Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXIII)

7 MARTIE 1990. Babele. Una mai capricioasă ca alta. Iarna nu mai are putere. Niciodată n-am să mă minunez îndeajuns de forţa ciclurilor cosmice, care mişcă anotimpurile pe Pămînt şi stelele pe Cer. Cînd eram mic, ascultam la difuzorul din perete o piesă chinezească ce m-a impresionat nespus de mult: „Zăpadă în toiul verii” se numea. Era vorba despre o fată omorîtă pe nedrept, care învie după ani de zile. Cred că am ascultat piesa de vreo 7 ori, fiindcă se relua de 2-3 ori pe an, dar n-am izbutit să înţeleg cum de putea să cadă ninsoarea în mijlocul verii. Era zăpadă adevărată, sau potop de flori de salcîm? Mă fură, aşa, gîndul către piesele de teatru ale copilăriei. Primul teatru în care am intrat a fost, culmea, Teatrul Evreiesc de Stat! Cred că aveam vreo 5 ani şi m-am dus acolo cu tata şi mama. Tata lucra la Cooperativa Sporul, unde erau mulţi evrei, aşa că i-au dat şi lui nişte bilete. Mare lucru n-am priceput, fiindcă se vorbea într-o altă limbă, dar lîngă scaune erau fixate nişte căşti, pe care ai mei le-au pus la ureche. Îmi aduc aminte de o replică, la care sala izbucnea în hohote de rîs, şi se repeta destul de des: „Fir-ar foarfeca şi fierul!”, suduia cu năduf un croitor sărac. Atunci nu ştiam a cui e piesa, dar după ani şi ani, văzînd-o la televizor, am înţeles că fusese scrisă de Şalom Alehem. A doua oară am luat cunoştinţă cu teatrul în clasa I, cînd, la Şcoala Generală de lîngă şina ferată, din Calea 13 Septembrie, d-na învăţătoare Maria Uţă ne-a băgat în spectacolul de sfîrşit de an, cu o scenetă zoologică. Eu jucam rolul de pisică. Alţii erau ba girafe, ba urşi, ba canguri, ba elefanţi. Au trecut ani buni, eram deja măricei şi ne pregăteam să dăm la liceu, dar tot cu poreclele alea ne strigam, aşa ne-au rămas. În fine, a treia întîlnire cu teatrul s-a produs la Palatul Pionierilor, în sala aceea de spectacol de la Cotroceni, care nu poate fi uitată. M-a dus fratele meu, mai mărişor cu 3 ani, Pavel, la carnavalul Pomului de Crăciun. Înăuntru se petrecea un fel de scenetă, jucată de nişte elevi mai răsăriţi, printre care şi viitorul istoric de teatru Ionuţ Niculescu. Nu mai ţin minte mare lucru, decît că îmi chiorăiau maţele de foame (mi le astîmpăram cu o „Eugenia” de 50 de bani) şi curgeau zdrenţele de pe mine. Toţi ceilalţi (fraţi, surori) erau datori să-mi dea lucruşoare de-ale lor, dar nu prea aveau nici ei. Odată, m-am întors plîngînd acasă, spunîndu-i mamei că n-am să mă mai duc niciodată la Alimentară. „Ce-ai păţit, Corneluş? Te-a bătut cineva?” - a încercat mama, cu umorul care nu a părăsit-o niciodată, să afle ce s-a întîmplat. Nu, nu mă bătuse nimeni, se petrecuse altceva - era iarnă şi aveam pe mine un palton negru, cloş, care aparţinuse Magdalenei, mai fusesem încotoşmănit şi cu o căciulă de-a Lidiei, astfel că, atunci cînd am intrat în micuţa Alimentară de pe la mijlocul Sebastianului, un client, speriat de vîntoasa de afară, mi-a strigat: „Închide, fetiţo, uşa!”. Asta era prea de tot! Dar, cele mai frumoase amintiri teatrale le păstrez tot de la Radio. Acolo, cu urechea lipită de difuzorul popular, în căsuţa noastră de pămînt, am petrecut clipe magice, am auzit vîjîitul viscolelor şi tropotul cailor, răpăiala ploilor şi vuietul Mării, pe care nu puteam să-mi închipui că le imită cineva, într-o cabină. Nu pot uita vocile de aur ale unor oameni ca George Calboreanu (nr. 1 pentru mine), George Vraca, Ion Manolescu, Constantin Codrescu, Constantin Moruzan („100 de legende româneşti”), Ştefan Ciubotăraşu, Aura Buzescu, Costache Antoniu (îl juca pe Lenin), Alexandru Giugaru, Radu Beligan, Ion Finteşteanu, Aurel Rogalski, Fory Etterle, Lucia Sturdza Bulandra, Silvia Chicoş ş.a. Recunoşteam, imediat, orice timbru de voce. Aveam (şi mai am) ceea ce în muzică se cheamă „auz absolut”. Cel mai mult îmi plăcea să aud şi să tot reaud „Minunata pantofăreasă”, „Nota zero la purtare”, „Hernani”, „Macbeth”, „Hamlet“, „Apus de soare”, „Titanic vals”, „O scrisoare pierdută”, „Mielul turbat, „Visul unei nopţi de vară”, „Omul cu mîrţoaga”, „Bădăranii”. Şi unde sînteţi voi, oh, cîntece pioniereşti, care mi-aţi legănat copilăria? A-mi cere cineva astăzi să mă lepăd de voi e ca şi cum mi-ar porunci să-mi uit şi să-mi reneg cei mai frumoşi ani ai vieţii. Privesc acum, cu nostalgie, îndărăt, şi-mi dau seama care era starea mea primordială, de zi cu zi: am fost, în permanenţă, îndrăgostit! De cînd mă ştiu, de cînd am făcut ochi şi am început să fiu conştient de propria mea existenţă şi identitate (prin urmare, de faptul că sînt eu, şi nu altul), am iubit întotdeauna pe cîte cineva şi am tînjit să fiu iubit. Aceasta era prima şi ultima mea stare, doream să plac fetelor de pe stradă, celor de la şcoală, profesoarelor, studentelor care făceau practică în clasa noastră, femeilor din tramvai sau autobuz. N-aveam aere de vedetă, m-a ferit Dumnezeu, dar îmi măsuram existenţa numai şi numai prin filtrul acesta al dorinţei de a fi plăcut, de a fi sărutat şi dezmierdat. Marinică Mirea (fost coleg cu Marcu la liceu şi, mai apoi, la Şcoala de Ofiţeri de la Sibiu, astăzi şi el colonel - între timp a ajuns general) îmi spunea nu demult că, atunci cînd eram mic şi mă lua în braţe cineva, îmi încolăceam mîinile de gîtul persoanei şi o sărutam cu foc. Asta era joaca mea preferată: săream de pe dulap în braţele lui Marcu şi ale lui Marinică, nişte flăcăi cu tuleie, mai mari cu 10 ani ca mine, prichindelul năzdrăvan, îmbrăcat în hăinuţe în picăţele mari, cărămizii, care aveau bretele.

Dar de unde am pornit şi unde am ajuns! Astăzi e 7 martie. Dacă o ţinem tot aşa, mîine o să fie 8 martie, dar bani de cadouri tot n-o să am. Încep să trăiesc din amintiri. Iată ce a făcut din mine Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie! Bătrînul pastor Richard Wurmbrand, despre care părinţii noştri ne vorbeau mereu, scrie undeva o frază pe care dacă m-aş încumeta eu să o citesc, în public, m-ar linşa liota de fripturişti care îşi zic „revoluţionari”: „Revoluţiile nu duc la triumful dragostei, ci, mai degrabă, la mania de a ucide. În revoluţiile din Rusia şi din China, după uciderea a zeci de milioane de nevinovaţi, comuniştii nu s-au mai putut opri şi au început să se omoare unii pe alţii”. De unde panica asta pe unii, de ce se înghesuie să nege ceea ce pînă mai ieri se înghesuiau să afirme? Cine i-a silit atunci? Cine îi sileşte acum? Răsfoiesc colecţia revistei „Flacăra” pe ultimele săptămîni. Ce dezgust! E unul acolo, un fel de rusnac, pe nume Ion D. Goia, care toarnă nişte editoriale asasine, de o intoleranţă atroce. Pînă în decembrie 1989, tot el scria editorialele, dar închinate P.C.R. şi lui Nicolae Ceauşescu. Măi, omule, măi, Domnu’ Goe, altceva nu ştii să faci pe lume, n-ai nici o meserie? Cine te forţează, frăţioare, să scuipi unde ai lins şi viceversa? Nu ţi-e rău de la stomac? Şi mă gîndesc, fără să vreau, la „Azilul de Noapte” al lui Gorki („Na dne”, în original, adică „La fund” jos de tot, în catacombele societăţii). Năpăstuiţii de acolo, interpretaţi la Radio de Calboreanu, Storin, Manolescu, erau infinit mai curaţi sufleteşte decît fauna asta a noastră, de cameleoni, scorpioni şi alte lighioane. Doamne, ce osîndă grea ne-ai dat! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2388 / 11.02.2012