4 MARTIE 1990. Duminica Ortodoxiei. Radioul şi Televiziunea transmit slujbe şi cîntece bisericeşti, aşa ceva e un balsam pe rănile sufletului meu. Cînd eram foarte mic, mama şi tata m-au învăţat să mă rog, în cămăşuţa de noapte a copilului nevoiaş care eram - stăteam în genunchi, în vîrful patului, şi spuneam nişte vorbe al căror înţeles nu-1 pricepeam suficient, dar un oftat din rărunchi îmi zdruncina coşul pieptului atunci cînd încheiam cu dorinţa de a-mi dărui Doamne-Doamne o bicicletă, sau măcar o muzicuţă. Zi după zi, ani de-a rîndul, îl pîndeam pe tata pe cimentul din faţa căsuţei noastre, cînd pleca la lucru, în zori, şi-1 rugam să-mi aducă o jucărie. Nu mi-a adus niciodată, puţinii leuţi pe care îi cîştiga îi dădea pe pîine, ori pe marmeladă, ori pe cîte-un pepene cu care ne mai stingeam foamea. Aveam convingerea că sînt un păcătos fără pereche, mai ales că, pe la 5 ani, urmăream cu mare atenţie furoul de mătase pe care o vecină tînără îl întindea pe frînghia comună din curte, apoi îl mîngîiam cam în locul unde bănuiam eu că ar fi izvorul plăcerilor - în realitate, nu ştiam nimic, dar îi auzeam pe alţii vorbind şi imaginaţia mea se înfierbînta aşa cum numai la copii se poate întîmpla. La noi în casă nu se înjura, nici măcar nu se drăcuia, cea mai gravă şi mai repetată sudalmă pe care şi-o permiteau credincioşii noştri părinţi era „nenorocitul” de cutare sau de cutare. Totuşi, din pricina anturajului, am învăţat şi eu cîteva înjurături, ceea ce îmi împovăra conştiinţa şi mă făcea să tremur şi de frica părinţilor, şi de cea a lui Dumnezeu. Cu asemenea crime pe cuget, nu-i de mirare că îmi fixasem vîrsta de 11 ani pentru a mă întoarce, cu adevărat, la Dumnezeu - de ce 11, şi de ce nu altă cifră, nu-mi pot explica. Pe urmă, încet-încet, credinţa în Dumnezeu a pus stăpînire pe mine, an de an, dar nu ca un fenomen venit din exterior, ci aidoma unei fîntîni arteziene care ţîşnea dinăuntrul meu: căutat pretutindeni şi nicăieri, Dumnezeu era, de fapt, în mine, îşi avea locul Lui predestinat, mă păzea zi şi noapte şi mă făcea să mă ruşinez atunci cînd făceam vreo boacănă, nu pentru că m-ar fi văzut cineva, ci pentru că mă vedea EL, şi era de ajuns. Mă gîndesc la toate astea acum, în această duminică de primăvară, şi mi se umezesc ochii de mila mamei şi de soarta mea nenorocită, cu adevărat nenorocită şi fără căpătîi.
Dar, basta cu lamentaţia! Primăvara fierbe-n arbori şi băutura fierbe în primarul general al Capitalei, ţiganul Dan Predescu! Cineva îmi spune că face orgii la sediul Primăriei, noaptea, cu tot felul de femei dubioase - chestia asta a istorisit-o un şofer din anturajul lui. Au fost doi oameni de la U.G.S.R., la el în vizită, pentru a se plînge de jaful Sindicatului „Frăţia”, care a luat cu japca sediul sindicatelor, de pe Strada Anghel Saligny din Bucureşti şi mai vrea să pună mîna pe întreg patrimoniul U.G.S.R., în valoare de vreo 50 de miliarde de lei. Interesant că cei de la „Frăţia” îl plătesc cu bani grei pe fostul meu coleg de liceu, Sorin Roşca Stănescu, ca să-i atace în „Libertatea” pe cei de la U.G.S.R., dar mi s-a spus că Stănescu e plătit, concomitent, şi de ţărănişti. Ce reacţie a avut primarul general? Le-a strigat delegaţilor de la U.G.S.R. că ei nu reprezintă pe nimeni, că nu-i recunoaşte nimeni etc. N-or fi mers împreună la furat... Noi amănunte despre sinuciderea generalului Gică Popa: n-a murit la Palatul de Justiţie, cum se răspîndise ieri, ci la Consiliul de Stat, după o agonie de vreo două ore. Se pare că glonţul era tras prea drept ca să fie vorba de o sinucidere. Care o fi adevărul? L-a chemat Ceauşescu la el - acesta e Popa cu care s-a îngropat Ceauşescu, să mai spună cineva că era ateu!
În Ardeal sînt semnalate iarăşi agitaţii ungureşti împotriva românilor. Pe statuia ecvestră a lui Avram Iancu din Tîrgu Mureş (realizată de amicul meu, Florin Codre, care a plecat în străinătate chiar în dimineaţa asta!) s-au vărsat nişte kilograme de vopsea, în batjocură. În semn de protest, se înregistrează în mai multe localităţi manifestări ale românilor, care multă vreme n-or să-i mai suporte pe nemernicii aceştia. Încerc să mă spăl de zgura ultimelor zile. Fac o vizită la cimitir. La intrare, pe trotuarul de vizavi, îl văd pe Nicolae Dan Fruntelată, coborînd din maşină, împreună cu familia. Se face că nu mă vede, întorcîndu-se cu spatele! Asta e culmea! De parcă eu aş fi fost membru în CC. al P.C.R. şi redactor-şef la organul CC. al U.T.C. („Scînteia tineretului”), de parcă eu aş fi făcut carieră întreţinînd zvonul că sînt nepotul „tovarăşei Ceauşescu”. Ce concluzie să trag eu? Că hoarda care mă atacă e dispusă să-i ierte pînă şi pe foştii membri ai CC. al P.C.R, numai pe mine nu? Oare de ce oi fi eu atît de incomod? Deranjează adevărul pe care îl spun sau modul cum îl spun? Ori poate eficienţa demersului meu justiţiar? Nu cred că voi afla vreodată răspuns la întrebările astea.
Din cimitir s-au furat multe cruci, de către ţigani. Başca florile. Dar mă simt liniştit sufleteşte: mama e acolo, la locul ei. În pămînt? Nu, în cer! În pămînt e numai haina trecătoare, materia. Parafrazînd Biblia, pot să spun şi eu că cine e făcut din ţarină - ţarină se va face, dar cine e făcut din Rai - Rai se va face. După-amiază, la televizor apar Smaranda Jelescu şi Daniela Crăsnaru. Şi ele au cîntat realizările regimului socialist: Daniela Crăsnaru intra, obligatoriu, în delegaţiile care tot îi prezentau volumele de „Omagiu” lui Nicolae Ceauşescu, alături de amantul ei, Domokos Geza, dar acum e directoarea Editurii Jon Creangă, pe Smaranda n-o mai oprea nimeni, se îndeletnicea cu treaba asta pînă în decembrie 1989, în pofida ostilităţii tot mai vizibile a populaţiei. Acum îşi falsifică biografia. Eu de ce nu pot face aşa ceva? Probabil că e o chestiune de caracter. Emanuel Valeriu îi ia un interviu lui Dorin Tudoran, omul care n-are absolut nici o vină, decît aceea de a nu avea pic de talent, în nici un domeniu. Acest Tudoran, care a scris şi el reportaje despre Ceauşescu şi Congresele P.C.R, ba chiar a luat şi premii acordate de CC. al U.T.C, recunoaşte acum că e... angajat federal american, ca redactor la „Vocea Americii”. Îi place mult cuvîntul federal, fiindcă l-a repetat de nenumărate ori. Se ia din senin de Eugen Florescu, pentru că acesta şi-a permis (?!) să scoată şi el un ziar, „Democraţia”, aşa că „federalul” îl pune imediat alături de Tudor Postelnicu! Zice ceva de nişte „rîgîieli”, ceea ce sună foarte urît: chiar aşa, să intri, nepoftit, în casa românului tocmai cînd îi tihneşte şi lui odihna duminicală, şi să-i agresezi simţurile cu asemenea mîrlănii, e, totuşi, o dovadă de nesimţire. Desigur, „federală” şi ea. Numitul Dorin (spălător de vase prin S.U.A.) linişteşte acum pe toată lumea, afirmînd că n-a venit să-şi depună candidatura la Preşedinţia României, mai precis la „coliva succesorală”. „Eu nu sînt cu ură (?!) împotriva jigodiilor care supravieţuiesc”. Drept pentru care „îi liniştesc pe înţeleptul Take Brucan şi pe mai puţin înţeleptul Petre Roman”. Nu pierde ocazia de a-şi populariza prietenii: Paler, Manolescu, Dinescu, Deşliu. Lume bună, nimic de zis, toţi patru plus Tudoran fiind, la origine, ţigani. Acest Tudoran scria în „Luceafărul”, dar şi într-un volum de-al lui, de reportaje, acum vreo 10 ani, că trebuie îmbunătăţite reportajele vizitelor lui Nicolae Ceauşescu, prin includerea în suita prezidenţială a unor scriitori autentici.
Azi a mai fost o demonstraţie în Piaţa Victoriei: „Jos Guvernul comunist!”, au scandat mulţimile. Mai mulţi ţărani, din diferite judeţe, au venit pentru pămînt. La ţărani nu se gîndeşte nimeni, asta e realitatea. Aproape întreaga noastră viaţă publicistică sau culturală e ocupată de luptele meschine ale „dizidenţilor”, care se tot răfuiesc şi îşi etalează, pe tarabă, mizeriile lor morale. Numai că una e să fii „dizident”, şi alta e să fii luptător pentru Poporul tău, una e să fii împins şi plătit din afară, şi alta e să te lupţi cu mîinile goale, ştiind prea bine că, în caz de eşec, nu te va apăra nimeni, aşa cum îi apără pe ei, mărunţii trepăduşi şi agenţi... Şi-a mai trecut o zi din calendar, dar, furaţi de vîrtejul gunoaielor răsucite de Vîntul Istoriei, nimeni nu şi-a adus aminte că astăzi se împlinesc 13 ani de cînd au început să putrezească victimele cutremurului din 4 martie 1977. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2385 / 08.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu