5 MARTIE 1990. Fac socoteala cîţi prieteni m-au părăsit şi mă cuprinde groaza! Ce silă mă apucă, de toţi şi de toate! A trebuit să se producă un cutremur social-politic, de gradul 9, pentru ca oamenii adevăraţi să vadă ceea ce zăcea în oamenii neadevăraţi. în mare parte, acest comportament ruşinos al lichelelor se datorează absenţei credinţei în Dumnezeu. Pentru că un om cu frica lui Dumnezeu nu poate deveni hidos, nu poate călca pe cadavre, numai şi numai pentru a-i fi lui bine. Mulţumesc părinţilor mei că m-au educat în spiritul smereniei creştine. Unul dintre cei mai violenţi „dizidenţi”, care făcea şi desfăcea guverne în 22 decembrie, este şi actorul Mircea Diaconu. Îl ştiu de mult, din 1970, de pe cînd, student fiind, am văzut de vreo cinci ori spectacolul „Divertisment 70” la Studioul Cassandra, cu foarte tinerii Mihai Perşa, Iulian Vişa, Ioana Crăciunescu, Gabriel Iencec, Gelu Colceag, Gelu Niţu (fost coleg de liceu), Margareta Krauss, Carmen Strujac, Tamara Creţulescu şi acest Mircea Diaconu. ştiam că a fost descoperit de regizorul Mihai Dimiu, care, cam tot pe atunci, încerca să pună în scenă, tot la Teatrul Studenţesc al I.A.T.C.-ului, şi piesa mea „Absalom”. Fiind de inspiraţie biblică (conflictul dintre regele David şi fiul său), piesa a fost abandonată, pînă la urmă - veniseră Tezele din iulie 1971. Prin toamna lui 1972, l-am revăzut pe Diaconu în piesa „Examenul de Bacalaureat“, a dramaturgului evreu Dumitru Solomon, pusă în scenă de acelaşi Mihai Dimiu, la Teatrul de Comedie. Eram tînăr reporter la „România liberă” şi-1 apărasem pe regizor de furia inexplicabilă a lui Adrian Dohotaru, care îl jignise grav în „Amfiteatru” - replica mea apăruse în „Magazin” Piesa lui Dolfi Solomon era excelentă, rîdea lumea cu lacrimi, aşa că, pe parcurs, a tot fost jumulită, i s-a schimbat chiar titlul. Îmi amintesc că Diaconu interpreta un dublu rol - doi fraţi gemeni, unul mai cretin ca altul. Ca actor, el a fost şi a rămas tributar unui cabotinism vizibil şi la alţii, dar n-aş putea să spun că n-are talent. Ce-i trebuie lui acum să pozeze în mare luptător anti-comunist? N-a fost oare secretar U.T.C.? N-a fost oare membru P.C.R.? N-a interpretat atîtea roluri de activişti, în teatru şi film, de pe urma cărora a încasat bani frumoşi, cum n-aveau mulţi intelectuali, ca să nu mai vorbim de muncitori?! Dar, nu asta-i problema care mă doare acum. Acum mi-1 aduc aminte pe Mircea Diaconu în calitatea lui de coleg de Armată cu noi, la şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr. 1, din Drumul Taberei. L-am văzut prin şcoală, de-a lungul a 6 luni, numai de două ori: o dată la depunerea Jurămîntului (cînd Comandantul şcolii, colonelul Balaş, a ţinut să se pozeze alături de tînăra vedetă, cu mîna pe Drapel) şi a doua oară atunci cînd spilcuitul actor ne-a onorat cu prezenţa lui augustă, într-o sală de cursuri, cîntîndu-ne nouă, sacrificaţilor, pe o vreme ploioasă, nişte „cînticele” comice, la care era meşter mare, mamă-mamă ce-i mai mergea limba-n gură, ca la arăboaicele alea din deşert, neveste de beduini şi tuaregi, care ciripesc ca un stol de vrăbii. În rest, el era într-o eternă permisie: ba spectacole la Teatrul Bulandra, ba spectacole la Cenaclul Flacăra (de cîte ori a intervenit Păunescu să-1 scoată de la program şi instrucţie!), ba filmări, ba turnee prin ţară şi străinătate. Cel mai dureros am simţit regimul lui preferenţial în timpul inundaţiilor din vara lui 1975. O mai ţin minte pe biata mama, cînd a venit la poarta Şcolii, pe jos, adusă de fratele meu, Pavel, de braţ, se înecase toată într-o criză grozavă de astm, datorită spaimei că plec la Dunăre, plîngea şi îmi săruta mîna, în întunericul străduţei pe unde se intră acum în actualul Minister al Apărării Naţionale. Apoi, au venit accidentarea mea în mîlul Dunării, pericolul de a mi se amputa piciorul stîng (diagnosticul era limfangită cu flebită, adică elefantiazis), dar şi hotărîrea, în ultimă instanţă, a unor medici de la Spitalul din Călăraşi, de a-mi face mai multe doze de ampicilina, şi cred că se ştie cît de dureroasă este o singură injecţie de acest fel, darmite şocul de 26! M-am chinuit îngrozitor, după inundaţii ne potopiseră valuri mari de caniculă, mîncarea de spital era mizerabilă, bîzîiau muştele pe deasupra ceaiului sălciu, dormeam cîte 3 în pat, de-a valma cu nişte oameni arşi într-un incendiu, şi mă durea tot trupul, ciuruit de injecţii, n-aveam nici o veste de-acasă, nici nu puteam să comunic cu părinţii, şi dacă aş fi putut, ce le-aş fi spus? Numai bunul Dumnezeu m-a ocrotit atunci, cînd credeam că-mi vor putrezi oasele prin creta secetoasă a Bărăganului şi cînd plîngeam după un coleg, inginer agronom, înecat în Canalul Mostiştea. Şi unde era actorul Mircea Diaconu atunci? Afară, în libertate, mînca şi bea pe săturate, interpreta scheciuri cu bărbia lui lungă, ca un galoş scîlciat (vorba lăutarilor, „Eu cu lanţuri la picere / Tu desfaci sticle de bere”), uitînd de colegii lui amărîţi, dintre care unii (pictori, violonişti, pianişti, poeţi) aveau să se dovedească a fi artişti mult mai importanţi decît el. Un învîrtit, un dezertor, un plezirist, să-i fie lui bine. Pentru care activitate o fi luat el, la sfîrşitul Şcolii, gradul de ofiţer? Nimeni nu poate spune. Astăzi, Mircea Diaconu ne dă tuturor lecţii de anti-comunism, de patriotism, de lucrare în folosul obştesc. Mai că l-aş crede, dacă s-ar duce măcar o dată să depună o floare la mormîntul colegului nostru, dacă ar bate şi el cu maiul, timp de 3 săptămîni, digul de la Mostiştea, şi dacă ar mînca, în vipia verii, zoaiele pe care le înfulecam eu, în urmă cu 15 ani, la Spitalul din Călăraşi. Pentru că nu se poate ca unii să aleagă, mereu, numai nectarul din viaţă, iar alţii numai azima de cenuşă. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2386 / 09.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu