28 MARTIE 1990. Nici nu fac bine ochi, că primesc un telefon de la New York. Mişu Filip, ajuns cu bine acolo, chiar acum se beţiveşte la amicul nostru comun, Radu (Puiu) Toma. Vorbesc cu amîndoi, pe rînd. Au fost şi au rămas cei mai buni prieteni ai mei, cel puţin din ultimii 10 ani. Pînă ieri, Puiu era un „paria”, fiindcă fugise din ţară şi nu-1 mai lăsau să vină înapoi nici în vizită. Abia în 1983, cînd s-a însurat pentru a 3-a oară, i s-a permis să vină în Bucureşti, dar în condiţii dramatice. Într-o seară, atunci, am luat masa cu Barbu şi cu el la „Mărul de Aur”, dar în permanenţă am fost urmăriţi, pe terasă, de un securist aflat la o masă alăturată. Pe faţă. N-am mai suportat şi ne-am mutat înăuntru. Maţe-fripte după noi! Atunci s-a înfuriat şi Patronul, a aruncat şervetul pe masă şi i-a strigat: „Domnule, da’ atîta nesimţire nu credeam că poate exista! Înţelegem că eşti coada domnului, dar nu ne laşi nici măcar să mîncăm?”. Abia după ce ne-am mutat în alt salon, am scăpat de sîcîitorul filaj. Nu mai pomenesc cîte intervenţii am făcut pe la toate organele, pentru a i se permite amicului meu să vină să-şi vadă măcar fetiţa şi mama bolnavă. De la el ştiu cum muncitorii ardeleni (unii chiar rude de-ale lui), care lucrau înainte de război la minele de aur, înghiţeau pepite, pentru a putea să treacă prin punctele de control, apoi, o dată ajunşi acasă, îşi făceau nevoile iar muierile şi copiii căutau grăunţii de aur, îi spălau şi aşa reuşeau să supravieţuiască. O dată, mai demult, Puiu i-a povestit şi lui Barbu incredibila „odisee” a aurului: „S-a întîmplat în 1938. Tata-mare lucra la o mină de aur. Cînd venea seara acasă, îi spunea muierii: «No, azi am înghiţit două. Apăi două să cauţi!». Îşi făcea nevoile pe o frunză lată de brusture. Maică-mea-mare începea să caute, cum se pricepea mai bine. Şi tot aşa, în cîţiva ani de trudă şi de mizerie, au strins ai mei 700 de grame de aur. Şi tata-mare i le-a dat lui tata, să vină la Bucureşti şi să le vîndă. Părinţii mei erau proaspăt căsătoriţi, aşa că au venit amîndoi. S-au dus la Pasajul Villacros, de peste drum de Palatul Telefoanelor. Mama a rămas afară, tata a intrat cu bocceluţa lui preţioasă. Magazinul era al unui evreu. I-a dat marfa evreului, ăla a zis: «Un moment, s-o verific, s-o cîntăresc, bade!», a dispărut după o perdea şi n-a mai apărut. Au stat ai mei o oră, două, trei, patru. Pînă la urmă, tata şi-a luat inima-n dinţi, i-a întrebat pe ceilalţi evrei din magazin ce-i cu omul, de nu mai apare, ăştia au ridicat din umeri, atunci el a dat perdeaua la o parte şi a constatat, înmărmurit, că mai era o ieşire pe unde dispăruse escrocul!”. Patronului i-a plăcut mult istorioara asta tristă şi a promis că o va „topi” în vreun roman, sau film. Neîndoielnic, Puiu a fost şi a rămas un om de valoare, care şi-a dat un doctorat în Istorie şi a publicat lucrări de referinţă despre relaţiile româno-americane de-a lungul vremurilor. Astăzi, poate fi sigur că nu-1 va mai împiedica nimeni să-şi vadă ţara. Dar, timp de aproape 10 ani, s-a chinuit înfiorător, mergînd pînă acolo încît, în disperare de cauză şi neputinţă, îmi mărturisea, telefonic, că a făcut o mare greşeală rămînînd în America. Aşa o gîndi oare şi acum? Deocamdată, Mişu a ajuns acolo şi-mi dă raportul. Ce aflu eu? Ceea ce nu era greu de bănuit: că rabinul Moses Rosen face o atmosferă infernală, sperie pe toată lumea din S.U.A. că, dacă nu se va interveni imediat împotriva României, va fi pogrom (?!). Puşlamaua bătrînă doar placa asta o ştie: pogrom, urgie, jale, nenorocire, fascişti, legionari, săriţi, mi-au rupt perciunii, antisemiţii, Hitler, Eminescu, Vadim; şi iar pogrom, şi iar urgie ş.a.m.d. Ăsta e un ticălos pur-sînge, nu umblă cu jumătăţi de măsură! Cîtă diferenţă faţă de rabinii de frumoasă amintire Filderman şi Şafran! Asta-i stofa, sau ăsta e „materialul uman”, de care se vorbea la învăţămîntul politic. Am constatat că am ajuns un fel de „prizonier de lux” în propria mea cochilie, precum eroul din piesa „Sechestraţii din Altona” de Sartre, toţi se raportează la mine, vorbesc despre mine, dar eu nu pot să mă încumet a face un pas afară, în străinătate. Asta da, urgie! Şi nu atît împotriva mea, cît împotriva românilor care au ajuns să fie prigoniţi în propria ţară. Liftele astea s-au făcut stăpîne pe România, nu mai putem deschide gura, că pun pe noi „tunurile cu apă clocotită” ale ameninţărilor, şi acuzaţiilor, şi reclamaţiilor pe la Înalte Porţi, fiindcă noi nu trebuie să ieşim din statutul de slugi. Cu această stare de spirit amestecată - de bucurie că n-am fost uitat de prietenii mei, de mîhnire că n-am fost uitat nici de vrăjmaşii Patriei - îl urmăresc pe un alt minoritar, strofocîndu-se la noi de pe micul ecran. Este acelaşi Gabriel Liiceanu. Mie, unul, mi-a plăcut Noica, mai ales în dimensiunea lui aforistică. Nu era nici pe departe de talia lui Blaga, dar a avut o mistuitoare trăire românească şi a practicat o semantică înaltă, un foraj în cel mai mare rezervor arheologic al Poporului nostru - Limba Română. Nu-i de mirare că de un astfel de om, care mai gusta şi din fructele misterioase ale sihăstriei, s-au agăţat toate ciupercile colorate ale imposturii. „Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura” - scria colosul din Lancrăm. De minune se potriveşte aforismul cu ceea ce au făcut, ani de zile, Andrei Pleşu, Mihai Şora, Gabriel Liiceanu şi atîţia alţii, care n-au depăşit şi mai mult ca sigur că nu vor depăşi faza broşurelelor cît cămaşa cepii. Acum, acest Liiceanu e în elementul lui. Zburdă prin poiană ca un berbecuţ bălţat! Că e ţigan, nu mai încape îndoială, nu asta-i problema lui principală, au mai fost şi alţi ţigani sub soare, ca Federico Garcia Lorca, de pe urma cărora au rămas opere extraordinare. Problema lui Liiceanu este că are o respiraţie gîfîită şi scurtă - desigur, vorbesc de respiraţia creatoare. Dacă pentru Tristan Tzara, „gîndul se alcătuieşte în gură”, pentru Gabriel Liiceanu „gîndul iese pe ţeava de eşapament a ţigaretei”. Şi mai e şi lacom de popularitate, avid, bolnav, dacă ar putea, ar dormi cu capul pe o pernă în formă de televizor. Nu mai departe decît acum cîteva zile, declara că apariţiile pe micul ecran îi creează „o stare de disconfort”. Şi iată că „disconfortul” acesta devine pentru el un fel de a doua natură. De data aceasta a fost filmat la el acasă - în spate se văd nişte perdele boţite şi murdare, la care mă uit cu jenă. „Ce e cu noi?” - se întreabă el, în miez de noapte, precum Nicolae Iorga în „Sfaturi pe întunerec”. Dar, să reproduc cîte ceva din cugetările acestui cîrcotaş care se amăgeşte că e filozof (cam aşa, ca Kant, ca Camus, ca Conta!): „Ceauşescu ne cotropise spaţiul privat, se strecurase în patul nostru”. Hai că ăsta-i mai tare ca Benny Hill! Parcă mi-1 şi imaginez pe Ceauşescu în pat cu Liiceanu, şuşotind sub plapumă! „Cred că mulţi dintre noi l-au visat”. Asta cam aşa e, şi, în orice caz, e mult mai plauzibil ca Liiceanu să-1 fi visat pe Ceauşescu decît Ceauşescu pe Liiceanu, de care nici nu auzise (era unul, Li Min Cean, pianist chinez, dar parcă arăta altfel). Cioroiul cu paiul ţigaretei în plisc nu scapă nici prilejul acesta de a vorbi din nou (pentru a cîta oară?) de „purgarea interioară”, ceea ce sună oribil, parcă ar tot înghiţi tablete de coprol cu pumnul, obiceiuri burgheze, ca să se purgheze, să iasă afară. Referirile scatologice ale acestui trib de pigmei - Pleşu, Liiceanu, Babeţi, Ba nu beţi ş.a. - sînt o caracteristică sesizată de multă lume. De ce oare se simte acest Liiceanu dator să vorbească, mereu, Naţiunii Române? Şi cînd anume? Noaptea, cînd, conform legilor propagandei, stabilite de Domenach, mesajul pătrunde mai uşor, fiindcă oamenii sînt obosiţi! Dacă ăştia sînt înlocuitorii noştri, ai scriitorilor cu nişte rafturi de biblioteci în spate, atunci ne-am lămurit. Îl laşi şomer pe Eugen Barbu, ca să ne intoxici cu această Gabi Luncă cu pantaloni! Halal regim!
Revin la presa scrisă. Se pare că Nicolae Manolescu şi-a văzut visul cu ochii şi a ajuns, în sfîrşit, director de gazetă. Da, a pus laba pe „România literară”, unde dă cu satîrul legionar, săptămînă de săptămînă. Prima lui măsură? Aceea de a se semna sus, pe pagina I, „Cronica literară de N. Manolescu”. Vedeţi care era ambiţia ratatului? Ani de zile, George Ivaşcu 1-a ţinut unde îi era locul, pe la coada vacii. Acum, după dispariţia lui Ivaşcu, vanitosul a sărit pîrleazul, trîntind plăcinta lui dietetică pe pagina I, ca să se ştie şi să nu mai zică nimeni nimic. Gazeta e proastă şi anticipez că va fi şi mai proastă. De ce? E Manolescu ziarist şi făcător de publicaţii cum sînt eu pilot de formula 1. Dar, să trec la o gazetă ceva mai problematică. E vorba de „Cuvîntul”. Aici, mai vechiul meu client, Ioan Buduca, publică articolul intitulat: „Asta era! E nevoie de Securitate!”, în care scrie negru pe alb: „Simplul fapt că, iată, după atrocităţile din Tg. Mureş se ridică glasuri care spun că trebuie reînfiinţată Siguranţa Statului, ne obligă să ne gîndim că asta se dorea, de fapt. Scopul nu scuză mijloacele, dar le face transparente. Şi le acuză. Nu era nevoie de un război naţional pentru a reînfiinţa drăguţa de Securitate. Era suficient un decret! Propunem, în contra propunerii guvernamentale, desfiinţarea structurilor vechii Securităţi sub supravegherea unei comisii de experţi ai ţărilor neutre din Europa şi înfiinţarea Siguranţei Statului după modelul agenţiilor de investigaţii din ţările democratice. Asta e concluzia noastră (?!) asupra actualei situaţii din Ardeal”. Avem de-a face cu un nebun sadea. Deci românii ar fi provocat „baia de sînge” de la Tg. Mureş, pentru a avea pretextul să reînvie Securitatea! E bine de ţinut minte. În aceeaşi gazetă antiromânească ni se spune că, în urmă cu 2 săptămîni, reprezentanţi ai Vetrei Româneşti au încercat să intre în contact cu conducerea revistei „22”, pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la ce se pregătea în Transilvania. Numai că Stelian Tănase, redactorul-şef, a refuzat să stea de vorbă cu emisarii românilor ardeleni, că n-are el timp de problema naţională, că nu-i înţelege pe ardelenii ăştia şi că, de fapt, Vatra asta nu vrea decît să destabilizeze ţara. După care, acelaşi Stelian Tănase a avut timp să acorde interviuri ziariştilor din... Budapesta! Şi uite aşa, din supărare în indignare, din migrenă în icter, mă îndîrjesc să scot şi eu o publicaţie. Pentru că aşa nu se mai poate! Ea se va numi... Cum se va numi oare? Da, m-am gîndit bine: nu se poate intitula decît „România Mare”! (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2416 / 15.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu