Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (II)

23 decembrie 1989. Am dormit puţin. Aproape toată noaptea trecută ne-am uitat la televizor. Nici acum nu-mi revin, tot am impresia că nu-i adevărat. Doamne, ce gînduri ai cu ţara asta? Întreaga noapte s-a tras în neştire, mai ales în zona Gării de Nord. Pretutindeni se vorbeşte de terorişti, de „copii ai lui Ceauşescu“, adică orfani arabi care au fost crescuţi aici şi i-au jurat credinţă. Dar unde o fi Ceauşescu? Şi de ce a trebuit să dispară în sus cu elicopterul, cînd putea să dispară în jos, prin labirinturile interminabile ale Bucureştilor? Cine l-a sfătuit? Pe la 7 dimineaţa ies cu căţeii afară. Încă mai răsună împuşcături, sporadic. Zar, dalmaţianul, trage de zgardă ca un nebun, să reintre în bloc. Ceilalţi doi – Lupuşorul şi Stela – sînt înlemniţi de frică, se furişează pe după colţuri, nu sînt în apele lor.

Nu-mi iese din minte scena de azi-noapte de la Televiziune: în studioul 4 s-a stins lumina, eram cu toţii siguri că atacatorii vor năvăli şi îi vor face chisăliţă pe cei prezenţi, dar totul s-a terminat în mod fericit, a apărut de cîteva ori căpitanul ăla tînăr, cu diagonală pe piept şi uniformă nou-nouţă, ca la filmare, şi a rostit radios: „Situaţia e sub control, n-aveţi nici o grijă!“. Totuşi, dacă cineva ar fi dorit să oprească emisia, n-ar fi tras mai întîi în antena de pe turnul Televiziunii, n-ar fi aruncat în aer reţeaua electrică? După-amiază, mă pomenesc cu fratele meu, Marcu, şi cu prietenul lui din copilărie, Marin Mirea. Amîndoi sînt îmbrăcaţi în uniformă de luptă. E alarmă de război. Abia acum, cînd îl văd cu ţinuta asta marţială, îmi dau seama că situaţia e de o gravitate extraordinară. Marcu îmi spune: „Poate că era mai bine, cînd ai fost ultimele dăţi cu echipele de fotbal, să fi rămas în străinătate. Te întorceai după un an-doi, s-ar mai fi liniştit treburile. În ochii oamenilor, tu şi Barbu tot de-ai Puterii sînteţi, deşi aţi făcut cele mai curajoase acţiuni“. I-am răspuns cu calm: „De ce, Marcule, să rămîn în străinătate? N-am rămas eu în primăvara lui 1979, cînd cei de la Universitatea din Viena mă rugau să mai stau, să-mi dau doctoratul în filozofie, sau în Istorie. Şi uite că m-am întors, aici e ţara mea. În definitiv, ce-am făcut eu? Am omorît oameni? Uitaţi-vă şi voi unde locuiesc, într-un bloc prăpădit, cu 14 staţii de tramvaie şi de autobuze sub geam şi cu o benzinărie alături. Am fost eu un profitor?“. Intervine Marinică, inteligent şi civilizat, ca întotdeauna: „Corneluş, stai liniştit, Armata ţine la tine, te vom apăra noi“. Armata, Marea Mută! Ce ciudat sună acum expresia asta! Ani de zile n-o lua nimeni în seamă, era batjocorită şi alimenta cele mai stupide bancuri, iar astăzi toată lumea îşi leagă speranţele de ea. Prin 1987, cînd o duceam pe mama la Spitalul Fundeni, cu Dacia roşie şi ruginită a lui Marcu, ea îi reproşa acestuia, că năduf: „Voi sînteţi de vină, Armata! Aveţi arme şi nu-l împuşcaţi pe nebunul ăsta, proştilor!“. Ea vorbea aşa, care n-ar fi omorît nici o furnică. Pe urmă, revenea la sentimente mai bune, iar atunci cînd intervenea şi tata, în reuniunile noastre de familie, concluzia lor era cam asta: „Lasă, că merge şi aşa, cine vreţi voi să vie? Ruşii? Dă-i încolo de nenorociţi! Americanii şi englezii? Ne-au vîndut tot timpul! Măcar ăsta-i nebunul nostru, a făcut şi lucruri bune pentru ţară. Dacă nu era regimul ăsta, n-ajungeaţi voi, copiii unui amărît de croitor, la şcoli înalte!“. Astăzi mama nu mai este. Refuz să pronunţ sau să mai scriu cuvîntul „moartă“. Ea nu mai este, nu poate fi „moartă“. O forţă mai puternică decît fluidul meu vital mă învăluie şi mă face să trăiesc în credinţa că Dumnezeu a chemat-o la El şi că ea vede şi judecă tot. Îi spun lui Marinică: „Ascultă la mine, toată debandada asta se va termina şi ai să vezi că tot noi, românii, o să venim la Putere!“. Acum au plecat. Se duc la Minister. Parcă mă încearcă o undă de regret că nu mai fumez. M-am lăsat în iunie 1989, fumam ca un turc. Şi uite că trăiesc încercări unice într-o viaţă de om şi n-am cîrja de sprijin, care era odinioară ţigara. Dar mă ţin tare. Primesc mai multe telefoane. Foştii mei colegi de la „România liberă“, Ion Bocioacă şi Marius Georgescu, mă sună şi mi-l dau pe... Băcanu! Schimbăm cîteva cuvinte, de îmbărbătare reciprocă. A fost eliberat şi Mihai Creangă. La începutul anului, după cîteva săptămîni de la arestarea lui Creangă, pe la 12 noaptea, pe cînd îmi plimbam căţeluşii, am simţi un imbold năvalnic să-i fac o vizită (stă la două blocuri de mine), să-i întreb familia dacă are nevoie de vreun ajutor. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus. Acasă nu erau decît băiatul lui şi o bunică. Am vorbit în şoaptă, în bucătărie. Am riscat, dar aşa sînt eu. Un prieten din Televiziune îmi relatează o întîmplare incredibilă: „Un medic ginecolog şi soţia sa, oameni cam de vreo 60 de ani, care locuiesc într-o vilă pe Str. Teheran, au fost sfătuiţi de un grup de militari să iasă discret din vilă, pe lîngă casă. Le-au spus că au informaţii precise că în casa lor se ascund terorişti. Cei doi au ieşit în mare grabă, cu ce aveau pe ei, nişte halate de casă. Imediat cum au ajuns în stradă, soldaţii au pus tunul pe casă şi au făcut-o praf. Medicul a făcut infarct, e la spital“. Zvonistica e în floare, nu mai ştii ce e adevărat şi ce nu. Bine, oricum, că funcţionează tefefoanele. Dar, ce straniu! Toată perioada noiembrie-decembrie, telefoanele din zona C.C. al P.C.R. n-au mers, ori au mers cu toane, se spunea că sînt defecţiuni la cablurile subterane. Ştiu asta de la fata care joacă în piesa mea, Ortansa Stănescu, stă în Blocul Eva; a avut telefonul defect vreo două luni, am tot încercat s-o ajut, dar fără succes, pentru ca acum să constate că telefonul şi-a revenit ca prin farmec. Aflu de la Robi Urs, conferenţiar la A.S.E., care locuieşte lîngă Televiziune, că nişte ofiţeri şi soldaţi i-au furat tot ce avea în casă, bucată cu bucată, sub ochii lui, au încărcat totul într-un camion şi duşi au fost! Vorbesc cu Marga şi cu Eugen la telefon. Înţeleg că prin zona lor, pe la Piaţa Romană, se trage în delir. De altfel, nici nu trebuie să-mi spună ei, fiindcă se aude în aparat. „Vadime, ce zici, mă, ce ne-a făcut nebunul ăsta de Ceauşescu?“ – mă întreabă Barbu. Îi răspund ce i-am răspuns şi lui Ioan Alexandru, în 20 decembrie, în faţa Casei Scînteii: „Domnule, n-am nici o vină, aşa e cînd sifilisul se urcă la cap şi devine politică de stat! L-am iubit pe omul ăsta, dar între timp s-a înălţat la cer şi, de fapt, noi vorbim despre doi Ceauşescu – unul de pînă la 1984, iar altul ...“. Lidia îmi telefonează şi mă invită să stau la ea, în Drumul Taberei. Adevărul este că s-au înmulţit telefoanele de ameninţare. Se aude că prin oraş au început să se plătească poliţe. Nu ştiu dacă e adevărat, dar un redactor din Televiziune ar fi fost ucis, din răzbunare. Îi spun soră-mii că nu vin decît cu cei trei căţeluşi ai mei. Nici ea n-o duce mai bine, tot în două camere de bloc locuieşte, cu bărbatul ei. Pînă la urmă, spre seară, ne ducem la ea. Poate va trece ceasul rău. S-a tras toată noaptea. În răstimpuri, Marcu traversează strada, de la Minister, şi vine la noi, în Ho Şi Min. E clar că îi atacă cineva, dar nu se ştie cine. La televizor, parcă s-a mai ordonat puţin haosul. Apar profesioniştii. Fostul poet stalinist Dan Deşliu dă să citească o „listă neagră“, de scriitori şi artişti colaboraţionişti, care, în mintea lui, ar trebui să aibă soarta acelora care au colaborat cu nazismul (?!). Ce nemernic! L-a oprit cineva la timp.

24 decembrie 1989. În zori, Lidia ne cheamă afară, pe mine şi pe nevastă-mea, să vedem un spectacol rar: vreo 7-8 terorişti împuşcaţi în spatele casei sale, pe trotuarul de peste drum de M.Ap.N. Ne spune că lumea trece pe lîngă cadavrele lor şi le scuipă, le bagă monede în gură. Nu ne ducem să ne uităm, n-avem asemenea curiozităţi morbide. E Ajun de Crăciun. Acum îşi serba mama ziua numelui, de Sfînta Eugenia. Pentru prima oară de un an încoace, de cînd s-a înălţat la Domnul, încerc un sentiment ciudat, de care nu m-aş fi crezut capabil: mă bucur că nu trăieşte şi că nu poate vedea tragediile astea! Cum le potriveşte Dumnezeu pe toate! În decembrie 1988, pe cînd ea agoniza la Fundeni, într-o bună zi a venit acolo şi Elena Ceauşescu. Şi-a făcut o ecografie la doctorul Gh. Jovin, precum şi un set de analize. În disperarea mea că o pierd pe mama, m-am gîndit că moartea nu alege şi că ar fi posibil ca nevasta lui Ceauşescu, mai tînără şi mai îngrijită decît ea, să dispară prima.

Dar n-a fost să fie. Pe unde s-o ascunde cuplul prezidenţial? Mai mult ca sigur, nu mai e în ţară. Îmi iau nevasta, căţeii şi plec acasă. Riscurile să mor împuşcat sînt mai mari lîngă M.Ap.N. decît lîngă Podul Basarab. Seara mă pomenesc sunat, tocmai de la Oradea, de Emeric Jenei. Mă încurajează şi îmi spune că va fi mereu alături de mine, că nu uită ce am făcut pentru fotbalul românesc. Ce om de caracter! Nu-l voi uita niciodată pentru sprijinul ăsta frăţesc. La radio şi la televizor se transmit cîntece de Crăciun. O minunăţie! Măcar pentru asta, şi tot trebuia să se schimbe ceva în România. Vorbesc cu tata la telefon, îi urez „La Mulţi Ani!“, îl întreb dacă are nevoie de ceva. El se roagă acum pentru toată familia. Am mai rămas numai cu 2 genunchi, din cei 4 genunchi părinteşti, care se aşează pe podea, în rugăciune. Sînt atît de confuz, de tulburat! Fac eforturi să-mi amintesc de unde ştiu titlul „Crăciun însîngerat“ – e carte, e film, e piesă de teatru? Indiferent ce o fi, la noi, acum, e realitate. Se moare pe capete. La Gara de Nord, cel puţin, e un bombardament inimaginabil. Cine să mai umble cu colindul, pe vremurile astea de prăpăd? Şi totuşi, ţigănuşii de pe stradă, Ionuţ, Nicuşor şi încă vreo cîţiva, sună la uşă. Mai vin şi alţi copii, de pe la blocurile învecinate. Nu prea ştiu ei să cînte aşa cum cîntam eu cu amicul meu, Liviu Beldiman, pe la cumpăna anilor ’50-’60, dar măcar se străduiesc. E sărăcie în casa mea, dar ceva bănuţi, bomboane, covrigi şi alte daruri tot se mai găsesc. Nu-mi ies din minte colindele pe care în seara de 16 decenmbrie mi le-au intonat la uşă nişte studenţi la Teologie. De unde-mi ştiau adresa? Am împodobit bradul şi în acest an. Nici un an n-am absentat de la întîlnirea cu el, e atît de frumos, e atît de înălţător, un crîmpei de pădure iluminat sărbătoreşte! Şi, totuşi, tristă duminică, vorba cîntecului care i-a dus la sinucidere pe atîţia unguri. E aproape de miezul nopţii. Afară, în oraş, în loc să bată clopotele, bat tunurile şi latră mitralierele. Nu-mi trebuie mult ca să-mi dau seama că e o prelungire a meciului Steaua – Dinamo. Prea sînt acuzate peste tot, şi la Radio, şi la Televiziune, numai cadrele de la Miliţie şi Securitate. S-a făcut timpul să scot din nou cîinii la plimbare, nu mai rezistă, mititeii de ei. Mă strecor cu greu printre blocuri şi stîlpi, se trage sporadic de pe acoperişuri, oricînd mă poate lovi un glonte rătăcit. La înapoiere, ia-l pe Lupuşorul de unde nu-i. Îl caut, îl strig, îl fluier – nici un răspuns. Intru în casă, îi las pe ceilalţi doi şi mă întorc să caut mai bine. Nu mai am nici un instinct de conservare, pur şi simplu alerg în toate direcţiile, disperat. Îl iubesc ca pe un copil, are blană aurie şi ochii negri, tiviţi, a suferit atît de mult, a fost sfîşiat cu colţii de un dulău asasin, l-am cules însîngerat şi cangrenat de pe drum, a avut 3 operaţii, de-abia a scăpat cu viaţă. Şi acum? Acum l-o fi nimerit vreun glonţ, sau l-o fi călcat vreo maşină din convoaiele bezmetice care aleargă de colo pînă colo. Mi-a mai murit aşa, în mîini, un caniş negru, splendid – prin 1987, îl condusesem pe Barbu acasă, seara, şi sub ochii noştri un taximetrist care gonea nebuneşte a lovit un cîine rătăcit, ce se pierduse probabil de stăpîn, eu l-am ridicat în braţe din mijlocul drumului, l-am aşejat pe trotuar, lîngă zidul casei lui Nea Jean, i-am pipăit instinctiv oasele capului şi am simţit că sînt ferfeniţă, moi, zdrobite ca nişte  coji de ouă, sărmana vietate nu era pregătită pentru viaţa asta, ea crescuse în casă, şi uite că acum o făcuse terci civilizaţia, privea cu ochii înlăcrimaţi la mine, poate credea că sînt stăpînul lui, care a venit, în sfîrşit, să-l salveze şi să-l ia acasă, după care a oftat uşor, cu un foşnet de stea căzătoare, şi a murit. Mă trezesc din amintiri. Aud un scîncet ca de copil, undeva, în bezna nopţii. Intru în curtea unor vecini, „ţigani de vatră“. Îmi dau seama ce s-a întîmplat: Lupul Lupilor a căzut într-o gură de canal deschisă, uscată şi părăsită de mult. Aşa e, mă uit în întunericul acelei găuri adînci de vreo 2 metri şi-i văd ochii scăpărînd văpăi, ca la toţi lupii, deşi e un lup de buzunar, o corcitură. Mă trîntesc la pămînt, bag mîna cît mai adînc, în sfîrşit îl ating, îl apuc zdravăn de ceafă şi, cu un efort supraomenesc, din acea poziţie dificilă, îl ridic şi îl scot la suprafaţă. E fericit, face tumbe şi ţopăie de bucurie în jurul meu, deşi îl cert cu metodă pestalozziană: „Vezi ce-ai păţit, vagabond mic, dacă îţi rupeai gîtul? Să nu mai pleci de lîngă mine, Lupule, banditule internaţional, că a doua oară nu te mai salvez!“. Hotărît lucru, nu sînt zile prea bune pentru mine: unii fac Istorie, iar eu scriu prostii în Jurnal şi salvez maidanezi! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţii poze: 1 Mai 1953. Prîslea cel Voinic (dreapta jos, cu capul mare) se smiorcăie fiindcă a luat bătaie de la maică-sa. Avea mai puţin de 3 ani şi jumătate. El nu mai ştie ce boacănă făcuse, dar îşi aminteşte, vag, că fusese vorba de „fluturaşul“ colorat, despre Ziua Internaţională a celor ce muncesc, cocardă prinsă cu un ac de gămălie în piept. Rîndul 1, de la dreapta la stînga: Corneliu, Pavel, Lidia, Relu (văr), Magdalena. Rîndul 2: mama, mama-mare, tata-mare. Rîndul 3: tata, Aurelia (mătuşă), Iolanda (mătuşă), Gelu (unchi). În  urmă cu mai puţin de două luni, murise Stalin...

La iarbă verde, în Poiana... Stalin (aşa se numea, în 1959, Poiana Braşov). În stînga, cu o minge lucioasă în mînă, viitorul scriitor. În fundal, tata-mare, cel care, din pensia lui, plătea modestele vacanţe la munte ale nepoţilor. În straie negre, sora lui Ghiţi Vlădăreanu, Tanti Linţa (născută în 1889). Mai apar mătuşa Zîna, mătuşa Geta, unchiul Nae şi trei verişori.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2303 / 27.10.2011