Mesaje primite de preşedintele PRM la cabinetul său din Parlamentul European

Domnule Corneliu Vadim Tudor,

Pentru că sînteţi în Parlamentul European, vă rog, apăraţi-mă. Nu vreau să mai fiu sclavul nemţilor. Toţi românii din Germania sînt discriminaţi. În schimb, nemţii au în România şi Universitate germană. În Germania nu există autonomie culturală, dar nici linişte nu am, după 20 de ani. Da, sînt total discriminat aici, dar asta nu e valabil doar pentru fraţii mei români din Valea Timocului sau din Serbia, ci se aplică la toate popoarele din Balcani.

Dacă aveţi nevoie de mai multe informaţii, nu e nici o problemă. Doamne ajută.

Cu respect,

SLOBODAN HEINE, Reprezentant al românilor discriminaţi proveniţi din Serbia

======================================

Domnule Vadim,

Salutările mele sincere! Mă numesc Vasile David, sînt dintr-un sat învecinat cu oraşul Focşani. Îmi doresc din toată inima să ştiu că aţi parcurs cu privirea aceste rînduri. De la început îmi cer scuze dacă răpesc prea mult din preţiosul dumneavoastră timp, încărcat cu probleme de interes naţional. Cred că fiecare dintre noi ar putea scrie o carte cu acelaşi titlu: „Viaţa ca un roman”. Pentru a fi înţeles mai bine şi, în acelaşi timp, să nu plictisesc prea mult, voi încerca să fac un rezumat cît mai scurt al vieţii mele. Mi-am ghidat existenţa după cîteva motto-uri: 1) omul, fiind imperfect, nu poate crea nimic perfect; 2) e mai bine să dăruieşti decît să primeşti; 3) ca să-mi dau seama că sînt prost, trebuie să-mi meargă mintea.

Apoi am încercat cît am putut ca, în timpul prezenţei mele efemere pe această „minge mare”, să nu fac să sufere pe nimeni, să nu deranjez pe nimeni. Dar se vede treaba că nu am reuşit, de vreme ce mi-am luat inima în dinţi şi m-am decis să vă scriu. Mi-a fost greu, nu vroiam să fac asta niciodată. Existenţa te pune în situaţii inedite, asta e, sper să fiu credibil. Pe lîngă celelalte activităţi, mi-am făcut un hobby din muzică. Nu am studii de specialitate, am învăţat cîte ceva de unul singur, am fost, cum se spune, un autodidact. Încet-încet, pe acordurile chitării, am început să improvizez şi versuri, care s-au strîns, s-au înmulţit. Nu ştie nimeni de ele, nu le cunoaşte decît familia mea, pentru simplul motiv că, după aşa-zisa revoluţie, mi-am luat lumea în cap şi am plecat unde am văzut cu ochii în căutarea unui El Dorado, a unui trai mai bun, mai decent. M-au purtat paşii prin Germania, Grecia, Turcia, iar de circa 12 ani mă găsesc în Italia, undeva aproape de eterna Romă. În timpul liber, am acelaşi hobby. Microbul nu moare, s-au mai născut cîteva versuri; ele sînt aşezate şi pe un stil de muzică, totul la stadiul de început, cu un receptor pus pe orgă, fredonat aşa, la rece, cum se spune. Fiind în străinătate de peste 20 ani, dorul de casă a făcut să se nască versuri precum: „Viaţa e o punte ce se-ntinde/ De la leagăn pînă la mormînt/ Anii ei se risipesc ca norii/ Iar eu rătăcesc pe-acest pămînt./Am tot colindat prin astă lume/ Ridic din sprîncene şi mă mir/ Ca să-mi fac un rost, să-mi fac un nume/ Am săpat si gropi prin cimitir”. Iar la refren: „Nu pot să rămân trist şi izolat/ Mi-e dor de ce-am lăsat în ţara mea şi am plecat/ Mi-e dor de cîmpu-i verde, de aer, de fîntîni/ Dar cei mai mult mi-e dor de scumpii mei bătrîni”. Iar în altă parte la refren scriam:  „Niciodată noi să nu uităm/ De acolo de unde plecăm/ De vecini, bunici, surori şi fraţi/ Şi de părinţii noştri bătrini şi-ndureraţi”. În altă piesă, scriu despre iubire: „Eu cînd te văd simt cum trec fiori prin mine/ Nu pot trăi o clipă fără tine/ Şi-atunci cînd eşti departe mi-e greu să şi zîmbesc/ Uite-aşa îmi pierd capul căci prea mult te iubesc”. Altundeva, la refren: „Din umbra iubirii apar/ Şi vin către tine alene/ Tu eşti pentru mine altar/ Cu inimă, buze şi gene/ Şi-atunci cînd sigur ne vom duce/ Şi n-o să mai trăim/ Ne-or face o singură cruce/ Nicicind să nu ne despărţim”. Iar în altă parte: „Lasă-mă să stau cu tine/ Toată viaţa mea te voi iubi/ Nu-ncerca să fugi de mine/ Că oricum te voi găsi”. După care, la alt refren, mă dau un pic la... pahare: „Hai să bem, să bem un păhărel/ Să ne mai înveselim niţel/ Timpul azi uşor s-a risipit/ Şi sănătoşi cu toţi ne-am întîlnit/ Cu amicii mei eu astăzi cînt/ E-o minune viaţa pe pămînt/ Şi atunci cînd noi nu vom mai fi/îAcolo, sus, cu toţi ne-om întîlni”. Am avut cîţiva buni amici care au trecut de foarte tineri în lumea celor drepţi, unul era deosebit de talentat la chitară, iar celălalt era poliţist. Sărmanul Silviu Dediu avea 2 copii, de 3 şi de 6 ani cred. Anul acesta, în luna august, am venit în ţară şi am trecut şi pe la e1. Părintele Cleopa spunea că devii filozof dacă din cînd în cînd treci prin cimitire. Asta e viaţa, m-au năpădit lacrimile, datorită lor s-au născut versurile: „Unde sînteţi voi, ce-aţi fost ca şi noi în viaţă/ De ce nu vreţi să ne vorbiţi prin zidul de ceaţă/ Poate că acum sînteţi dincolo de lună/ Dar va veni o sfîntă zi cînd vom fi împreună”. Iarna îmi place cel mai mult, mă răscoleşte, am să scriu tot cîntecul: „Ninge peste mine/ Ninge peste noi/ Ninge peste tine/ Peste amîndoi/ Ninge, fulgii mari/ Cad peste cărări/ Şi sînt tot mai rari/ Printre sărutări/ Ninge ca atunci/ Cînd eu nu eram/ Cînd era în ceruri/ Soarta lui Adam/ Azi ninge cu fulgi negri/ Derdeluş de smoală/ Copiii de spaimă/ Nu mai merg la şcoală/ Va ninge mereu/ De-acum înainte/ Copiii cînta-vor/ Eterne colinde”. Şi sînt mai multe, nu vreau să epatez, nu vreau să mă înjuraţi (spun asta pentru că ştiu că nu o faceţi niciodată). Cum spuneam mai înainte, totul trebuie pus la punct, şlefuit bine. Sincer să fiu, ascultînd tot felul de muzică, ar face faţă dacă le-am scoate pe piaţă. Şi acum, am să încerc să vă rog un lucru foarte important. Sîntem cu toţii oameni, trebuie să apelăm unii la alţii indiferent de nivelul la care se află unul sau altul. Eu am învăţat multe lucruri din revistă, şi nu cred că numai eu. Am crescut cu articolele dumneavoastră, îmi vibrează şi acum inima la fiecare cuvînt. Sînt ani de zile, cred că am început să cunosc o parte mică din sufletul, din zbuciumul domniei-voastre. Ce se întîmplă? Mă găsesc într-o dilemă: cum această aşa-zisă criză a afectat şi sectorul în care lucram, cu o firmă de construcţii în întreţinere la Regione Lazio-Roma, am rămas fără muncă. Iar dacă în Italia nu munceşti,eşti terminat, ca peste tot de altfel. M-aş întoarce acasă, dar sînt presat de cîteva lucruri: băieţelul meu de 3 ani este la grădiniţă aici, dar pentru că suferă de perturbare de creştere, are nevoie de un profesor di sustinere, cum zic ei, pentru a-1 ajuta. Nu pot acum să-1 mut de colo-colo, iar eu sînt în anul III la Institutul „Leon Battista Alberti” de la Roma, geometrie, cursuri serale,de la orele 18 la 23. E obositor, dar fără sacrificii nu rezolvi nimic, asta ar însemna să renunţ şi la şcoală dacă aş veni acasă. Apoi, am luat o maşină aici, cu un credit de la bancă, bani pe care trebuie să-i restitui în 4 ani. Aşa că, una peste alta, sînt constrins să mai stau pe aici, măcar pînă termin facultatea. Nu cer nici un ban, nici un sfanţ, nimic material, doar ca prin cunoştinţele dumneavoastră să găsesc un loc de muncă la Roma, indiferent de sector, şi prin canalele de epurare. Nu mi-e teamă de nimic, decît de Dumnezeu. Gata, ce-i mult strică. Aştept cu sufletul la gură un răspuns. Aveţi grijă de dumneavoastră. Doamne ajută la toată lumea.

Cu respect.

VASILE DAVID

Ziarul TRICOLORUL, nr 2303 / 27.10.2011