşetori la bătrîneţe; 5) Exemplul altor ţări socialiste (care au permis jucătorilor de fotbal, dar şi altor sportivi, să evolueze la cluburi mari din Occident), ţări cum ar fi U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria, nu mai vorbim de Iugoslavia, era usturător pentru noi. Eu, unul, discutasem toate astea, pe îndelete, cu generalul Ion Coman, pe vremea cînd acesta răspundea şi de sport. Era în toamna lui 1982. Mă rugase Anişoara Cuşmir, proaspătă recordmană mondială la săritura în lungime, să o ajut să se transfere la Clubul Steaua. Am intervenit pe lîngă general. Nu foarte uşor, dar, pînă la urmă, s-a rezolvat. În cursul discuţiei pe care am purtat-o cu Ion Coman, în biroul său de la etajul 6 al CC. al P.C.R., am avut revelaţia să constat că şi el nutrea aceleaşi sentimente ca şi mine:
- Dragă, treaba stă aşa: pînă cînd noi nu vom recunoaşte ceea ce sînt ei de fapt, adică profesionişti, pînă cînd nu le vom acorda statutul pe care trebuie să-l aibă, pînă atunci să nu ne aşteptăm la mari performanţe.
Iar Ţopescu, care ştia şi el opinia generalului Coman, asta şi făcuse. Din păcate, era să-şi rupă gîtul. Reacţia conducerii de partid, mai ales a Elenei Ceauşescu, a fost extrem de dură. „Cum vine asta?” - a întrebat „frumoasa mea cu ochii verzi, ca două mistice smaralde” (romanţa, pe versurile lui Cincinat Pavelescu, care îi plăcea atît de mult lui Ceauşescu!). Şi a continuat: „Înseamnă că tinăra generaţie va creşte şi se va pregăti cu gîndul că, într-o bună zi, o să fie răsplătită prin plecarea afară, prin vînzare”. Şi aşa a devenit Ţopescu indezirabil. A fost o impardonabilă greşeală a conducerii politice. Şi nu 1-a apărat nimeni. Brusc, „Europa liberă”, cu care eu şi Barbu am fost tot timpul la cuţite, a difuzat un material în care arăta cum a apucat-o dragostea de noi, mai pe şleau ar fi dorit ca liderii opiniei publice, oamenii cu greutate ca Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu să intervină la partid pentru salvarea acestui om curajos etc., etc. Nu din pricina îndemnului celor de la „Europa liberă” aveam să acţionez eu pe lîngă Petru Enache şi Constantin Mitea - ci din aceeaşi vocaţie justiţiară, care m-a făcut să mă bag cu capul în sobă pentru toţi năpăstuiţii, şi prigoniţii. Întotdeauna DEZINTERESAT! Nimeni nu va putea face dovada că mi-a dat mie vreun cap de aţă pentru ajutorul acordat. Bîrfitorii de profesie pricep foarte greu că pot exista şi idealişti de profesie. Pe mine nu mă lasă îngerul protector să fiu corupt, sau mîrşav. Pe scurt, am intervenit de cîteva ori pe lîngă cei doi şefi supremi ai propagandei şi presei, cerînd revenirea lui Cristian Ţopescu la Televiziune şi absolvirea lui de orice pedeapsă, pentru că omul nu greşise cu nimic, dimpotrivă, rostise public ceea ce gîndesc toţi oamenii din România. În realitate, noi eram ca tuşea cu junghiul, pentru că eu însumi mă aflam, la ora respectivă, suspendat din orice activitate, datorită scandalului declanşat în jurul volumului „Saturnalii”. Pentru mine n-am ştiut să mă bat niciodată, dar pentru alţii am facut-o. Ei, bine, într-una din zilele verii anului 1984, cînd credeam eu că am repurtat un succes ceva mai mare prin cabinetele CC. al P.C.R., l-am invitat, spre seară, şi pe Cristian, să-i povestesc fazele „meciului” şi să-i dau un balon de oxigen. Ne-am văzut în grădina casei părinteşti a unui cunoscut, Pierre Gherase, prin mahalaua Vitanului. Stăteam afară, la aer, şi ne dădeam în balansoare. Dan Andrieşu şi Şerban Motoc beau bere şi vorbeau de nişte filme. Mai spre seară, a venit şi „împricinatul”. I-am povestit totul, ca şi finalul optimist al convorbirilor, în care atît secretarul CC. al P.C.R., cît şi şeful de secţie au promis că-1 vor repune în drepturi. „Pe ăsta cine l-a mai interzis? Nu ştiu nimic!”, îmi spusese acel om de suflet care a fost Petru Enache. Cristian Ţopescu era emoţionat. Avea ochii în lacrimi şi nu ştia cum să-mi mai mulţumească. Fireşte, în proasta tradiţie a acelui partid comunist, care n-a ştiut să-şi aprecieze oamenii de valoare, ci numai lichelele, situaţia lui Ţopescu n-avea să se rezolve decît după scurgerea mai multor ani. Dar eu am încercat. Şi i-am dat un sprijin moral, poate cu preţul tocirii credibilităţii mele şi al unor acuzaţii stupide de „trafic de influenţă”.
Astăzi, Cristi m-a uitat cu desăvîrşire. Nu ştiu cît a pătimit el în perioada anilor ’80, dar acum a venit rîndul meu să pătimesc, în perioada anilor ’90, şi e straşnic de greu. El măcar avea serviciu, scria în presă, făcea deplasări în străinătate. Eu am „moarte civilă”. Bineînţeles că nu pot fi de acord cu admiratorul meu telefonic, care îl scutură atît de violent. Pentru mine, Cristian Ţopescu a fost şi a rămas cel mai mare comentator sportiv din istoria Televiziunii Române. Dar, probabil, din pricina unui atît de mare talent, n-a mai fost loc şi pentru caracter. Cristian, de ce nu-mi dai un telefon? Măcar ca atunci cînd veneai să împrumuţi videocasete cu filme de la mine, atît pentru tine, cît şi pentru tizul tău, Cristian Gaţu, şi pentru echipa de fotbal Steaua, care, în serile nesfîrşite ale cantonamentelor, vedea filme tot de la mine.
Stau cu priveală, vorba cronicarului, şi mă minunez de prostiile care apar la televizor. Răzvan Theodorescu se plîngea deunăzi că nu are fonduri băneşti şi tehnică la Televiziune, dar ca să difuzeze toate inepţiile are! Una din inepţii este o emisiune de-a dreptul cretină, filmată la Londra, în care comicul Radu Gheorghe acosta oameni pe stradă şi scotea limba la ei. Păcat de acest băiat, care are un umor extraordinar, dar nu poţi lăsa totul în seama spontaneităţii şi improvizaţiei, nici măcar Chaplin nu comitea eroarea asta. Între timp a izbucnit un incendiu la compania aviatică ungurească MALEV - reprezentanţa din Bucureşti, situată sub apartamentul actriţei Elvira Godeanu. Ungurii insinuează că focul l-ar fi pus românii, din motive politice, etnice etc. Dar, la fel de bine focul putea fi pus chiar de salariaţii Agenţiei, ca să aibă Ungaria pretext de a mai reclama o dată România, la toate forurile.
Nu ne spun statisticile că Ungaria dă cel mai mare procentaj de sinucigaşi din lume? Nu s-au omorît mii de unguri în acea zi de pomină, cînd s-a transmis la Radio Budapesta melodia „Tristă duminică”? O asemenea duminică trăiesc şi eu azi... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2413 / 12.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu