Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (I)

22 decembrie 1989. Ora 9 dimineaţa. Bat la maşină. E încurcată rău. Afară, pe hol, aud larmă şi plînsete de femeie. Deschid uşa. E bătrîna soră a lui Alexandru Sîrbu, maiorul-aghiotant al generalului Vasile Milea. O întreb de ce plînge. „M-a sunat Gigi acum şi mi-a spus că sînt asediaţi în Comitetul Central, mi-a cerut să mă rog pentru sufletul lui! Aaaaa ...“ Încerc s-o potolesc, să-i spun că totul se va rezolva în curînd şi n-o să moară nimeni. Nu prea pare convinsă. O însoţeşte un stol de femei gureşe, vecine de bloc, care ştiu ele că va fi şi mai rău. Îi scriu o Scrisoare Deschisă cetăţeanului Nicolae Ceauşescu. E a treia variantă, de ieri pînă azi. Omul e nebun, gata, s-a sfîrşit. Ce înseamnă Puterea în Orient, timp de 25 de ani!

Ora 10. Îmi telefonează Lidia, sora mea, care lucrează pe la sindicate, nu departe de Comitetul Central. La ei s-a aflat că Ceauşescu şi-a dat demisia. Respir uşurat. Doamne, de n-ar mai muri nimeni! Vine la mine Dan Andrieşu. Ştie cu ce mă îndeletnicesc. În urmă cu cîteva săptămîni i s-a prăpădit nevasta de cancer. Fată tînără, dacă avea 40 de ani. După înmormîntare, acasă la sora lui, m-a întrebat dacă n-aş putea deveni un Havel al României. Am rîs, deşi atmosfera era funebră. „Eu în nici un caz, Dane. Îi las pe alţii, mai luptători, treziţi mai din timp“. Nu se dă bătut: „Bine, dar de aproape 6 luni ţi-ai depus carnetul de partid, au făcut alţii mai mult?“. E admirabil devotamentul acestui om! A fost tot timpul alături de mine, şi la înmormîntarea mamei, în decembrie 1988, şi cînd am făcut gestul nebunesc de a trimite pe adresa lui Ceauşescu carnetul de partid şi legitimaţia de ziarist Agerpres, în iunie 1989. „Vezi tu care-i problema, eu sînt pe listele negre ale «Europei libere». Pe mine ăştia nu mă vor ierta niciodată, pentru că le-am stricat nişte socoteli“. Acum, simt din nou umărul frăţesc al lui Dan. El nu e nici pe departe aşa cum îl arată numele (Dan, în ebraică, înseamnă Judecător). Dimpotrivă, nu judecă pe nimeni, e bun şi blînd. S-ar putea să mi se întîmple o nenorocire. Pentru că unii nu mă cunosc cu adevărat, ci cum m-a zugrăvit „Europa liberă“. Asta a fost problema vieţii mele: prăpastia dintre felul cum sînt în realitate şi imaginea falsă pe care mi-o tot fabrică vrăjmaşii. Dacă voi muri, vreau să rămînă un mesaj după mine. Un testament politic. Doamne, ce-mi trece prin cap! N-am fost părtaş cu Ceauşescu la bine, de ce-aş fi la rău? Bat la maşină cu durere. Mă tot gîndesc la cei 4.000 de morţi de la Timişoara şi mă apucă plînsul. Stau la birou ca un amărît, nimic nu mai are valoare. Am crezut într-o idee şi uite că ideea ne-a trădat. Dan stă în fotoliu, în faţa mea, şi citeşte paginile pe care i le-am dat. Mă descarc nervos. N-am mai plîns de mult, de cînd cardiologul Radian Petrescu de la Spitalul Fundeni mi-a spus: „Dragă Cornele, mă tem că te paşte o mare nenorocire. Mama nu e bine deloc, nu mai au ce-i face, cred că o s-o pierzi. Fii tare, obişnuieşte-te cu ideea, şi eu am trecut prin asta“. Acum e, desigur, altceva. Dar necazul e mare, copleşitor. Să ajungă românii să se sfîşie între ei, să se ucidă! Imprim pe casetofon scrisoarea. E patetică. Nu ştiu ce se va întîmpla, dar Ceauşescu trebuie să afle de ea, s-o vadă, să se simtă umilit. N-am dat mîna cu el în viaţa mea, dar atîta lume crede că am fost protejatul lui! Halal protejat, m-a interzis în presă de patru ori. Telefonează Lidia şi îmi spune să deschid televizorul. S-a anunţat ceva important. Într-adevăr, crainicul George Marinescu îşi face apariţia şi anunţă cu un aer marţial că „trădătorul Vasile Milea s-a sinucis“. Nu-mi vine să cred! S-a ajuns pînă aici? Bietul Milea, cîte amintiri mă leagă de el! Ultima oară l-am văzut la Aeroportul Otopeni, în noiembrie 1988, cu puţine zile înaintea meciului de fotbal dintre Steaua Bucureşti şi Spartak Moscova. Condusese o delegaţie la avion şi nu ştiu de ce era însoţit şi de ambasadorul Uniunii Sovietice. I-am strigat: „Hai Steaua! Le dăm 5-0!“. Mi-a făcut semn cu mîna, a rîs, nu prea avea loc de întors. De bună-seamă, rusul înţelesese despre ce e vorba. Altă dată, la aniversarea din 1987 a Clubului Militar, la întîlnirea amicală care a avut loc la Căminul Haiducului din Drumul Taberei, generalul Ştefan Guşă m-a rugat să intervin pe lîngă ministru, să acorde ceva atenţie şi secţiei de motociclism sportiv. Am făcut-o, de faţă era şi Iolanda Balaş. Şi Nea Vasile iar a rîs, a simţit cine provocase „pila“ şi mi-a spus că fotbalul ţine în spate toate secţiile. Şi acum, omul ăsta dintr-o bucată, oşteanul bătrîn care stătuse mereu în umbra altora, a murit! (La aproape 10 ani de la evenimente, în iulie 1999, colonelul dr. Ioan Cârciumaru, senator P.R.M. de Constanţa, a făcut nişte dezvăluiri senzaţionale: „În ziua de 17 decembrie 1989, în încăperea în care se odihnea generalul Vasile Milea, din M.Ap.N., am fost martor al unui eveniment deosebit de important: Milea şi Postelnicu au discutat, timp de 2 ore, despre intenţia de a da o lovitură de stat militară. Nu s-au ferit de mine, au vorbit deschis. Am înţeles că ei aveau acordul ruşilor, în special prin relaţiile pe care şi le făcuse Milea. În mod concret, cei doi (care conduceau ministerele-cheie ale ţării) au pus la cale înlăturarea, pe  cale paşnică, a lui Nicolae Ceauşescu şi preluarea Puterii de către un Comitet Militar. Acesta ar fi urmat să conducă România timp de 2 ani, pînă la liniştirea situaţiei, timp în care s-ar fi înfiripat libertăţile democratice şi ar fi prins viaţă partidele politice, dar în mod civilizat, nu anarhic, nu prin demonstraţii interminabile şi lupte de stradă. După 2 ani, s-ar fi organizat alegeri libere şi militarii s-ar fi retras. Planul însă a eşuat, datorită asasinării lui Vasile Milea. Pentru că ministrul Apărării a fost ucis, cu sînge rece, nu de către Ceauşescu, ci de conspiratorii care stăteau la pîndă şi care reprezentau o aripă mai radicală, plus masoneria. Aceştia au făcut tot posibilul ca, numai cu 4 zile înainte de 22 decembrie, să-i schimbe aghiotantul personal, aducîndu-l pe un căpitan de Securitate, Stroe, care lucra la TVR. În ziua fatală, acest ofiţer a primit consemnul şi l-a împuşcat pe general. Afară, la uşă, supraveghea operaţiunea colonelul Pîrcălăbescu, ajuns şi el, între timp, general. Am reconstituit, pas cu pas, evenimentele. Vasile Milea se afla în biroul său de la etajul VI al C.C. al P.C.R. (avea un birou şi acolo, nu numai la M.Ap.N.). El a fost împuşcat în inimă, prin veston, în timp ce se afla la masa de lucru. Glonţul a perforat scaunul şi s-a înfipt în peretele din spate. Asasinul i-a furat vestonul, ca să nu poată fi supus analizei balistice (un om care se împuşcă singur, ridică mîna, iar haina, automat, se ridică şi ea puţin). Imediat, Milea a fost aşezat, în cămaşă şi pantaloni, la 5 metri de birou, pe canapea, în vreme ce pistolul a rămas pe birou (?!). Or, un om care se sinucide, nu procedează aşa. Nici pînă azi nu a fost găsit vestonul lui. Eu l-am cunoscut foarte bine pe Milea şi, ca medic şi militar cu îndelungată experienţă, bag mîna în foc că el nu era omul să se sinucidă, nici măcar n-avea motiv s-o facă. Am stat de vorbă şi cu familia lui, care afirmă acelaşi lucru. Am ţinut mult la acest om, aş vrea să-i ridic un bust în faţa fostei Divizii al IX-a Mecanizate Mărăşeşti, din comuna Basarabi, unde a lucrat în tinereţe“. Ulterior, Pîrcălăbescu a negat, cu vehemenţă, această variantă.) Evenimentele se precipită. Deschidem radio-ul şi aflăm că „dictatorul a fugit“. Parcă-parcă ar fi vocea lui Mircea Dinescu. Ce treabă are el cu evenimentele astea? E om politic? E militar? Oaspetele meu mă îmbrăţişează, fericit. O undă de îndoială îmi adumbreşte bucuria. Asta nu prea pare Revoluţia noastră, a românilor. Aud la radio, de-a valma, nume ca Dinescu, Blandiana ... De unde-au apărut ăştia? Nu se cunoaşte ce politică antiromânească fac? Cine ştie, poate că mă înşel. Termin, în sfîrşit, de înregistrat caseta. I-o dau lui Dan, care îmi spune că o va preda unei prietene de la Biblioteca Engleză. Ieşim în stradă. O luăm la pas pe Bd. Alexandru Ioan Cuza. Lumea e încă liniştită. Trecem pe lîngă benzinărie, unii ne întreabă de noutăţi. După circa 100 de metri, văd Dacia galbenă a vecinului meu de la etajul VI, ing. Mihai Puicea. E un om inimos, a lucrat ani de zile la Casa Poporului. Ne-am împrietenit prin mai 1989, după ce am publicat o cronică incendiară la finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal, între A.C. Milan şi Steaua. Atunci l-am atacat pe faţă pe Valentin Ceauşescu şi a ieşit mare tămbălău în familia respectivă, iar eu am fost consemnat în „cazarmă“, adică junele m-a ţinut minte şi nu am mai plecat cu echipa Steaua nicăieri. „Domn’ Vadim – mi-a spus Puicea imediat după apariţia acelei critici fără precedent – articolul dvs. a detunat în toată Casa Poporului, l-au citit şi l-au comentat mii de oameni!“ Acum, Puicea a oprit maşina în dreptul nostru. Ne face semn să urcăm. Nici noi nu ştim unde vrem să mergem. Nu ştiu care dintre noi zice „Hai la Radio“. E destul de aproape. Ajungem în 5 minute. Lume multă, steaguri, megafoane. Dan îmi sugerează să intru şi să citesc scrisoarea. Ezit, lumea e prea tulburată, încep să-mi dau seama de disproporţia dintre ce credeam eu despre mine şi ce cred alţii, asmuţiţi de hienele „Europei libere“. Uşa de la intrarea principală a Radiodifuziunii este închisă cu lacăte grele. Înăuntru, nimeni altul decît bunul meu amic Alexandru Arşinel. În sfîrşit, o faţă ceva mai umană. Cîţiva participanţi mă recunosc. „E duşman, s-a luat de Paler“ – strigă unul. Alţii însă mă îmbrăţişează şi mă pun să jur pe steagul Tricolor că îmi iubesc ţara. Îmi dau seama cît de exaltate sînt spiritele. A lucrat propaganda! Doi tineri mă invită să intru în clădirea de peste drum, care ţine tot de Radio. Stau acolo vreo 15 minute şi beau o cafea. Amicii mei au plecat, fiecare în drumul lui. La radio vorbeşte un tînăr, Mironov. Pe urmă cineva de la „Scînteia tineretului“. Lume pestriţă. Presimt că voi muri. Pluteşte în aer ceva nelămurit, nu-mi dau seama. Flerul meu îmi spune că se vor găsi destui „justiţiari“ care să-i pună la zid pe toţi cei care au avut tangenţă într-un fel sau altul cu Ceauşescu. Cisterna cu ură a explodat. Măcar să mor frumos.

Ies în stradă şi mă îndrept, pe jos, spre casă. Pe la Piaţa Matache, o familie de ţigani stă la poartă şi strigă: „Băieţi deştepţi, românii, l-au dat jos pă Ceauşescu“. E soare. În ultima clipă, o virez spre Piaţa Victoriei. Parcă aveam întîlnire la ora 2 cu Andrieşu. Traversez pe partea ceasului, acolo unde mă întîlnisem de sute de ori cu Eugen Barbu, pentru a merge spre redacţia „Săptămînii“. Puhoiul de lume e de nedescris. Aud ceva de un helicopter care a zburat de pe acoperişul C.C. al P.C.R. O colegă de la Agerpres, Valentina Mareş, trece pe lîngă mine şi îmi spune: „Dragă, ăştia sînt nebuni, au apărut la televizor Dinescu şi Caramitru, holbaţi, şi-au făcut nişte cruci imense! ...“. Deci, s-au băgat şi la Televiziune. Aştept cam o oră. Andrieşu nu apare, i s-o fi întîmplat ceva. Aud că miile de oameni se îndreaptă spre casa lui Ceauşescu. O să fie dezastru. Foarte mulţi sînt beţi, agită sticle, din goana camioanelor. Traversez şi opresc o Dacie roşie. Mă urc şi îl rog pe omul de la volan să mă ducă pînă la Ambasada Americană. Am senzaţia că Dan e acolo. Omul, guraliv şi simpatic, mă recunoaşte după cîteva schimburi de vorbe. Îi spune fiului său în vîrstă de vreo 12 ani, aflat pe bancheta din spate: „Cînd o să fii mare, să-ţi aminteşti că la Revoluţie ai fost în maşină cu dl. Vadim Tudor!“. Puştiului nu prea îi pasă de asta şi bine face. El agită pe fereastră o eşarfă Tricoloră, îşi face semne cu trecătorii, e fericit de carnavalul străzii. La Ambasadă în faţă sînt vreo 10 persoane. Nici urmă de Andrieşu. O fi la cea engleză, dar acolo nu ştiu să mai ajung. Îl rog pe un funcţionar să primească textul şi caseta mea. Timp de 45 de ani i-au aşteptat românii pe americani şi i-au urît pe ruşi, de ce n-am putea colabora acum? Nu, nu putem, pare a-mi spune un tînăr care trece la braţ cu o fată şi îmi strigă: „Domn’ Vadim, dumneata l-ai înjurat pe Moses Rosen, lasă că ştim noi...“. I-am răspuns: „Moses Rosen nu reprezintă poporul evreu!“. Dar degeaba. Ştampila e pusă definitv. Îmi atrag atenţia două tinere şi un tînăr, care vorbesc cu un consilier al Ambasadei. „Vrem să raportăm dispariţia de la domiciliu a Danei Pacepa!“. I-auzi, a dispărut fiica generalului trădător! Cine ştie ce s-a întîmplat? Deci e pe dispărute, pe vizite la domiciliu, pe asasinate. Mă îndrept spre casa lui Eugen Barbu. Acolo e agitaţie mare. Ca de obicei, femeile (adică Marga) fac politică înaltă, ele îşi dau cu părerea, întocmesc guverne etc. Îl rog pe Patron să mergem şi noi la redacţie, să scoatem un număr al revistei. Se lasă greu. E mai interesant la televizor: generalul Romeo Cîmpeanu, generalul Ştefan Guşă, Sergiu Nicolaescu ş.a. Pînă la urmă plecăm spre redacţie. Acolo tot femeile sînt în prima linie. Auzim că băieţii de la „Informaţia“ scot o ediţie specială. Coborîm două etaje pînă la ei. Pe scări, cine se uită cu subînţeles şi destul de duşmănos la mine? Fostul meu coleg, Sorin Roşca Stănescu. „Ce-ai, mă, nu mai saluţi, ce ţi s-a întîmplat?“ – l-am întrebat. A mormăit ceva a salut, dar nu-mi iese din cap ce-are de împărţit cu mine, doar ne ştim de peste 25 de ani. Acest Sorin Roşca Stănescu fusese coleg cu mine la Liceul Bălcescu (fost Sfîntul Sava), era recunoscut pentru glumele sale sinistre. De pildă, plănuia cu vreun coleg ca, atunci cînd îl vede (pe el, pe Sorin) plimbîndu-se cu vreo fată, să-l atace, iar atunci, el, cavalerul, să sară în apărarea extaziatei domnişoare. Dacă asta era o glumă, atunci atacurile date de el însuşi la adresa propriului său tată vitreg nu mai erau o glumă, pur şi simplu se băteau în parte. Pe urmă, intrase la Drept şi cînd nici nu împlinise 19 ani s-a însurat cu o colegă, au făcut repede un copil, dar fata l-a lăsat, pentru că nenorocita creatură avea o urîtă boală a aparatului genito-urinar, care îi provoca ejaculări premature. Precoce băiat! Primu-n pat, primul la baie! Acum, de ce m-o privi atît de crîncen Sorin, fostul meu coleg? Fusesem eu un exploatator veros, iar el un proletar năpăstuit? Raportul era invers: el stătea într-un fel de vilă, pe Str. General Dona, iar eu locuisem pînă la vîrsta de 23 de ani într-o casă de paiantă, cu pămînt şi rogojină pe jos, în cartierul muncitoresc al Rahovei. O dată, chiar a venit la mine şi, în modestul antreu de 2 metri pe 2, unde se consumase toată învăţătura mea de şcolar şi student, biata mea mamă ne pusese la amîndoi o strachină de ciorbă de fasole – era tot ceea ce aveam, arareori noi mîncam şi felul doi la masă. Dacă nu mă înşeală memoria, ne aflam chiar în vara lui 1968 cînd, în toiul Primăverii de la Praga, presimţind în aer nişte schimbări politice, umblam amîndoi prin tramvaie şi strigam: „A căzut Guvernul sovietic!“.

În redacţie la „Informaţia“ e forfotă mare. Apare şi Dinu Săraru, care ne îmbrăţişează pe Barbu şi pe mine. Îl văd, prin mulţime, pe secretarul cu propaganda al Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R., Nicolae Croitoru. Cu numai cîteva zile înainte, împreună cu Vasile Donose şi Alexandru Arşinel (directorul şi, respectiv, secretarul de partid al Teatrului Tănase), m-am dus la el, fiindcă eram somat să scot replicile mai dure, cu caracter politic, din piesa care mi se juca la teatru, „Toată lumea ştie fotbal“. Vizionarea fusese pe 5 decembrie 1989. Începuse să ningă. Atrocele cenzor Tudor Gheorghe (evreu travestit în băştinaş, n-are nici o legătură cu rapsodul oltean) notase vreo 40 de obiecţii grave, fără de care nu se dădea viza. La sfîrşitul primei reprezentaţii, în holul de la stradă al teatrului, l-am făcut pulbere pe acest clovn nenorocit, care lua tablourile de pe pereţi de prin casele artiştilor. Erau de faţă Nicolae Croitoru, Ladislau Hegeduş, Cecilia Stan, Aurel Storin, regizoarea Sorina Dinescu, Vasile Donose, dar pe la geamuri, pe după două perdele, pîndeau artiştii zgribuliţi. Era un frig de crăpau pietrele, toate tentativele mele de a face rost de motorină pentru încălzirea teatrului, cu sprijinul lui Ludovic Fazekaş, s-au soldat numai cu promisiuni. Eram, cum se spune, cu capsa pusă. Iar cînd dulăul ăla rău de Tudor Gheorghe a început să mă ia, ca la Facultatea Jdanov, cu „măi, tovarăşe, aia nu merge, aia e o provocare, scoate şi aia, păi unde ne trezim aici, valoarea educativă a piesei e îndoielnică, io nu dau viza“ – atunci am explodat: „Ia ascultă, domnule, cine eşti dumneata să hotărăşti soarta culturii bucureştene? Ce pregătire ai? Lumea zice că ai fost cazangiu şi i-ai dus servieta lui Croitoru, pînă ai ajuns să tai şi să spînzuri în cultură. Cu şefii nu faci atîta gălăgie, eşti cuierul lor de haine, cînd intră la Primărie îşi aruncă pălăria, umbrela şi paltonul direct pe dumneata, iar aici îmi dai mie lecţii de dramaturgie şi de educaţie. Nu ţi-e ruşine de toţi artiştii ăştia, de-i hinghereşti atîta, pe frigul ăsta? Cît crezi că mai durează batjocura asta?“. Atunci a încercat să intervină Croitoru, dar i-am tăiat-o şi lui, scurt: „Nea Nicule, nu te băga, că fac un scandal îngrozitor! Cum îi permiţi ăstuia să mă cenzureze, să-şi bată joc de un spectacol la care lucrăm de luni de zile? Daţi, domnilor, drumul la un şurub, voi le-aţi strîns pe amîndouă, şi economia, şi cultura, nu se poate aşa, o să plesnească maşinăria asta odată. Uite, ne mai vedem după 10 ani şi mie îmi veţi da dreptate!“. Bine, le-am spus eu mai multe. Sînt convins că Securitatea a făcut un raport detaliat. Mai ales că pe unul dintre interpreţi, pe Soby Cseh, securistul care răspundea de teatru îl alerga prin toată clădirea, să-l convingă să scoată nişte replici. Bine, cel puţin, că am înregistrat pe casetă spectacolul! Am avut o presimţire că se va petrece ceva, iar la reprezentaţia din 12 decembrie l-am rugat pe operatorul Nicolae Girardi să vină cu camera video şi să filmeze tot. Şi iată că s-a produs nu o schimbare, ci o explozie! Şi ce explozie! Acum, la „Informaţia“, Croitoru ne spune: „Se pune accent pe oamenii de cultură, aveţi grijă!“. Treaba asta mi-a plăcut cel mai mult. Deci iar se pune accent pe ceva anume. Urcăm la „Săptămîna“, la etajul IV. Deschidem televizorul alb-negru din biroul lui Nea Jean, care n-a mers niciodată fără cinşpe pumni. Începe să se însereze. Pe ecran îl vedem pe Băcanu, cu plete. A ieşit din puşcărie, dar ce puşcărie ciudată! Unde s-a mai pomenit deţinut politic cu laţele pînă la umeri? Patronul a chemat o dactilografă. Dictează titluri şi apeluri, pentru revista noastră de inimă. Secretara de partid Ileana Lucaciu e destul de speriată. Acum nu mai face naveta între Comitetul Municipal P.C.R. şi Secţia de Presă, ci între Tipografie, Bufet şi Toaletă, s-a activizat tenia aia a ei de care făcea atîta haz inepuizabilul Dan Mutaşcu. Mă pomenesc căutat la telefon. E vocea unei femei, care mă mai sunase şi în urmă cu cîteva luni, să mă roage să intervin pentru un oarecare Bivolaru Gregorian. Ca să fiu sincer, prima dată dorisem să mă bag, dar cînd Patronul a aflat că este închis la Poiana Mare (Dolj), mi-a spus: „Acolo-i închisoarea Securităţii, de ce te amesteci tu, cine mai e şi ăsta? Ai grijă că întinzi coarda prea mult şi eşti luat la ochi!“. Acum, în 22 decembrie, femeia cu pricina îmi dă de înţeles că nu a uitat că nu l-am eliberat pe Bivolaru al ei, dar că ar fi dispusă să mă ierte, dacă îi fac rost de o maşină ca să-l scoată din penitenciar şi să-l ducă la Televiziune. Acolo e bătaia peştelui! Deşi n-am nici o obligaţie faţă de oamenii ăştia şi niciodată n-a avut efect paralizant asupra mea vreo ameninţare (dimpotrivă, m-a încăpăţînat şi mai mult), telefonez la Agerpres, la Ion Badea, şi-l rog să găsească o soluţie. Din stradă, răzbat împuşcături. Patronul îmi spune: „Vadim, hai s-o întindem spre casă, că ne fac ăştia pilaf!“. La ieşire, cu coada ochiului văd că şi pe ecran se trăgea: „Nea Jeane, pînă ajungem noi în Piaţa Palatului, ăia din balcon or să fie morţi pînă la unul, auzi ce prăpăd e acolo!“. Şi am tăiat-o scurt, pe Brezoianu, prin spatele Magazinului Adam. Clădirea C.C. al P.C.R. era fulgerată de trasoare. Cînd am ajuns în dreptul magazinului de Difuzare a Presei, am simţit că se trage la vreo 10 paşi de noi, aşa că ne-am adăpostit după colonade. Îl văd pe profesorul Ovidiu Bădina. Ne salutăm destul de crispat. În staţia de autobuz, chiar la răspîntie, nişte tineri se ascund după un TAB. Intrăm şi noi, în fugă, printre gloanţe, în blocul Restaurantului Expres. Sîntem vreo 7-8 cetăţeni. Aşteptăm cuminţi la etajul 1, pe întuneric. În cîteva minute, se face iarăşi linişte. Hotărăsc cu Barbu să ieşim în fugă; cotim stînga, pe Ştirbei Vodă, trecem pe lîngă Restaurantul Ministerului de Interne, apoi ieşim în Nuferilor. În preajma clădirii Radio, lume multă. Luasem cu mine un braţ de ziare „Libertatea“, pe care le-am împărţit oamenilor. Un tînăr ne recunoaşte: „Sînt rugbyst, vă ştiu, vă citesc articolele. Vreţi să vă fac loc să intraţi în Radio, să vorbiţi?“. Răspunsul nostru a fost scurt şi de bun-simţ: „Nu, mulţumim“. Barbu i-a mai zis: „Ajută-ne să trecem mai uşor de toate cordoanele astea!“. Ne-au însoţit cîţiva prieteni ai tînărului, pînă am ajuns pe la Piaţa Matache. Apoi, cu greu am ieşit în Str. Lemnea, dar, cînd am ajuns în dreptul Restaurantului Chinezesc, de pe nişte acoperişuri de clădiri se trăgea îngrozitor. În cine? Nu circula nimeni! Ne-am refugiat înăuntru. Am reuşit să dau un telefon acasă, să-l rog pe cumnatul meu, Gică, să vină cu maşina să mă ia de la Barbu din faţa porţii. Pînă la urmă, cu greutate, l-am condus pe Nea Jean acasă. Nici n-am ajuns bine la casa mea, că mă pomenesc sunat de el la telefon: „Alo, Vadime, au rămas fetele alea singure la redacţie. N-ai o maşină să le duci acasă?“. Accept, ce pot să fac? Dar de unde maşină? Îmi vine ideea să-i telefonez vecinului meu, Mugur Stan. Cavaler şi el, ca şi mine, omul e de acord. Întîmplător, are pe mînă un ARO alb, care îi aparţine lui Janos Fazekaş, nu ştiu de ce acesta i l-a împrumutat. Ne aventurăm în noapte, spre marea disperare a soţiei şi a nepoatei mele, Daniela, care a venit la noi, pentru că la ea, în zona Cotrocenilor, se trage năucitor. Din păcate, nu putem pătrunde cu maşina prin nici o barieră. Mai rău, pe Ştirbei Vodă, exact în dreptul aceluiaşi Restaurant al M.A.I., ne pomenim cu un val de demonstranţi care mergeau pe mijlocul străzii. Un beţivan aruncă cu o sticlă în parbriz, pe care îl face ţăndări, nisip, nu alta, dar din fericire noi nu păţim nimic. Mugur întoarce pe străzile laterale, pe la Editura „Cartea Românească“. Nu mai poate continua. Văzînd un ARO alb şi crezînd că e vorba de vreun demnitar comunist, care fuge, un alt derbedeu încearcă să dea cu o bîtă pe fereastră. Ce-i drept, prin cîteva locuri am trecut mai uşor, pentru că deschisesem geamul şi am strigat: „Fraţilor, sîntem ziarişti!“. Cu chiu, cu vai, ajungem acasă. Dau telefon la redacţie, dezolat, dar fetele se descurcaseră prin forţe proprii, n-a păţit nimeni nimic. La televizor, spectacol grandios! Îl văd însîngerat pe colegul meu de la Agerpres, marele handbalist Dan Marin. E prezentat de Victor Ionescu ca terorist. Îl mai apasă şi Cornel Pumnea. Bietul om! Să fi tras el în cineva? O figură antipatică face Ioan Grigorescu, care adoptă un aer de uncheş sfătos, laudă Programul prezentat de Ion Iliescu, rîde tîmp şi vorbeşte de „cifru cromozomic“ (ce-o fi aia?). Doamne, se perindă pe micul ecran toţi nebunii! Unul interpretează un fel de scenetă, cu o paporniţă la picioare, relatează discuţiile lui cu un prim-secretar, dar el întreabă, tot el răspunde, zice ceva şi de soacră-sa. Într-un tîrziu, apare Nicu Ceauşescu, lovit, speriat, însîngerat. Nepoată-mea, Daniela, e impresionată de starea jalnică a lui, simte o adevărată milă creştină. Curg ameninţările, reproşurile, acuzaţiile grave. Eu însumi am fost ameninţat azi, la scurtă vreme de la fuga lui Ceauşescu. Întîi m-a sunat o femeie, semăna perfect la voce cu o prietenă de-a mea, doctoriţa (...): „Ai dat de dracu’, ţi-a fugit stăpînul, să te văd acum pe cine-o să mai lingi!“. A doua oară m-a sunat un bărbat, cu voce de asasin potenţial, tremurată: „Ţi s-a înfundat. Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti!“. Îmi păstrez calmul şi-l întreb: „Domnule, nu ştiu cine eşti, dar te întreb ceva: ce-ai de gînd să faci? Mă omori?“. El continuă să gîfîie în aparat: „Lasă, lasă, aşteaptă numai şi-ai să vezi ce-o să-ţi fac...“. Ce ciudată natură mi-a dat Dumnezeu! În loc să mă sperii (chiar aşa, de ce să mă sperii, ce făcusem eu?), i-am răspuns: „Maistre, nu ştiu ce vrei să-mi faci matale, dar îţi spun ce-o să-ţi fac eu: te bag în p... mă-tii!“.

Ce ciudat! Eu, care nu înjur niciodată. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2302 / 26.10.2011