23 MARTIE 1990. Am început să redevin sărac. Ca pînă la 20 de ani. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu mi-am vîndut de două ori lucrurile din casă: în octombrie 1987, cînd m-am însurat, şi în decembrie 1988, cînd am pierdut-o pe mama. De fiecare dată, şi la nuntă, şi la înmormîntare, mi-am vîndut o parte din frumoasa mea colecţie de casete cu filme. Alţii, prin deplasările fotbalistice, cumpărau aur şi blănuri la neveste, ori jucau la cazinouri, pe mii de dolari. Eu îmi cumpăram casete. Cîte 5, cîte 10. Nu veneam niciodată cu mîna goală, fiindcă n-aveam alt mijloc de distracţie. Dacă eram generos cu alţii? Ba bine că nu! Toată lumea vedea filme de la mine (evident că gratis): Naţionala de Fotbal a României (în cantonamente), echipa Steaua, Cristian Gaţu, Helmut Duckadam, Eugen Barbu, Cristian Ţopescu, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Adrian Riza, Dan Mihăescu, Horia Alexandrescu, Adrian Dohotaru, Mircea Angelescu, preotul Gelu Bogdan, Liviu Capotă, Ilie Ceauşescu, Cornel Dinu, Nicolae Girardi, Vasile Donose, Marius Georgescu, Anghel Iordănescu, Dan Andrieşu, dr. Radian Petrescu, Bubu Sotir, Vasile Trandafir (de la Mangalia), Mihai Maximilian, Al. Arşinel ş.a. Ce-i drept, vedeam şi eu de la unii dintre ei. Traducerile erau asigurate (şi lecturate, cu o voce foarte specială şi atrăgătoare) de Irina Margareta Nistor, în cea mai mare parte a lor. Astăzi, la 3 luni de la acel incredibil cataclism social-politic, nu ştiu dacă mai e cineva care să fi deschis video-ul. Pe mine, cel puţin, nu mă mai interesează. Realitatea depăşeşte ficţiunea artistică. Dar dacă lumea nu mai e interesată de filme la „conservă”, atunci cui aş putea să vînd eu agoniseala vieţii mele, cele circa 300 de casete pe care le am şi care se prăfuiesc prin debarale şi unghere? Acum au căutare alte casete: cu generalii Guşă şi Vlad, cu formarea primului Guvern, cu chemarea ruşilor de către Ion Iliescu etc. Ce fac eu, asta e chestiunea?! Din ce trăiesc?! M-au lăsat bandiţii ăştia de Brucan, Voican şi Dan Predescu, muritor de foame! Carevasăzică, aşa arată o Revoluţie. E bine de ştiut.
Clocotul evenimentelor de la Tg. Mureş nu s-a stins. Dacă se pierdea reduta asta, românismul ar fi fost în mare pericol în Transilvania! „Români, părăsiţi Ardealul în 24 de ore!”, scria, ameninţător, pe zeci de pancarte agitate în fostul oraş al florilor. Iar dacă nu, ce se întîmplă? Dacă nu, veţi fi călcaţi în picioare, cu bocancii şi pintenii cizmelor, ca „ungurul” în pulovăr verde! Tare rău a mai ajuns ţărişoara noastră! Pentru o brumă de libertate scremută, de pe urma căreia nu profită decît nişte haimanale, riscăm să pierdem lumina ochilor. Adică Ardealul. Şi de ce, domnule Iliescu? Cînd conspirai şi unelteai, prin părculeţe şi toalete, ştiai ce se poate declanşa? Ori poate ai mizat pe faptul că ruşii le vor rezolva ei pe toate?! Încep să se ridice ceţurile. La 7 ianuarie 1990, postul de radio maghiar din New York a acuzat Ungaria de o pasivitate condamnabilă, regretînd că n-a intervenit cu armata în decembrie ’89, pentru a lua Ardealul. Iar Guvernul României ce face? Ia măsuri energice pentru ca Televiziunea în limba maghiară, care practică pe faţă instigarea la răzmeriţă, să fie recepţionată şi de judeţele Covasna şi Harghita! În acest ultim judeţ, prefectul Váday Gyorgy anunţă la TV că populaţia maghiară a trecut la grevă de tip japonez (?!) - rămîne de văzut dacă şi populaţia japoneză va trece la greva de tip maghiar. Studenţii români din Cluj îşi exprimă nemulţumirea faţă de greşeala Televiziunii, de a nu fi prezentă la Tg. Mureş - mai mare ruşinea ca Istoria să ne-o consemneze un... amator irlandez! Noaptea, pe micul ecran poate fi văzut un reportaj filmat la Colocviul româno-maghiar de la Budapesta. Oare de ce a fost acceptată Capitala Ungariei ca arbitru, cînd la fel de bine putea fi şi Capitala României? O altă curiozitate: Documentul Final l-au citit Gabriel Liiceanu (din partea română) şi Domokos Geza (din partea maghiară), numai că ei fac parte din aceeaşi delegaţie care venise de la Bucureşti! Nu puteau face trebuşoara asta (inutilă şi agasantă) la o cîrciumă din Bucureşti, de ce au mai bătut atîta drum pînă la Budapesta? Guvernul condus de Petre Roman face una caldă şi două reci. Pe scurt, comite greşeală după greşeală, dînd comunicate contradictorii şi, în final, admiţînd Universitatea în limba maghiară şi promiţînd înlesniri tehnice ca în judeţele Transilvaniei să poată fi recepţionată Televiziunea din Budapesta. Ca ce chilipir? De unde şi pînă unde? Ca să-i îndoctrineze şi să-i înarmeze şi mai bine? Dar, să trecem la distracţiile scrise. Acum, vorba lui Paul Everac despre Monica Lovinescu, stau ca „Baba la uluci” şi mă minunez de toate, că tot n-am altă treabă. Eugen Barbu iar e înjurat pe pagina I a fiţuicii „Contrapunct”, de un oarecare Florin Iaru. Avînd în vedere că acest Iaru (pe care îl cheamă în acte Rîpă!) este de profesie fotograf pe la nunţi, botezuri şi tăieri de moţ, proporţiile sînt grandioase - e ca şi cum lăutarul Ghiţă Nămol l-ar spurca pe George Enescu! Tot în „Contrapunct” găsesc nişte poezii de Şt. Augustin Doinaş care încep cu versurile: „Salută-această multiformă hidră / Cînd grea de umezeală, cînd anhidră”. Apoi, continuă cu „poemele” în proză: „aminteşte-ţi, totuşi, de bobîrnacul discret pe care-1 dă cine dacă nu el? pasului ezitant al primăverii!”; „acesta e dansul involucrurilor zburdalnice frunze, şi hoaspe care par fructe ascetice / pleoape agile de muşchi lînos şi valve naufragiate pe plajă (...) uită-te cu mare atenţie şi ai să desluşeşti o forfotă măruntă de piţigoi / o liotă de văcsuitori de medalii (?!) şi nişte ingineri de sunet remuneraţi din bugetul credulităţii”. Abisal! Nu contează că n-am înţeles nimic, el, poetul, să fie fericit! În presa de azi se publică lista celor nou intraţi în Uniunea Scriitorilor. Printre ei, Domnica Gîrneaţă, prietena atît de intimă a lui Mircea Sîntimbreanu (la ea o fi căciula mea?). „Vrem arhiva Securităţii!” - clamează, pe toate cărările, agitatorii care au pus pe butuci Uniunea Scriitorilor. Băi, aceştia, de ce vă legaţi la cap dacă nu vă doare? Ce vreţi să vedeţi? Cum vă turnaţi unul pe altul? Incultura face ravagii prin presa română, mai rău ca gripa aia asiatică, de prin 1959, care ne scotea la gard din oră-n oră, să vedem cum trec pe Str. Sebastian convoaiele mortuare către Cimitirul Ghencea. Citesc în „Gazeta de Est”, pe pagina I, că în acest martie se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce o mare prostie - iubitul prinţ al Unirii a văzut lumina zilei la 1820, deci acum se împlinesc 170 de ani. În sfîrşit, a fost bătut recordul mondial în materie de megalomanie! În ziarul „Liberalul”, oficios al P.N.L., întîlnim numele directorului Dan Amedeo Lăzărescu de nu mai puţin de... 12 ori! Nu credeţi? Ia luaţi abacul şi număraţi mai binişor ca poliţaiul Ghiţă Pristanda: o dată semnează ca director în caseta tehnică, a doua oară semnează D.A.L. articolul intitulat „Domnul care a hotărît să rămînă de-o parte...”, a treia oară semnează cu numele complet textul „Un nou mileniu”, a patra oară îl găsim sub articolaşul „Închis pentru inventar”, a cincea oară se pomeneşte el însuşi pe sine în articolul „Flori rare din grădina nomenclaturii”, apoi semnează „Nu vă e ruşine, dragi tovarăşi şi preteni?”, pe urmă ne onorează numai cu preţioasele sale iniţiale sub denunţul „Jocul de cărţi, jocul politic şi jocul strategic”, după care nu ne lasă o clipă să ne revenim şi iscăleşte iar cu interminabilul său nume sub „Marginalii”, dar şi sub o traducere din Kipling, şi, în fine, publică şi o poezie cît o zi de post, intitulată „Carmen memorabile” (proastă, prolixă) şi Cuvîntarea sa la inaugurarea Clubului Liberalilor, pe care nu uită să precizeze că a scris-o la Galaţi, în octombrie 1960 (?!). Adăugînd la toate acestea că a mai publicat, tot în acest număr, 3 articole semnate Ariel, e clar că bătrînul arţăgos şi lacom ocupă toată publicaţia asta de numai 4 pagini, recuperînd cu o vanitate bolnavă timpul în care nu 1-a citit şi nu 1-a cunoscut nimeni! Mai face şi gafa istorică de a considera că „cel mai mare istoric român din secolul nostru” a fost Gh. I. I. C. Brătianu. Ce Iorga? Care Pârvan? O să avem surprize cu tizul balcanic al lui Mozart, acest Amedeo, a cărui erupere pe scena vieţii publice a unei societăţi nu e posibilă decît pe vremuri scăpate de sub orice control. El nu e prost, ba chiar are o inteligenţă cultivată cu grijă, dar o evidentă vătămare a minţii, dublată de un narcisism geriatric, îi anulează din start orice merit. Nu pot adormi pînă nu-mi strepezeşte dinţii, la televizor, nelipsitul Ion Caramitru. Ce-o vrea de la noi şi cocota asta masculină? A fost el un rezistent şi o conştiinţă? Hai să fim serioşi, găinari ca el sînt doi la leu, pe toate cărările teatrelor. Acum vorbeşte despre teatru, cu suficienţă politică, dar sîsîie ca de obicei, de parcă ar avea un pieptene în gură. Alături de el, Mircea Diaconu, care, ce ciudat, e îmbrăcat cu un plovăr de... damă, cu nasturi încheiaţi invers. Lasă, galoşule, aşa sînt geniile, nu pun preţ pe haine!
Îmi e teamă de ceea ce s-ar putea întîmpla în zilele următoare în Transilvania. Pentru că Statul Român nu mai exercită nici o autoritate. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2408 / 06.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu