27 MARTIE 1990. Întrebat ce făcea Dumnezeu înainte de creaţie, Martin Luther a răspuns: „Dumnezeu stătea într-un pom şi tăia nuiele cu care să-i bată pe cei care pun întrebări stupide”. Ar putea fi considerată fraza asta o dovadă de hulire a Divinităţii? Nicidecum, e pur şi simplu o glumă şi nimic mai mult. Un Dumnezeu copilărindu-Se pe craca unui copac şi cioplind nuiele cu care să-i altoiască pe cei ce vor să-I afle programul de lucru - desigur, nu-şi poate imagina nimeni. Ce-a făcut Dumnezeu înainte de creaţie? Şi-a pregătit creaţia, ne-a introdus pe noi în calculatoarele genetice ale cerului, ne-a predestinat pînă în cele mai mici amănunte. Uneori, omul are senzaţia că el nu mai este el însuşi, că începînd cu un anumit moment crucial al vieţii a început să fie locuit de un înger matur sau de un demon. În clipa aceea ne moare copilăria, de asta putem fi siguri. George Călinescu avea o frază genială, pe care Labiş o aşezase ca motto la unul dintre ciclurile sale despre „Omul comun”: „Îmi privesc fotografiile vechi: ce-i cu voi, băieţaşi, pentru ce purtaţi numele meu?”. Iar Goethe spunea: „Alungă caracterul, el revine în galop”. Acelaşi Goethe, care, pe cînd avea 13 ani, în 1762, 1-a văzut pe micuţul Mozart, în vîrstă de 6 ani, apărînd în faţa publicului în frac, cu perucă pe cap şi cu spadă la şold. Acelaşi Goethe, căruia Beethoven - deşi surd complet - îi cînta la pian, la Băile Teplitz, în anul 1812. Ce an cosmic a fost acest 1812! Napoleon invada Rusia, avea loc întîlnirea astrală dintre Goethe şi Beethoven, iar, în ceea ce ne priveşte, era semnată scandaloasa Pace de la Hanul lui Manuc, prin care Rusia ne răpea Basarabia, dar, parcă în compensaţie, soarta a făcut să se nască tatăl aceluia care avea să devină geniul tutelar al românilor, Mihai Eminescu. Astăzi, 27 martie, e ziua morţii lui Beethoven. Atunci s-a dus el s-o întîlnească, în cer, pe iubita lui mamă cu nume biblic, Magdalena. Era tînăr, n-avea decît 57 de ani, dar suferea de ciroză, i se umfla burta mereu şi trebuia să suporte puncţii dureroase. Nu mai auzea nici un sunet, comunica doar prin nişte carnete de conversaţie, în care admiratorii, sau medicii îi scriau ceea ce doreau să-i spună. Atunci cînd se aşeza la pian, ţinea o vergea metalică între dinţi, iar capătul celălalt al vergelei îl fixa între corzile instrumentului, pentru a simţi măcar vibraţiile. Un compozitor surd e o imposibilitate tot atît de grozavă ca şi un pictor orb! Atunci cînd şi-a dat ultima suflare (în Casa Spaniolului Negru, fiindcă aşa-1 poreclise lumea chiar pe el), o furtună năpraznică a clătinat zdravăn Viena, copacii au fost trăzniţi, vijelia de primăvară a smuls acoperişurile caselor, fulgerele au brăzdat cerul de plumb şi torente de apă au învolburat Dunărea, pe unde micuţul gentilom obişnuise să se plimbe, cu mîinile la spate, în redingota lui întunecată, murmurîndu-şi crîmpeiele muzicale care-i treceau prin cap. Într-un asemenea acompaniament meteorologic murise, cu 6 ani înainte, pe Insula Sfînta Elena, şi Napoleon. Unii au fost tentaţi să creadă că era vorba de semne divine, de un onor cosmic care se dădea la trecerea în lumea de dincolo a marilor personalităţi. Îi dezamăgesc pe aceşti astrologi de ocazie şi înclin să cred că raportul cauză-efect este invers: toţi aceşti oameni suferinzi au murit în acele condiţii pe fondul unei mari tensiuni şi descărcări electrice, care le-a accelerat pulsul şi le-a produs mutaţii fiziologice rapide, carevasăzică vremea a grăbit sfîrşitul lor, iar nu sfîrşitul lor a produs furtuna. A existat şi un caz singular: moartea pe cruce a Mîntuitorului, cînd au avut loc şi o furtună, dar şi un cutremur de pămînt. Numai că toate astea scapă puterii de înţelegere a omului, fiindcă atunci s-au despărţit în două erele, a fost o glaciaţiune a Umanităţii. Ce curios: la naşterea Mîntuitorului noaptea s-a luminat de o stea, iar la moartea Lui ziua s-a întunecat! Am tot mai mult convingerea că trei au fost evenimentele cardinale din Istoria Omenirii: învierea lui Isus Christos, probabil la anul 33 din Era Noastră (adică a Lui), Revoluţia Franceză de la 1789 şi cucerirea Lunii de către om, în iulie 1969. (De observat că nu scriu „aterizarea pe Lună”, aşa cum mai zic unii că un avion a fost forţat să aterizeze pe Mare - fiindcă „aterizare” se referă doar la atingerea pămîntului, mai exact a Terrei.)
Acuma, după ce mi-am făcut „lecţiile” pentru acasă şi am intrat într-o anumită stare de spirit, să vedem ce s-a petrecut azi. Se observă, din nou, lăcomia unor anonimi de a deveni celebri - un anume Teofil Slave scrie, de la un cap la altul, tot ziarul „Atitudinea”. Reproduc, amuzat, cîteva titluri, cu pseudonimele aceluiaşi personaj îndrăgostit de sine, care acum zice că a scăpat la lucernă şi ronţăie tot: „Se pot spăla păcatele extremiştilor” (Teofil Silve); „Ne cheamă Ardealul” (Teofil Popescu); „Lămpaş din epoca lumină” (Teofil Silve); „Găinării comuniste” (Teofil Silve); „Pămînt de flori” (T. Rogojanu); „Iarna nemulţumirii noastre” (T. Gorjan) şi, în fine, „Academicienii” (Teofil Silve). Nu ştiu dacă micul grafoman cunoaşte provenienţa titlului cu iarna, a fost un roman bun, într-adevăr, cu titlul „Iarna vrajbei noastre”, de John Steinbeck, dar el însuşi luase formula asta magică de la inepuizabilul Shakespeare, şi anume primul vers al tragediei „Richard al III-lea”, din care eseistul polonez Jan Kott face un capitol întreg: „Azi, iarna vrajbei noastre-n plină vară sub soarele lui York s-a preschimbat”... Dar, să nu fiu rău, gazeta asta nu e de lepădat. Ce găsesc eu pe pagina I a „Atitudinii”! Un anunţ în chenar: „Furia urmaşilor lui Attila s-a revărsat din nou peste urgisitul neam românesc. Fireşte, nu ne referim la poporul maghiar, ci la elemente extremiste, care cu aceeaşi duşmănie şi obtuzitate s-au repezit peste monumentele sacre româneşti, dorind să ne distrugă credinţa şi trecutul. Astfel, biserica Sfîntul Nicolae din satul Iobăgeni, comuna Vărgata, judeţul Alba, datînd din 1211, declarată monument istoric, a fost incendiată, din ea rămînînd doar temelia. De asemenea, preotul paroh al bisericii ortodoxe din Praid a fost molestat, atît el, cît şi familia sa găsindu-şi refugiul la catedrala din Alba Iulia. Şi casa părintelui ortodox din Odorheiul Secuiesc a fost incendiată. Fraţi maghiari, de secole vieţuim pe acest pămînt, împărtăşind aceeaşi soartă. De ce ajungem să ne batem joc de acelaşi Dumnezeu, care ne veghează pe toţi? Luaţi aminte la păcatele voastre şi căiţi-vă! Şi nu încercaţi să întoarceţi destinul Istoriei!”. Pentru rîndurile astea, iartă-mă, dragă Teofil Slave-Silve-Rogojanu-Gorjan-Popescu, nu mai eşti grafoman, eşti poligraf, te felicit. Intelectualii cei mai cunoscuţi şi doldora de morgă academică n-au avut curajul să scrie nimic pe tema asta, de ce să-şi sacrifice cariera, şi aşa destul de meschină?! Citesc undeva că Ana Blandiana s-a rugat la Dumnezeu ca victima linşajului din 20 martie să nu fie ungur, ci român, pentru a nu fi împovărat Poporul nostru cu o crimă atît de abominabilă. Tot ce se poate, frumoase gînduri nutreşte, în adîncul rugăciunii ei, această fiică de popă transilvan, dar de ce nu ia poziţie, de ce nu scrie nimic, de ce nu dă un mesaj clar milioanelor de români, care asta aşteaptă de la poeţii lor, nu lamentaţii cu jumătate de gură?! Primesc un nou telefon din Frankfurt, de la Nuţu. Mi se face limba de sticlă pisată şi pielea găinii: presa occidentală scrie că românii sînt de vină în Ardeal! Extraordinar! Iată cum se minte, cum se falsifică şi cum sîntem pîndiţi! Orice am face noi, românii, vom fi mereu de vină. Acesta e rolul lobby-ului unguresc. Bineînţeles, fiindcă politicienii francezi şi americani, ca şi lorzii englezi nu cu Mihăilă Cofariu dorm în pat, ci cu unguroaice focoase. Am avut şi eu în tinereţe cîteva prietene ocazionale, din această iabraşă rasă asiatică, şi pot să jur că erau să mă bage în spital, sînt năucitoare. Cel puţin una, o cîntăreaţă pe nume Bobby Bartha, pe care am întîlnit-o la barul „Athénée Palace” în 1974, parcă avea un motor diesel - îi dau numele acum pentru a o omagia într-un fel, întrucît după efemera noastră relaţie, la vreo cîţiva ani, am aflat că a murit: rămăsese însărcinată, cu te miri cine, nu putea face avort, după cum se ştie, aşa că s-a închis în casă şi, cu o furculiţă (?!) şi o oglindă a încercat să se chiureteze singură; au găsit-o vecinii moartă, după vreo 7 zile; mare păcat, într-adevăr, biata femeie, ce-o fi fost în sufletul ei cînd a cuprins-o păienjenişul morţii?!
Dar, să mergem, voiniceşte, mai departe. Tökeş este, încă, eroul zilei, nu apare ziar fără el. Un colonel de M.Ap.N. îmi spune că acest pastor mai are un frate, profesor de limba română la Tg. Mureş, de la ăsta ar fi pornit scînteia rebeliunii. Nu lipsesc nici azi subiectele de rîs. Într-o foaie obscură, Florian Pittiş spune că Ion Caramitru e o „personalitate intrată în Istorie” (?!) pentru faptul că a anunţa primul pe post că Dictatorul a fugit. Aşadar, iată o manieră foarte simplă şi eficace de a intra în Istorie: iuţeala de picior! În vreme ce Nicolae Ceauşescu fugea cu elicopterul, fostul lui recitator politruk, şi prieten cu Nicuşor, fugea spre Televiziune, să bage primul fişa de pontaj. Ce capodopere, ce războaie, ce fapte glorioase?! Important e să fii piua-ntîi la întîlnirea cu norocul şi cu ghiocul. De bună seamă că dacă Nicolae Ceauşescu s-ar fi întors, printr-o minune, acelaşi Ion Caramitru, cu vocea lui sîsîită, de gînsac care şi-a mutilat singur vorbirea, ca să semene cu legendarul George Vraca, ar fi dat din nou buzna la microfon şi ar fi anunţat: „Fraţilor, tovarăşul Nicolae Ceauşescu s-a întors, uraaa!”. Aşa cum s-a întîmplat cu întoarcerea lui Napoleon din exilul de pe Insula Elba - gazetele franceze îi publicau traseul, cu ură şi obidă, din monstru şi criminal corsican nu-1 scoteau dar, pe măsură ce acesta se apropia de Paris, tonul se îndulcea, ba chiar devenea euforic, iar în final mai toate titlurile arătau aşa: „Majestatea Sa e la porţile Parisului! Trăiască împăratul!”. După-amiaza, primesc telefon de la o cunoştinţă din Florenţa, care o rupe binişor pe româneşte, Pino Robicci. Numele lui vine de la Giuseppe, care înseamnă Iosif, în italiană (deci pe autorul „Aidei” îl chema Iosif Verdi, cam aşa, ca pe Stalin). Nu-1 pot uita pe Pino, pe care mi 1-a prezentat Cristian Gaţu în februarie 1988, cînd am însoţit echipa Steaua în turneul de pregătire din Italia: atunci, în noaptea dintre 17 şi 18 februarie, am apucat să vedem Florenţa, să o străbatem cu piciorul, timp de vreo 4 ore, eu, karatistul Florentin Marinescu, dr.Valentin Stănescu şi acest Pino Robicci, care ne-a fost ghid. Ce minunăţie de oraş! Am avut surpriza să pun piciorul şi pe „chepengul” de aramă (un cerc cu diametrul de 1 metru) care marchează, în plină stradă, locul unde a fost ars pe rug Savonarola, reformator şi călugăr dominican, excomunicat ca eretic şi ucis în 1498. Salba de lumini de pe Ponte Vecchio (podul de peste Rîul Arno, pod vechi de 1.000 de ani), unde sînt cele mai multe magazine de bijuterii, nu se poate uita aşa uşor, aşa cum nu se poate uita statuia lui David, realizată de Michelangelo şi amplasată pe o înălţime care domină oraşul. Toate comorile astea nu sînt scrijelate, sau mînjite, sau profanate, sau furate de ţigani. Acesta e primul semn de civilizaţie. La noi, cînd îţi e lumea mai dragă, într-un oraş, sau după o biserică, deodată vezi haita de baragladine, cu mersul ăla al lor, specific, mai mult răsucit şi lateral, ca de raţe cotonogite, umblînd după furat, după azvîrlit sămînţă de vrajbă şi ură, după bătut oameni şi după umilit familii cinstite. Asta e o mare pacoste pe Poporul Român... (Va urma)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu