24 MARTIE 1990. Încă nu-mi dau seama care e enzima sau cromozomul acela ce declanşează la om stările depresive. Cu siguranţă, e vorba de ceva infinitezimal. Dar de o importanţă covîrşitoare, fiindcă aşa ceva poate duce la sinucidere un munte de om. Ce se petrece oare, cu adevărat, în procesele chimice ale creierului şi ale sîngelui omenesc? Ce ne provoacă bucuria sau deznădejdea? Ce reacţii în lanţ pot duce la anularea, în cîteva fracţiuni de secundă, a întregii noastre vieţi, a educaţiei, a familiei? O astfel de stare am eu acum, cînd scriu rîndurile de faţă. Nu ştiu, parcă e un blestem, dar marii depresivi se recrutează, în mod paradoxal, din marii entuziaşti ai tinereţii. Poate că prăbuşirea datorată deziluziilor e prea grozavă şi zdruncină măruntaiele sufletului. Poate că decalajul dintre visele de juneţe şi mizeria mocirloasă a vieţii ne azvîrle în groapa fără fund a ruinei morale şi nu ne mai revenim. Noi, idealiştii tinereţii, sîntem, pe undeva, ca nişte cîini de rasă, cărora le-a plecat în depărtări stăpînul, ori le-a murit, iar ei au rămas singuri, şi părăsiţi, au zgîriat pe la uşi o vreme, după care au adulmecat prin străini, au vagabondat, au dormit pe dalele îngheţate ale străzilor pustii, sub ploaia rece ori viscolul disperării, au scurmat cu botul prin gunoaie, după care s-au jigărit, le-a slăbit vederea, apoi s-au stins cu un suspinat uşor. Nimic nu e mai trist decît scăpătarea, decăderea din nobleţe. Pentru mine, în această zi în care renaşte cu larmă natura, începe marea, uriaşa scîrbă de tot şi de toate cîte se întîmplă. Laşitatea intelectualilor români nu poate fi egalată decît de lichelismul lor. Acelaşi examen catastrofal l-au dat intelectualii şi cu prilejul scandalurilor provocate de rabin, în perioada 1980-1989, împotriva tipăririi operelor lui Eminescu, Alecsandri şi Goga. În afară de mine, de Eugen Barbu, Pompiliu Marcea, Mihai Ungheanu, Ion Lăncrănjan, Iosif Constantin Drăgan, Al. Oprea, Traian Filip şi Mihai Bandac - nimeni n-a luat vreo atitudine publică, de veştejire a neobrăzării acestui psihopat bătrîn, care confundă România cu prăvălia lui de ace, brice şi carice. Tot astfel, nimeni nu se ridică acum în apărarea noastră - a mea şi lui Barbu -, sîntem trataţi ca nişte evadaţi dintr-o leprozerie, din acelea descrise de Brunea-Fox. De fapt, asta ar trebui să ne bucure, pentru că abia acum ne identificăm total cu Poporul Român, care n-a avut în Istorie o altă soartă, decît aceea de a fi scuipat, şi batjocorit, şi minţit, şi răstignit. Dar biciul nerecunoştinţei lasă urme adînci în inimile noastre. Ne uităm şi nu ne vine să credem: oameni pe care i-am publicat, i-am elogiat în recenzii, i-am premiat în momente grele pentru ei, le-am obţinut vize şi paşapoarte, oameni care ne scriau declaraţii măgulitoare, de ziceai că şi-ar da viaţa pentru noi (celui mai mare poet al românilor... celui mai mare prozator european... etc. etc), au dispărut astăzi ca iepurii, speriaţi de umbra urechilor proprii, în bătaia Lunii. Nu-i nimic, din toate învăţăm cîte ceva. Vorba lui Vladimir Streinu despre finalul piesei „Iona”, a lui Marin Sorescu, cînd eroul, în loc să spintece burta balenei, se înjunghie pe sine: „Totul e invers, Marine!”. Aşa şi cu noi. În vreme ce noi sîntem drepţi, pigmeii ne pictează pe dos, ca pe nişte răufăcători. De ce sîntem noi răufăcători? Că nu i-am lăsat pe ei să fure, şi să trădeze acest Popor năpăstuit. Asta e tot. Au stat alţii, decenii de-a rîndul, în închisori - pot să stau şi eu cîţiva ani, ca şi închis, într-un fel de moarte civilă. Şi totul mi se trage de la îndrăzneala de a mă opune politicii dizolvante practicate de unii evrei. Am pus pieptul în pumnul Satanei şi suport consecinţele. Acum încep să înţeleg de ce sînt intelectualii şi politicienii români şi străini, în imensa lor majoritate, atît de paralizaţi de frica evreilor, de ce nu cutează niciodată să rostească în public ceea ce gîndesc cu adevărat şi rostesc, în şoaptă, acasă. Evreii sînt ca negii pe corpul unui om: ideal ar fi, din instinct de autoconservare, ca omul să-i lase în pace, să-şi facă mendrele, să-i ia cu binişorul şi să se deprindă să convieţuiască cu ei; în clipa în care ei, negii, cresc atît de mari şi întunecă vederea omului, ori îl împiedică să mai vorbească, sau să-şi mai folosească mîinile şi picioarele, iar omul se hotărăşte să se opereze, atunci totul e pierdut, fiindcă celulele cancerigene vor disemina în tot corpul şi, în scurtă vreme, pacientul va muri. Cam aşa au păţit toţi cei care i-au înfruntat pe evrei, sau nu s-au conformat imediat atunci cînd aceştia au cerut ba una, ba alta. Cu foarte mici excepţii, temerarii au pierdut tot, ba chiar şi-au pierdut şi viaţa. Am cunoscut nu de mult un asemenea caz de ordin medical: fostul director general adjunct al Agrepres-ului, şef al Grupului de Presă care reflecta vizitele lui Nicolae Ceauşescu, pe nume Adrian Ionescu: avea un neg mare, la o mînă, a tot trăit cu el ani de zile, pînă s-a hotărît să se opereze şi să-1 cauterizeze; ei, bine, după numai 1 an de zile, a făcut cancer la rinichi şi a murit. În plan politic şi istoric, evreii au căpătat o forţă extraordinară după cel de-al II-lea război mondial, cînd Hitler - neputînd să-i înfrîngă - le-a făcut un mare şi indirect serviciu, deschizîndu-le calea spre cucerirea lumii, ajutîndu-i să pozeze în victime universale. Motiv pentru care un istoric israelian de valoare îl consideră pe Hitler a fi... Mesia cel mult aşteptat de poporul evreu. De ce? Pentru că profeţiile vechi spuneau că, o dată cu venirea lui Mesia, evreii îşi vor reface statul pierdut în vechime. Departe de a fi o blasfemie, aşa ceva chiar s-a adeverit într-o bună măsură: dacă nu era Hitler, cu războiul lui sinucigaş, Marile Puteri n-ar mai fi decis înfiinţarea, la 14 mai 1948, a Statului Israel, în urmă cu vreo 10 ani, pe cînd beam noi nişte „şpriţuri mari, de vară” (Şt.O. Iosif a zis-o), Eugen Barbu mi-a făcut o mărturisire năucitoare: „Hitler a fost al doilea Isus Christos!”. Apoi a tăcut. Nici azi nu ştiu ce-a vrut să spună. Totuşi, Barbu nu e antisemit. Nici eu nu sînt. Antisemit e cel care are, organic, o repulsie fizică faţă de vederea sau atingerea unui evreu. Slavă Domnului, n-am o asemenea infirmitate, dimpotrivă, am putut observa de-a lungul anilor că evreii au dat lumii splendide exemplare umane, de la savanţi şi artişti, pînă la sportivi şi femei admirabile. Asta, ca să nu mai vorbesc de faptul că poporul lui Israel este singurul popor din lume care nu are analfabeţi. V-aţi gîndit la asta vreodată? Încercaţi - şi veţi avea o revelaţie. Da, poporul Bibliei nu poate avea neştiutori de carte, fiindcă evreii, de mici, sînt obligaţi să citească Tora, Talmudul, Gemara. Atunci ce nu-mi place la evrei? Nu-mi place deloc, dar absolut deloc, tendinţa unora de a domina cu orice preţ, pe oriunde se duc. În vederea atingerii acestui scop, ei au pus în mişcare un mecanism foarte complicat, care urmăreşte acapararea pîrghiilor politice şi financiare, crearea de grupuri de presiune, excomunicarea şi trecerea pe liste negre a persoanelor care nu se aliniază etc. Au vreo şansă evreii de a fi acceptaţi de toată lumea şi de a nu mai provoca ei înşişi antisemitismul? Da, au, a spus-o un savant ca marele geograf Simion Mehedinţi: şi anume aceea de a trece la creştinism! Toţi evreii creştini pe care i-am cunoscut erau nişte oameni extraordinari, blînzi ca porumbeii, capabili de jertfe înalte, înţelepţi, dezinteresaţi. Să nu uităm că fondatorul religiei creştine, Isus din Nazareth, provenea din mamă evreică. („Isus nu era născut la Fălticeni” - glumea Petre Ţuţea). Dar, recad, iar şi iar, în „butoiul cu melancolie”, cum glumeam noi în anii de liceu. M-am hotărît să nu mai telefonez nimănui. Dar nimănui! Nu mai pot purta nici o conversaţie, cu nimeni. Ca să fiu sincer, ziarul ţărănist „Dreptatea” iar mă cheamă să scriu în paginile sale. Dar ce-aş putea eu să scriu la ei? Îmi displace profund ceea ce fac ţărăniştii, lumea şi-a pus speranţe în ei, dar ei comit greşeală după greşeală. Cu siguranţă, nu acesta a fost Testamentul lui Iuliu Maniu. Fără să vreau, gîndul îmi zboară spre oraşul tinereţii sale, unde a funcţionat ca jurisconsult, de Blaj vorbesc. Îmi amintesc că în 1989, într-o carte despre Eminescu, un nărod a scris că Blajul era un vechi oraş calvin şi unguresc (?!). Atunci ce ne mai miră? Probabil că tînărul de 16 ani, Eminescu, atunci cînd s-a ridicat în picioare, în căruţă, pe culmea dealului (pe care l-am văzut şi l-am filmat pentru Televiziune în ianuarie 1982), n-a strigat: „Te salut, mică Romă!”, ci „Kezi csokolom, kicsid Pesta!”. Cred că cel mai bun leac pentru stările proaste ale sufletului e munca. Ar trebui să se condenseze în comprimate şi să se vîndă la farmacii. Fac sinopsisul pentru un scenariu de film, „Cruciada copiilor”. În final, îmi vine ideea unei noi creştinări a lumii, ca singura salvare. Ea va avea loc, cu siguranţă, dar nu oricum şi oricînd, ci numai la cea de-a doua venire a Mîntuitorului. Deschid televizorul. Se transmite „Tannhäuser”, de Wagner, de la Atheneul Român. Da, şi muzica poate fi o terapie. Mai iau la mînă presa. Aflu din revista „Oblio” cine a compus delegaţia română la Colocviul de la Budapesta: Mircea Dinescu, Ioan Alexandru, Gabriel Liiceanu, Gabriela Adameşteanu, Dan Petrescu, Smaranda Enache, Sorin Antohi, Ion Radu Zilişteanu şi ungurii respectivi. O anume Magdalena Sîrbu publică în „Opinia studenţească” din Iaşi articolul „Nostalgia monologului ceauşist - a doua generaţie de Corneliu Vadim Tudori”. Bravos, Naţiune, am ajuns şi substantiv comun, dau generaţii după generaţii, cam aşa, precum calculatoarele! Fătuca respectivă regretă că se ceartă scriitorii între ei, ca la uşa cortului. Magdaleno, de ce minţi? Ce ştii tu despre mine? Şi, la urma urmei, ce-ai făcut tu în viaţă, ca să mă judeci? Chiar poate veni orice mucoasă să se răţoiască la un scriitor care a tipărit un raft de cărţi şi a studiat Istoria la Universitatea din Viena? În aceeaşi revistă, o altă moldoveancă agresivă, pe nume Alina Mungiu, critică TVR de-i merg fulgii, pe motiv că „e atît de zgîrcită cînd e vorba să ni-l arate pe Liiceanu”. Îţi e atît de dor de el, cucoană? Ia-1 acasă, la pachet, îl poţi ţine în frigider, pe post de muşchi ţigănesc. În mijlocul atîtor articole nesărate, apare în „Tineretul liber” şi un articol dramatic: „Tîrgu Mureş are nevoie de linişte, de înţelegere şi de împăcare”, scris de cineva pe care îl cheamă Ioan Gavra. Un pasaj elocvent: „Fireşte, prima impresie este că aici a avut loc un «cataclism social». Trebuie să păşeşti cu mare băgare de seamă, altfel rişti să ajungi la spital. Sute de mii, dacă nu milioane de cioburi de sticlă sînt răspîndite pe asfaltul străzilor şi trotuarelor. În apropiere se mai pot vedea încă baricadele ridicate în urmă cu două zile”. Autorul mai scrie că, la spital, un brancardier ungur lovea un rănit român. Umani şi civilizaţi ungurii ăştia, nimic de zis. La Reghin şi Acăţari, urmaşii lui Attila au răsturnat două camioane cu pîine. Seara, la televizor, se transmite întîlnirea lui Ion Iliescu cu presa română. La prezidiu, în dreapta lui, se află Sechereş (care-şi zice Secăreş), fost propagandist la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Impresia produsă de logoreea internaţionalistă a lui Iliescu e penibilă. Reacţia demnităţii româneşti faţă de cruzimea asiatică a honvezilor fierbe, dă în clocot, în toată ţara. La un miting la Sibiu, zeci de mii de români au scandat: „Laszlo Tökeş nu uita/ România nu-i a ta!”. Filiala Cluj a Uniunii Vatra Românească lansează în presă o declaraţie excepţională. Ce credeţi că a afirmat măgarul de popă unguresc aflat în vizită în S.U.A.? Pur şi simplu că „limba română a fost un mijloc de oprimare pentru maghiari”. Ăstuia i s-a făcut de cucuie! Nu-i pace sub măslini, vorba unui film de demult. Sau, mai bine zis, plînge rîsul de-astă-iarnă. Acum se arată pricina giganticei prostii săvîrşite în decembrie 1989. E pentru a doua oară în Istorie cînd românii au fost duşi de nas. Prima oară s-a întîmplat cînd o parte din ardeleni au renunţat la Biserica Străbună şi s-au unit cu catolicii. Pun chepengul peste ziua asta tristă, nu înainte de a mă delecta din nou cu o cugetare a lui Eugen Ionescu, care mai mult ca sigur că va muri fără să-mi ofere plăcerea de a-1 vedea în carne şi oase: „Parisul, această mare, tristă, cenuşie, zgomotoasă şi brutală metropolă”. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2410 / 08.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu