Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (III)

 

25 decembrie 1989. Sfînta zi de Crăciun. Unde sînt iernile copilăriei? De ani de zile, ciclurile parcă s-au inversat: avem zăpadă de Paşte şi soare de Crăciun. O pojghiţă subţire de gheaţă s-a aşezat, totuşi, pe lîngă şanţurile cu apă, pe sub balcoanele unde s-a mai spălat un covor. Timid şi fără vlagă, se aude un dangăt de clopot. Cred că vine de la Biserica de pe Bd. Titulescu, zidită tot de Mareşalul Antonescu, ca şi aceea din Str. Sebastian, unde am copilărit. La doi paşi de ea locuia, într-un bloc nou, venerabilul Ion Clopoţel, unul din făurarii Unirii de la 1 decembrie 1918. Noroc că am apucat să-i dăm un premiu la „Săptămîna“, cu vreo 3 ani în urmă. Vobeam cu el la telefon ba de una, ba de alta, iar ultima oară mi-a spus, în duiosul lui grai ardelenesc: „La bună vedere, dragule!“. L-am mai văzut o dată, ce-i drept, dar vederea n-a fost prea bună, pentru că abia mergea, îl ducea de braţ fiica sa, profesoara Maior, după care am citit în „România liberă“, la Mica Publicitate, că bătrînul acela falnic, cu nume frumos ca un cîmp de flori smălţuit, s-a stins. Astăzi, Clopotul mare de la Biserică îmi aduce aminte de Clopoţel, care putrezeşte în pămîntul îngheţat al Bucureştilor, ca atîţia fii ai Ardealului, ai Moldovei şi-ai Olteniei, pe care i-a smuls destinul din matricea lor şi zac aici, într-un oraş turcit. Mă dezmeticesc greu. Îl sun pe tata să-i spun „La Mulţi Ani!“. Ca de obicei, răspunsul lui e acesta: „Ai grijă de tine, copilul tatii. Rugaţi-vă la Dumnezeu. Eu am de toate, slavă Domnului!“. A venit de la Adunare, e deja ora 1. „Şi cine-a mai fost, tată, la Adunare?“ – îl întreb, tot ca de obicei, duminica. „Lume multă, taică, şi din America, şi din Elveţia. Fratele David nici acum n-a primit casă, are 5 copii, poate te mai interesezi ...“. Sună la uşă administratorul blocului, bătrînul Predescu. E forfotă teribilă, monşer, trebuie să facem de gardă la uşa de la intrare, mişună teroriştii, sar de pe un bloc pe altul, minune mare! Cît de puţin pregătiţi sîntem pentru asemenea încercări ale vieţii! Toată experienţa noastră, toată ştiinţa de carte, toate obişnuinţele umane nu mai fac două parale. Un glonţ bezmetic poate să rupă lanţul cîtorva zeci de generaţii. Am o sabie căzăcească în casă, pe care e încrustat anul 1912. Mi-a dăruit-o Soby Cseh, de ziua mea. S-o iau? Să n-o iau? Mai bine n-o iau, mă mai fac de rîs. De cine să mă apăr cu ea? De mitraliere? De oamenii-panteră care sar din bloc în bloc? Unul chiar a fost văzut în zori pe blocul nostru. Oricum, la zvonistică sîntem campioni mondiali. Afară, la intrare, o tînără familie de artişti plastici – soţ şi soţie – ţine o şuetă cu un amic. Stăm de atîţia ani în bloc şi nici acum nu ştiu cum îi cheamă. În ultimele zile au intrat în vorbă cu mine, deşi e limpede că nu mă agreează. Mi se spune că pe partenerul lor de discuţii îl cheamă Cătălin Iorgulescu. E plin de importanţă, aud că ar fi preluat puterea (?!) la Primăria Sectorului 1. În numai 3 zile au răsărit, precum ciupercile, nişte activişti de tip nou, cu cearcăne de nesomn la ochi, nebărbieriţi, dar hotărîţi să apere cuceririle. Care cuceriri? Consemnul nostru, al locatarilor, e să închidem uşa de jos cu cheia. Zi şi noapte. Nu lăsăm înăuntru decît „riveranii“, adică locatarii. Mai îmi ţine de urît Nelu Tudorancea. În urmă cu vreo 2 ani, m-am luptat să-l scap de puşcărie. Era un simplu tehnician pe la Ministerul Turismului, aranja antene şi reţele video. A fost arestat fără nici un motiv, se pare că-i împrumutase generalului Ilie Ceauşescu cîteva videocasete cu filme artistice, necesare circuitului interior al hotelurilor, pentru turiştii străini. Şefii Ministerului de Interne, Tudor Postelnicu şi Constantin Nuţă, urîndu-l de moarte pe Ilie Ceauşescu (în special datorită... fotbalului!), s-au răzbunat pe acarul Păun, sărăntocul de Tudorancea. În fiecare zi, nevasta deţinutului venea să mă roage să-l ajut. I-am trimis atunci o scrisoare lui Ion Coman, în care îi ceream să intervină pentru eliberarea omului. Ca de obicei, Ion Coman n-a intervenit. Chiar aşa: de ce să-şi pună el pielea la saramură? Le-am scris atunci lui Marin Bărbulescu, lui Iulian Vlad, dar pe unde n-am intervenit? Singurul care a avut curajul să se amestece a fost tot bravul general Valeriu Buzea. Deşi era la pensie, Buzea a acţionat pe lîngă foştii lui subalterni şi a reuşit eliberarea nevinovatului, chiar înainte de Paşte. A petrecut omul acasă 6 zile fericite, după care a fost arestat din nou. Am bătut iar pe la toate uşile, fiindcă nu-mi place să las ceva nerezolvat. Urmarea a fost că m-am pomenit chemat la Inspectoratul General al Miliţiei, de către Nuţă. Era de faţă şi colonelul Baciu, în doliu, îi murise soţia. Generalul Nuţă s-a purtat ca o bestie. Urla ca un dement, că de ce mă amestec, că s-ar putea să fiu închis (?!) pentru trafic de influenţă. I-am răspuns răspicat: „Tovarăşe general, de ce-mi faceţi mie una ca asta? De ce strigaţi? La mine nu strigă nimeni în ţara asta, e clar? La revedere!“. Am dat să plec, dar el, ţiganul din Brăneşti, avea ordin să mă ţină acolo, să mă reeduce, să raporteze că am băgat la cap şi că m-am pătruns de importanţa covărşitoare a Ministerului de Interne. Am continuat: „Ce faceţi, domnilor? mă reţineţi aici? Vreţi să iasă un scandal naţional? De ce mă ameninţi d-ta pe mine, tovarăşe Nuţă, că pot fi arestat? Ştii cînd să mă acuzi de trafic de influenţă? Atunci cînd se va dovedi că am tras vreun folos de pe urma intervenţiei mele. Deocamdată, eu am rugat, total dezinteresat, să fie pus în libertate un om nevinovat, care e şi grav bolnav!“. Pînă la urmă, după vreo 10 luni de anchetă şi bătăi, Tudorancea a fost eliberat. I s-a imputat un prejudiciu de... 600 de lei! Fără să vreau, cînd l-am văzut pe Postelnicu arestat, la televizor, m-am gîndit la acest ţăran român isteţ şi curat, Tudorancea, care a pătimit în închisoare din cauza lui. Uite cum se scrie Istoria şi cum se întoarce roata!

Am isprăvit cu garda. E ora 6 după-amiază. S-a întunecat. Cineva lipeşte un „fluturaş“ pe stîlpul din faţa blocului. Curios, mă duc să văd despre ce e vorba. A renăscut Partidul Ţărănist! Printre semnături, văd numele prietenului meu, poetul Ioan Alexandru. O bucurie secretă îmi inundă inima. Carevasăzică, mişcarea naţionalistă s-a deşteptat! Înseamnă că nu vom intra iar sub cizma rusească a lui Dan Deşliu şi Silviu Brucan! Seara, soră-mea Lidia ne cheamă să petrecem Crăciunul la ea. Cine mai are timp să petreacă? Ne ducem, totuşi. Pe-aici, pe la Gara de Nord, se trage ca la bătălia de tancuri de la Kursk-Orel. Văd că maşina mea ARO (cumpărată în 1986, cu bani împrumutaţi de la toţi fraţii, 116.000 lei) are o gaură de glonţ în portiera dreaptă. Liviu, bărbatul soră-mii, îmi spune că în timp ce era parcată la ei, la Ho Şi Min, maşina a fost lovită de un glonţ tras de la M.Ap.N. Din vorbă-n vorbă, aflu că ieri a venit Procuratura Militară la ei, să-i ancheteze. De ce? Făcuse o turnătorie o familie de la etaj, Rodica şi Cristian Lupşa, amîndoi geologi, cu menţiunea că ea provine dintre ceangăi, la ei în casă se vorbeşte ungureşte. Cei doi o acuzaseră pe soră-mea că la ea acasă e depozit de arme şi că se trage împotriva M.Ap.N. Îl mai acuzaseră şi pe un alt vecin, colonelul Voiculescu, care lucra la Direcţia a V-a. În realitate, aşa după cum şi-au dat seama toţi locatarii din acel scuar de militari, tocmai ei, aceşti Lupşa, au tras două zile şi două nopţi din podul casei clădirii împotriva unităţii militare de pază, de peste drum de M.Ap.N. În mai multe rînduri, vecinii îl văzuseră pe fratele individei, un honved sadea, student la Politehnică, aducînd arme la locuinţa soră-sii, după care se urcau în pod şi trăgeau în soldaţi. Cîţi or fi omorît? De ce-or fi dat vina pe noi? Numai pentru că vin eu aici, au sarcină, cumva, să se răzbune pe mine?

26 decembrie 1989. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să vorbesc cu Patriarhul Teoctist. Îi dau telefon. „Spune, Preafericite, eu am fost pînă acum de partea Bisericii sau împotriva ei?“ Capul Bisericii Ortodoxe îmi răspunde, cu blîndeţea-i recunoscută: „Ai fost mereu de partea noastră, eu ştiu asta. Dacă e nevoie, voi mărturisi“. Au început să apară atacuri împotriva mea, cum că aş fi fost de acord cu demolarea unor biserici. Delirul e total. Eu să fiu de acord cu o asemenea barbarie? De unde şi pînă unde? Articolul „Minciuna are picioare scurte“, publicat în 1985, nu justifica nici un fel de demolare de biserici, ci pleda pentru edificarea unui Centru Civil modern, de care oraşul nostru fanariot avea atîta nevoie. Înainte de a-l publica, am arătat textul istoricului Panait I. Panait (directorul Muzeului de Istorie a Capitalei) şi arhitectului-şef al Bucureştilor, Paul Focşa, fiul savantului Gheorghe Focşa, care a condus timp de 30 de ani Muzeul Satului. Amîndoi l-au citit şi m-au felicitat, acelea erau problemele adevărate ale oraşului. Că n-am fost de acord cu demolările reiese şi din protestele mele publice împotriva dărîmării Mînăstirii Văcăreşti şi a Bisericii Sfînta Vineri, ca şi din intervenţiile mele încăpăţînate pentru salvarea Bisericilor Mihai Vodă, Sfîntul Gheorghe Nou, Cuibul cu Barză, Domniţa Bălaşa, Colţea, Antim etc. „Prefericite, m-au năpădit duşmanii din toate părţile şi voi nu mă ajutaţi...“ Preaferictul rîde şi-mi vorbeşte în pilde: „Stai liniştit, Domnul este păstorul nostru, este un timp pentru toate. Mai dă-mi telefon, la revedere“.

E marţi, a doua zi de Crăciun. Televiziunea nu mai conteneşte cu colinde, icoane, sănii cu zurgălăi. E o feerie, mi se umple sufletul de bucurie. Privesc cu multă milă la majoritatea crainicilor şi prezentatorilor TV, care fac eforturi paranormale de a părea altceva decît sînt, de a arăta că i-a silit cineva să lucreze cum au lucrat, să vorbească cum au vorbit. Cîtă laşitate! Ce spectacol dezgustător! Dacă nu vă plăcea, de ce-aţi rămas la Televiziune, oameni buni? V-a legat cineva de scaunul de speaker ca de scaunul electric? Telefonez la Patronul acasă, să mergem la redacţie, cum ne era vorba. Îmi răspunde Marga: „Eugen a plecat, cred că a şi ajuns!“. Rămîn perplex. „Cum a plecat, doar era vorba să vin să-l iau, să mergem împreună!“ Femeie cu tact, Marga găseşte o formulă inteligentă de a mă pune în gardă: „A vorbit cu Cloanţa la telefon, se pare că sînt nişte probleme pe-acolo, du-te şi tu şi vezi...“. Cloanţa (de la Baba Cloanţa) e Ileana Lucaciu. Încă sînt la soră-mea acasă. Iau troleibuzul de la Ho Şi Min şi cobor la Primărie. Apoi pornesc pe jos. E un frig pătrunzător. Cişmigiul are urme de promoroacă. Ce fericit eram cînd îl străbăteam, în urmă cu 25 de ani, spre Liceul Bălcescu! Ce treabă aveam? Îmi măsuram creşterea, din mers, la nivelul crengilor şi al nodurilor din copaci. Pe la ora 12 mă aşezam pe o bancă, lîngă vreun pensionar cu tranzistor, şi ascultam „Bijuteriile muzicale“, Jules Massenet, De Falla, Beethoven, Smetana, Schubert, Constantin Dimitrescu cu al său „Dans ţărănesc“. Acum am un gol în suflet. Mi s-a infuzat brusc o mare vinovăţie, cineva a avut abilitatea diabolică de a transfera moartea unor copii în seama noastră, a cîtorva scriitori. Automat, tot ce-a avut o mică tangenţă cu Ceauşescu, a devenit CRIMINAL. Şi nici măcar nu i-am strîns mîna omului, nu l-am cunoscut! Şi cine mă acuză? Lingăii lui Stalin! Cînd ajung la Expres-ul de vizavi de „Gambrinus“ dau nas în nas cu Răzvan Theodorescu. Are pe ochi o pălărie în carouri, după acea imposibilă modă englezească. „Răzvane, a început haita să mă sfîşie. Apar articole cum că eu aş fi încuviinţat demolarea monumentelor...“ Amicul meu rîde: „Fugi de-aici, cum o să spună aşa? Să mă întrebe pe mine, domnule, cum ne-am zbătut amîndoi pentru Văcăreşti şi Mihai Vodă, dar nici nu se discută!“. Neîndoielnic, Răzvan e un om de carte. Nu e el Iorga, cum poate ar vrea să pară, cînd vorbeşte parcă se screme la ploscă, dar, oricum, e cu un cap peste trepăduşii ăştia de pe la tot felul de institute şi muzee, care n-au produs decît mătreaţă. Într-adevăr, în ultimii ani, de cîte ori mă vedeam pe străzile urbei, întîmplător, cu Răzvan Theodorescu, ne salutam cu un fel de parolă. Eu îi ziceam: „Sfînta Vineri!“. Iar el îmi răspundea: „Mihai Vodă!“. La scena asta, petrecută o dată chiar în faţa Editurii „Cartea Românească“, mai exact a Fondului Literar (de unde ne luaserăm nişte mărunte drepturi de autor), a asistat uimit şi dramaturgul Iosif Naghiu, cu care stăteam de vorbă. „Ce-i cu voi, bă, de ce vă salutaţi aşa?“ – ne-a întrebat Ioşca. L-am lămurit că acela e modul nostru de a ne informa reciproc asupra demersurilor pe care le-am făcut, în ultimele zile, cu privire la salvarea unor biserici. Dar, cine le mai ştie pe toate astea? Au apărut răfuitorii, inchizitorii, nucile alea găunoase, pe care nu le băga nimeni în seamă, fiindcă n-aveau nici o valoare, deşi ele se ameţeau cu iluzia că sînt dizidenţi, rezistenţi, anticomunişti. Ajung la redacţie. Intru la Patron în birou. Aici, şedinţă de taină: Eugen Barbu, Ileana Lucaciu, Cristina Angelescu, Narcis Zărnescu, M.N. Rusu, Raluca Bungărzan, dactilografele. „Patroane, de ce n-a apărut şi revista noastră? Poate că nu trebuia să-i ziceţi «Săptămîna liberă», o să se nască tot felul de glume...“ Nici un răspuns. Simt că e o atmosferă încărcată. Mi se ascunde ceva. Patronul îi spune secretarei de partid, Ileana Lucaiu: „Ar fi bine să-i spunem, ca să ştim o socoteală...“. Cloanţa, cea pe care atît am ajutat-o în viaţă, ba cu paşapoarte, ba cu problemele copiilor, ba cu funcţia de secretar general de redacţie, cînd l-am convins pe Constantin Mitea, în sfîrşit, ba cu atîtea filme pe videocasete, are bucuria nedisimulată de a-mi şuiera prin dantura ei cabalină: „Tipografii au declarat că nu vor scoate revista noastră dacă mai scrii tu în ea!“. Aha, deci asta era. De fapt, nu putea fi vorba de toţi tipografii, pentru că oamenii mă iubeau, îi ajutasem pe atîţia dintre ei, iar articolele mele de sport le răcoriseră sufletul în ultimii ani. Era vorba doar de un maistru pe nume Borangic, un derbedeu cu care avusesem în urmă cu cîţiva ani o ceartă, pentru că fura mii de exemplare din „Săptămîna“ şi ne mai şi înjura pe la colţuri. Am primit cu bărbăţie vestea: „Vai de ţara unde nişte tipografi îi pot judeca şi interzice pe scriitori!“. Am părăsit biroul acela, de care mă leagă amintirile a 14 ani de viaţă, din 1976. M-am întors la Lidia. „S-a dat caseta cu procesul lui Ceauşescu?“ – asta a fost prima întrebare pe care am pus-o, dat fiind faptul că în noaptea precedentă se tot anunţase că se va difuza. Nu, încă nu s-a transmis. Într-un tîrziu, după nenumărate anunţuri şi preparative, crainicul Petre Popescu anunţă că are marea plăcere şi bucurie (?!) de a difuza caseta cu procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu. Ce ruşine! Cum poate un om, care l-a slujit ani de zile pe Ceauşescu, să jubileze la moartea lui, petrecută în Sfînta Zi de Crăciun? Urmărim înregistrarea cu sufletul la gură. Ceauşescu e de o demnitate extraordinară. Nu reiese clar cînd au fost făcute cele 60.000 de victime – în ultimele zile sau în cei 25 de ani de domnie? Îngrozitor de enervant şeful completului de judecată, nu-i văd chipul, nu i se aude decît vocea. Vorbeşte ca un bădăran, el dă spectacol, ştie că e filmat. Mai izbuteşte să mă calce pe nervi avocatul apărării, care de fapt îl acuză cel mai tare pe Ceauşescu. Ce mascaradă! Încă mai sper că nu-i adevărat. „Nu-i adevărat, Cornel – îmi spune sora mea – ăsta nu-i Ceauşescu, e o dublură a lui. Păi ce, aşa arată el?“ Am ajuns şi la final. Dintr-un cadavru cu haina ferfeniţă, se ridică fumegarea gloanţelor, ca negura peste un munte. De ce nu s-o fi filmat întreaga execuţie? „Din păcate, el este, Lidia. Uite-i haina şi căptuşeala, uite-i cravata grená, el a mai apărut cu astea. Ce scrie Pacepa, că zilnic i se ardeau hainele pentru protecţie, e o scorneală. L-au împuşcat ca pe un cîine!...“ (Va urma)

Explicaţii poze: „Pavană pentru copiii săraci ai lumii“ este, în mare  măsură, autobiografică. Fiindcă poetul a fost un copil foarte sărac. Aşa după cum se poate vedea şi din  fotografia făcută de iubita lui mamă, în Poiana Braşov, în vara anului 1960. Hăinuţele de pe el erau trase la maşina de cusut de tatăl lui.

Cele mai frumoase şi mai răcoroase excursii erau acelea de pe Tîmpa. Pînă  sus, în vîrf, unde se mai văd şi acum ruinele statuii lui Arpad, pe care a dărîmat-o, cu tunurile, Armata Română, în toamna anului 1916, cînd a dezrobit Braşovul. Iată ce scrie Al. Marghiloman în  „Jurnalul“ său („Note politice“) în dreptul zilei de 2 septembrie 1916: „Prima grija a lui Crăiniceanu, după ce şi-a luat comanda: un inginer de mine, două zile de sforţări şi de detunături şi foarte mulţi bani, pentru a dărîma statuia lui Arpad la Braşov“. În imagine: tata-mare, mama, mătuşa Zîna, vărul Corneluş şi un Corneliu mai mare. Şi cum să nu devină acesta naţionalist, cînd maică-sa şi ta-su mare îl duceau, de mic, la asemenea relicve?

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2304 / 28.10.2011