30 MARTIE 1990. Are loc, la Ploieşti, Festivalul Nichita Stănescu. O idee binevenită, pentru că Nichita n-a fost numai un mare talent, care a revoluţionat limbajul poetic românesc (deşi, vai, de atîtea ori s-a mai şi jucat cu harul său!), ci şi un om de o generozitate extraordinară. În cîteva rînduri, dînd piept cu propria mea generozitate (într-o noapte de iarnă, la el acasă, i-am dăruit, din senin, o brichetă superbă, cu o cămilă, şi un pachet de Kent, tocmai cînd i se terminaseră ţigările), a rămas descumpănit, nu se aştepta să mai existe un alt nebun sub soare, în stare să-şi dea şi haina de pe el. Nivelul de participare e cam redus la acest Festival, în pofida „umflării” de către crainicul TV: „A fost prezentă aici floarea scrisului românesc: Ion Stratan (?!), Elena Solunca (?!), Doina Uricariu (?!)”. Tot la „cutia magică” mă uit şi mă pierd. Televizorul a ajuns pentru noi, românii, mai mult decît un drog - e o colivie în care ne zbatem de zor, dar pe care nu vrem s-o părăsim. Mă agăţ de orice greşeală, a oricui, pentru a-mi dovedi mie însumi ce? Că sînt mai bine informat? Da, într-adevăr, în unele domenii sînt tobă, dar în altele sînt bîtă. Bîta bate toba, cam asta ar fi definiţia culturii noastre, a fiecăruia din noi: „Lipscaniul (?!) exista ca arteră comercială din Secolul al XVIII-lea” - zice la televizor dr. în Istoria Artei Cezara Mucenic. Fată plăcută şi cultivată, nimic de zis, cu un prenume de nuvelă eminesciană şi un nume de eremit din peşterile întîilor creştini, dar adevărul e altul. Strada cu pricina e atestată încă de la 1580, dacă aş avea o putere aş afişa asta pe nişte pancarte colorate, de-o parte şi de alta a fiecărui capăt al ei. Cît despre alcătuirea pluralului, nici nu vreau să mai insist: „Lipscanii” erau negustorii din Lipsca (Leipzig), aşa că nu se poate articula „Lipscaniul”. E ca şi cum ai zice „Buşteniul”, „Bradul” etc. Explozie fără precedent a presei scrise. La ora actuală ar fi cam 900 de publicaţii în toată ţara. Asta e bine. Faptul că, în cea mai mare parte a lor, duc o politică de învrăjbire şi intoxicare, e deja o altă mîncare de peşte. Reţin un titlu dat de Ştefan Aug. Doinaş, în revista „22”: „Ne aşteaptă zile grele”. Are dreptate. Un alt titlu demn de reţinut: „De unde vine ura?” - se întreabă, retoric, Ana Blandiana, în „România literară”. Păi, de unde să vină? De la „Căluşul” manolescian, publicat în acelaşi număr de revistă. Dacă acelora care l-au elogiat pe Ceauşescu pentru politica lui antisovietică, de independenţă şi demnitate, vrea să le pună puiul de legionar un căluş la gură, atunci ce-ar trebui să punem noi în gura lui, pentru textele despre Lenin, Gheorghiu-Dej şi colectivizarea agriculturii? Un trotil, ca-n filmele de desene animate, ca să facă Răţoiul Donald „Bum”! Dar pe tine, draga noastră mironosiţă, ce te mîna oare în luptă atunci cînd, în primele zile ale anului 1990, îmbrăcată în haină de piele, ai mărşăluit, gardată de nişte haidamaci, pe culoarele revistei „Luceafărul”, interzicînd muncitorilor să o mai tipărească, pînă ce vechea conducere nu va fi dată afară?! Te mîna ura sau dreptatea? Revin la revista „22”, unde publică şi un paranoic (cred că irecuperabil, îţi dai seama de asta după faptul că scrîşneşte din dinţi pînă şi în fotografie). Liviu loan Stoiciu e numele lui şi e director la două publicaţii: „Cuvîntul” şi „V”, din Vrancea. Atacul lui e animat tot de dragoste creştină: „Celebrul om de paie Nicolae Dan Fruntelată”. Principiul atacului în haită funcţionează din ce în ce mai precis. Nici nu s-a stins bine televizorul peste perdelele murdare ale lui Gabriel Liiceanu, şi „România liberă” se şi entuziasmează în jurul banalităţilor debitate de el. O tînără pe nume Alexandra Stănescu publică articolul encomiastic intitulat „Mesaj de importanţă naţională”. Asta încă n-ar fi nimic, dar un oarecare Titi Calistru scrie şi el un articol, în care cere, negru pe alb, ca Televiziunea să retransmită de zeci de ori (?!) cuvîntarea lui Liiceanu! Ce se ascunde aici? Oamenii ăştia n-au deloc simţul ridicolului? Se poate face un erou dintr-un fost dogmatic marxist, care mînuieşte ţigareta ca o cafegioaică în capot mucegăit, care mai cîştigă şi ea un pol ca ghicitoare în cărţi? Dacă aş avea talent grafic, aş face o caricatură grandioasă: Liiceanu dînd pe ţigaretă fumuri în ochii proştilor, iar proştii, cu gura la celălalt capăt al obiectului, suflînd ca într-o ţeavă de sticlar şi umflîndu-1 artificial pe închipuitul filozof minoritar. Decît să văd în fiecare seară perdelele jerpelite ale şetrarului, mai bine trec iarăşi pe bulgari... Şi astfel se prelinge întîia lună a primăverii, iar eu nici n-am băgat de seamă. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2418 / 17.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu