21 MARTIE 1990. Fierbere grozavă în toată ţara. Românul e bun şi răbdător pînă te-ai luat de Ardeal. Totul, pînă la pămîntul ţării! Cine a făcut un pas în plus, în Istorie, 1-a făcut pe ultimul. Nevasta lui Mişu Filip, Doina, care e fostă vecină de bloc (vizavi de Biserica Albă) şi prietenă cu Mioara şi Petre Roman şi care acum s-a mutat cu totul la ei, în vila din Cartierul Primăverii, îmi telefonează:
- Cornel, e nenorocire mare! Ungurii ăştia or să piardă şi ce-au cîştigat pînă acum. Ştiu de la Petre că azi-noapte peste Tîrgu Mureş a fost covor de avioane, pline ochi cu paraşutişti din Călăraşi, măi, nu-ţi poţi imagina ce demonstraţie de forţă a făcut Armata! A trebuit să vină Petre cu un Comunicat al Guvernului, foarte bine făcut, ca să spele ruşinea produsă de Iliescu.
Asta cam aşa e. Faţă de scandaloasa poziţie a lui Iliescu, care îi acuzase pe... români, Comunicatul Guvernului a avut fermitatea necesară şi a spus lucrurilor pe nume. Ieri, pe Valea Gurghiului, au coborît vreo 2.000 de ţapinari hotărîţi să facă ordine în Tîrgu Mureş. Fiindcă ungurii numai de frică ştiu, asta e învăţătura Istoriei. Unii dintre mînuitorii ţapinelor şi buştenilor strigau: „Nu pe Ceauşescu trebuia să-l omorîm, ci pe Tökeş!”. Veştile circulă cu o viteză ameţitoare. Aseară au fost morţi la Tîrgu Mureş, cei mai mulţi de origine română. Acum, se agită ungurii din Harghita şi Covasna. Numai că 100.000 de români din judeţul Bacău sînt gata să intervină în judeţul vecin, pentru a restabili liniştea şi a curma vărsarea de sînge românesc. Popor cu reale calităţi umane, muzicale, literare, sportive etc., ungurii sînt ca nişte copii mari pe care, uneori, un găligan nebun îi sminteşte la minte şi îi aruncă, orbeşte, cu capul înainte. După ce-o iau pe cocoaşă, se potolesc şi devin chiar simpatici. Asta ţine pînă la un nou punct al ciclului, cînd iar se înciochinează, iar aruncă cu cocteil Molotov şi spală cuţitele în sînge - dar, invariabil, cineva mai puternic decît ei le rupe din nou dinţii şi îi tăvăleşte bine prin pulberea drumului. Şi uite tot aşa. Astfel s-a scris Istoria Ungariei, cel puţin de la 1330, cînd năvăliseră în Ţara Românească, dar au fost tăbăciţi de români la Posada. Îi cunosc foarte bine pe unguri, pe mine nu mă pot păcăli. Eu sînt naşul lor. Seara, la Televiziunea Română se prezintă o casetă înregistrată de un irlandez (?!) la Tîrgu Mureş, cu linşarea unor oameni. Cel mai crunt este bătut un om îmbrăcat într-un pulovăr verde, din lînă groasă. Îi spun nevesti-mii: „Ăsta e român, săracul, îl cunosc după îmbrăcăminte!”. Doamne, ce văd ochii mei?! Ce bestialitate se dezlănţuie şi ţîşneşte din fiinţa umană? Victima e stîlcită în picioare, ba chiar o fiară încearcă să-i străpungă pieptul cu şipca unei pancarte; călăii îl lasă o secundă, dar revin şi-1 izbesc iarăşi, cu furie, cu ură. „Da, da, cel de pe jos e român, iar criminalii sînt unguri. Îi cunosc, e stilul lor, aşa au făcut mereu!” Imaginile nu sînt foarte clare, se vede treaba că au fost filmate de sus şi, în orice caz, aparatul nu e profesional şi a fost mînuit de un amator. Dar de unde şi pînă unde irlandez? Ce păzeşte Televiziunea Română? Se ştie de 5 zile că sînt tulburări grave în zona asta, nu trimiţi şi tu nişte operatori, pentru orice eventualitate? Acum, e demonstraţie studenţească în faţa Ambasadei Ungariei din Bucureşti. Peste 2.000 de studenţi, în special de la A.S.E., vor să arate ungurilor şi ziariştilor străini că demnitatea românească nu a pierit şi că nu e bine deloc, dar deloc, să se întindă coarda. Armata a închis oraşul Tîrgu Mureş, nu mai e îngăduit nimănui - fie român sau ungur - să intre în zona de conflict. Pe fondul acestor grave tulburări, un derbedeu care zice că e maior apare la televizor în penibila emisiune „Rondoul ordonă” şi înfurie populaţia: adică îl glorifică slugarnic pe generalul Victor Stănculescu (executorul lui Nicolae Ceauşescu) şi îl împroaşcă cu noroi pe generalul Ilie Ceauşescu, care a scris cărţi fundamentale despre Ardeal! Lasă, că aşa ne trebuie! Între ungurul care încearcă să înfigă o pancartă în pieptul unui ţăran român şi ticălosul ăsta care spurcă haina militară, nu-i nici o diferenţă. Iar Ilie Ceauşescu nici nu se poate apăra, zace în temniţă grea. Prin martie 1989, mă plimbam cu el şi cu maiorul Mihail Ionescu, pe străzile oraşului Göteborg, unde însoţeam echipa de fotbal Steaua Bucureşti. Era trecut de 12 noaptea, o lumină lăptoasă, picurată parcă din Aurora Nordului, făcea frigul şi mai pătrunzător, ca de cleştar, şi dinspre portul îngheţat răzbăteau miresme de peşte sărat şi de alge aduse de palele vîntului septentrional.
- Domnu’ Vadim, vor să ne termine ăştia, s-au pus pe capul nostru - îmi spunea generalul. Zilnic sîntem atacaţi în toată presa, şi din Ungaria, şi din Occident. Simt că se pregăteşte ceva foarte urît. Dar în cazul ăsta Ardealul va fi în pericol...
Am discutat mult pe tema asta. Peste zi, generalul rugase presa română să încerce să mai lămurească mass-media suedeză că lucrurile nu stau chiar aşa cum le prezintă unii, că ne-am plătit datoriile externe, că treburile se vor ameliora în România. Cel mai zelos a fost George Arion - după numai o oră, cînd a venit să-şi încaseze diurna în valoare de 9 coroane (atîta a avut fiecare ziarist, pentru 3 zile în total) a şi depus mărgică, în calitatea lui de informator şi de secretar P.C.R. la „Flacăra”.
- Tovarăşe general, am făcut treabă bună! Am stat de vorbă cu cîţiva ziarişti şi i-am lămurit!
Noaptea, după ora 1, ne-am întors înfriguraţi la hotel. În restaurant, lumea petrecea. Orchestra a cîntat în onoarea delegaţiei române „Valurile Dunării”. Generalul Ilie Ceauşescu a valsat cu o stewardesă a charterului românesc. La masa noastră, Cristian Gaţu spunea bancul lui preferat, despre un cocoşat. Au venit şi românii din Germania şi Canada, sosiţi la meci, în frunte cu Nuţu, Cenuşă şi Cocaină. Iar generalul valsa, valsa şi în toropeala care m-a cuprins la căldură, după gerul năpraznic de afară, mi s-a părut că „Valurile Dunării” nu mai sînt albastre, ci roşii, de sînge, şi Valsul lui Ivanovici se varsă încet-încet în Marşul Funebru al lui Chopin... A trecut numai 1 an de atunci. Parcă-i un secol. Şi maiorul Mihail Ionescu nu scrie un rînd în apărarea bătrînului general. Iar cei care i-au mîncat din palmă acestuia, de genul lui Arădăvoaicei sau Pricină, acum îl atacă inuman, ca să-şi scape ei pielea. Ce greu se învaţă caracterul! Unii rămîn repetenţi la examenul acesta în fiecare sesiune, de două ori pe an, pînă la moarte. Dar ziua aceasta de 21 martie 1990 e de pomină. Probabil că echinocţiul de primăvară face ca Planeta, în peregrinările ei, să fie „ştearsă” de comete şi traiectorii ciudate ale aştrilor de lumină, pe care fiinţa umană nu le poate percepe. „Pînă nu vine iarna, primăvară nu se face” - spunea Tudor Vladimirescu în Proclamaţia de la Padeş, care e un monument de limbă literară. Probabil mai trebuie să curgă ceva sînge şi lacrimi pentru a ne purifica de păcate. Dar ce dureros este! Ce mic şi înfrigurat se face sufletul în faţa uraganului care spulberă Patrii, şi Istorii, şi Destine! De la 22 decembrie 1989, acest miez de martie 1990 mi se pare cel mai important moment din noua Istorie a României. Ai impresia că lucrurile evoluează în direcţia lor, dar de fapt se produc rupturi musculare cumplite, şi mişcări de plăci tectonice care vor avea consecinţe incalculabile. Dar dacă n-ar fi existat o reacţie românească fermă?
Aproape de miezul nopţii, Televiziunea prezintă un reportaj despre armele şi muniţia confiscate de la unguri: lăzi cu cocteiluri Molotov, cuţite, topoare etc. Am tot mai mult convingerea că ungurii au vrut să mute scena Revoluţiei din Ungaria anului 1956 în România anului 1990. Nu le-a ieşit pasienţa nici atunci, nici acum.
Pe la 12 noaptea ies, în sfîrşit, să-1 plimb pe Zar. Ce cîine bun şi frumos e Zar! Cît de mult îl iubesc, cum se înghesuie el sub cearceaf (vara) şi sub pătură (iarna) şi se cuibăreşte lîngă coapsa mea, ca să fie sigur că-1 iubesc şi nu-1 părăsesc! Cînd trec prin părculeţul din Bd. Al. I. Cuza, aud strigăte puternice dinspre Piaţa Victoriei: „Pentru Ardeal! Pentru Ardeal”, precum şi „Murim, luptăm, Ardealul nu cedăm!”. Îmi creşte inima de bucurie! Aşa-i românul, cînd se enervează! Are un elan naţional pe cît de nobil, pe atît de devastator, nu-i poate sta nimeni în cale. Pentru o clipă, închid ochii şi-mi imaginez că Piaţa Victoriei nu-i altceva decît defileul de la Posada, de acum 660 de ani.
Dar, astăzi, a fost o zi plină şi pentru presa scrisă. Pe care o am în sînge. La noi, în casă, se citeau multe ziare, în special „Informaţia Bucureştiului” şi „România liberă”, dar şi „Luceafărul”. Prin anii ’50, mama îi cumpăra fratelui meu Marcu, de la chioşcul de ziare din intersecţia Rahovei cu Sebastian, „Miroir Sprint” şi „France Football” - două reviste sportive bogate în ilustraţii. Cînd am făcut şi eu ochi, eram trimis după-amiaza la debitul de tutun de pe Str. Sebastian, colţ cu Str. Maria Cunţan, să cumpăr, contra a 25 de bani, „Informaţia”. Prima rubrică la care mă repezeam era Rebusul. Cred că de acolo am deprins o mare uşurinţă de a găsi mai multe variante pentru acelaşi cuvînt, deci o dezinvoltură lingvistică specială. Prima poză mi-a apărut în presă în 1959, şi anume într-o revistă ilustrată, de sport, fotografia fiind realizată de V. Tofan - ea reprezenta mai mulţi copii în jurul unei mese de ping-pong, aflată la subsolul clădirii vechi a fabricii „Electromagnetica”. Eram foarte mîndru de publicitatea mea, cu atît mai mult cu cît, în clasa a Il-a sau a IlI-a, prichindeii din jurul meu nu puteau crede că aşa ceva e adevărat. Acum, presa a devenit un fel de a doua natură. Deşi, ceea ce se întîmplă acum la noi, în România, e un „delirium tremens” fără precedent. Citesc, de pildă, într-un ziar de astăzi că directoarea Teatrului de Păpuşi din Tîrgu Mureş, Smaranda Enache, a fost aleasă în fruntea organelor care conduc oraşul pentru că şi-a depus carnetul de partid pe 21 decembrie 1989 (?!). Atunci eu, care l-am depus în 5 iunie 1989, şi încă pe adresa lui Ceauşescu, ce-ar trebui să conduc? În rest, nimic de zis, această păpuşăreasă e o femeie frumoasă, jumătate unguroaică, jumătate româncă. Din „Caţavencu”, reiese că Virgil Andrei Vîţă a declarat, într-un interviu acordat „Gazetei de Vest”, că are 35 de ani. Numai că, acum cîteva zile, cînd se compara cu Alexandru Macedon şi Isus Christos, susţinea că are 33 de ani - sau poate că atîta cît creşteau alţii în 2 zile, el creştea în 2 ani, ca toţi Vîţii? În revista „Flacăra”, poate fi citit un interviu cu Dorin Tudoran: băiatul e tot infatuat, cum îl ştiu din 1970. Vorbeşte la persoana a III-a, despre el însuşi, ca indienii siucşi, dîndu-şi singur numele de vreo 20 de ori, de parcă ar fi vorba de vreun mit istoric. Apoi, se laudă că înainte de 1989 au venit la Bucureşti înalte oficialităţi americane, ca să-1 elibereze după o grevă a foamei de 40 de zile (?!) şi că, ulterior, miza pentru acordarea Clauzei de către americani a fost reprezentată de viza lui şi a preotului Calciu-Dumitreasa. Nu pot să mă abţin şi-mi fac cruce: el zice mereu „Dorin Tudoran a făcut...”, „Dorin Tudoran a zis...” etc. Fireşte că se ia de mine, din senin, atacîndu-i totodată pe Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan şi Mihai Ungheanu. Mai susţine că, pe 30 iunie 1984, de ziua lui de naştere, a scris ultima lui poezie. Asta da, e cel mai înţelept lucru pe care 1-a făcut! Ar fi fost şi mai înţelept dacă ar fi fost prima şi ultima lui poezie. De ce? Năvlegul n-are talent nici cît o batistă pe faţa mortului. Continuă seria luptelor literare. În „Dreptatea”, pe pagina I, Gheorghe Grigurcu îl insultă pe „rău famatul Eugen Barbu”, pe motiv că îl numea „divinul critic” pe George Călinescu, care George Călinescu (zice Grigurcu) scrisese despre comunişti etc. Dar astea sînt fleacuri. Cine e Grigurcu şi cine e Călinescu? Ce-a scris unul şi ce-a scris altul? Dumnezeule, în ce mocirlă se scufundă societatea românească, pentru vreme îndelungată!... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2404 / 01.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu