27 decembrie 1989. Revin în locuinţa mea. Nu mai e nimic de mîncare. Cei de la Trustul Amzei, de unde mai cumpăram cîte o pizza sau ceva salam de vară, au început şi ei să se uite chiorîş. Parcă nu se mai trage aşa de tare. Cîinele maidanez, frumos ca un arlechin (cu capul împărţit simetric, jumătate alb, jumătate negru), pe care l-am botezat Gigi Securistul, a dispărut de cîteva zile. Poate l-a omorît cineva, prea îi lătra pe toţi miliţienii de la Circa de lîngă Liceul Neculce, care treceau cu cîini-lupi. Vorbesc cu bătrînul Constantin Mitea la telefon.
– Măi Vadim, măi băiatule, nu-mi vine să cred! Cum de s-a ajuns aici? Parcă e un coşmar!
Nu ştiu de ce, în virtutea cărui reflex stupid de autoconservare, dar şi de infatuare, îi dau asigurări că voi depune mărturie pentru el, dacă va fi cazul, în sensul că noi am lucrat bine cu el şi a ajutat presa – de fapt, cam aceleaşi lucruri mi le spuseseră mie alţii, că mă vor sprijini în clipele grele prin care trec, de parcă eu aş fi avut vreodată vreo funcţie politică sau administrativă. Am intrat în U.T.C. tîrziu, la 17 ani, cînd eram elev de liceu, iar în P.C.R. şi mai tîrziu, la 31 de ani (5 septembrie), cînd efectiv nu se mai putea altfel, fiindcă, aşa după cum îmi spunea Victor Stamate, nu mai puteam rămîne în presa centrală. Ideea aceea romantică a lui George Călinescu, „sînt membru de partid fără carnet“, nu mai avea nici o putere. Dar, în definitiv, de ce să mă justific? Şi în faţa cui? A existat vreun coleg de la Agerpres pe care să nu-l fi ajutat? Ori vreun scriitor care să apeleze la mine şi să rămînă cu mîna întinsă? Pe Nicolae Velea, cînd a degerat în zăpadă şi l-a bătut Miliţia, cine l-a ajutat? Sau pe Nuni Anestin, bolnav de cancer, cine l-a ajutat să-şi ia paşaportul de Spania, unde avea promisiuni că se poate trata? Cine s-a zbătut şi i-a obţinut viza Securităţii, dragă Olga Bucătaru? Dar pe tine, Dan Cristea, cine te-a ajutat să-ţi scoţi buletinul de la Miliţie, într-o seară, cînd nu plătiseşi taxiul, ai lăsat buletinul la şofer, n-ai venit timp de o oră, iar acesta l-a predat la prima Circă? Dar pe fratele lui Gheorghe Niţu din Germania cine l-a scos din închisoare, în mai 1989? Dar pe voi, colegii mei de la Agerpres, Adrian Riza, Adrian Dohotaru, Viorica Ciorbagiu, Ioana Popescu-Doreanu, Mirel Rădulescu, Cosntantin Lupu, Marian Constantinescu, Iosif Socaciu, Neagu Udroiu şi atîţia alţii – cine v-a ajutat cu cronici la cărţi, cu pile pe la doctori, cu angajări de nepoţi, cu ţigări şi ness pe care nu le găseaţi nicăieri, cu telefoane pe la staţiuni turistice, cu intervenţii pe la primării? Nu eu? Aveam eu puteri miraculoase? Nu cred. Tot ceea ce aveam era un nume public, o anumită celebritate, precum şi un foarte pronunţat spirit de ajutorare a oamenilor. Există oare cineva, în România sau aiurea, care poate spune că mi-a dat vreun cap de aţă, ori vreun cadou oarecare, pentru seviciile pe care le făceam tuturor, dezinteresat, risipindu-mi nervii, timpul, banii pe telefoane şi pe telegrame, la urma urmei, demonetizîndu-mă şi riscînd ca, atunci cînd eu însumi aş fi avut nevoie de vreun ajutor, să nu mai fiu băgat în seamă?! Tot ce-am făcut, am făcut din solidaritate şi camaraderie, ca un adevărat creştin! Astăzi, în numai cîteva zile de la un cutremur social-politic, unii dintre cei pe care i-am ajutat încep să mă bîrfească. Îmi spune cumnatul meu, Liviu Samson, că Horia Alexandrescu declară pe la mesele bucureştene că sînt extrem de vinovat şi voi avea o soartă tristă. Cu numai cîteva luni în urmă, decedase taică-său, ziaristul sportiv Toma Alexandrescu. N-avea mormînt. Administraţia Cimitirelor îi destinase o groapă pe undeva, pe lîngă o comună suburbană, într-un fel de cărămidărie arsă de soare. Horia m-a sunat, plîngînd.
– Stai liniştit, el acum nu mai suferă – i-am spus – el e în ceruri. Am să te ajut eu cu mormîntul.
Am luat un taxi şi m-am dus la Nicolae Croitoru, secretarul Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R. Atîta l-am pisat la cap, încît i-a dat ordin directorului Ciupagea să-i găsească urgent un loc de veci. La fel l-am aşezat pe Gh. Eminescu la picioarele unchiului său, Poetul Naţional, în 1988, deşi i se dăduse un loc pe la Pătrunjelu, iar fiică-sa, jurista Yolanda, nici măcar n-a venit de la Paris să-şi îngroape tatăl. Aşa e, d-le arhitect Marcu Anghel? Aşa e, d-le bas Nicolae Florei?
Dar, cine mai ştie toate astea acum? Au murit oameni nevinovaţi. Traseul acuzaţiilor e satanic: adică o mînă de scriitori l-au elogiat pe Ceauşescu pînă l-au adus la crimă, acum el e mort, deci să plătească colaboraţioniştii! Televiziunea a devenit plicitisitoare. Peste ţară fîlfîie aripa morţii. În sfînta zi de Crăciun, românii au comis două crime oribile, care n-au nici o justificare. Tot apare la televizor un personaj cu barbă albă şi cu rubaşcă kaki, cred că-l cunosc de pe străzile Bucureştilor. Îl văd acum înarmat, cu o ţinută marţială, nu se dezlipeşte de Iliescu. Cine l-o fi scos şi pe-ăsta din catacombele anonimatului? Cum îl cheamă? Ce rol joacă el în toată porcăria asta?
28 decembrie 1989. E joi. Reîncep să citesc presa. În „Scînteia tineretului“ mă atacă unul, Sorin Preda, care mă numeşte „Killerul culturii române“. Parcă îmi aduc aminte de maimuţoiul ăsta. A tipărit un fel de roman ridicol, pe care i l-am făcut pulbere în „Săptămîna“. Ulterior, am aflat că şi-a făcut loc cu coatele, pretinzînd că e nepotul lui Marin Preda. Habar n-avusesem de aşa ceva, pur şi simplu cartea era proastă. Dar netalentatul pune acum altfel problema: eu l-am criticat pentru că era nepotul Monşerului, deci aş fi fost pus de Eugen Barbu! În sfîrşit, vorbesc la telefon cu Barbu. Mi-a mai trecut supărarea.
– Tricoi (aşa mă alinta el, cîteodată, pe motiv că aş avea 3 testicole, adică aş fi din cale-afară de viril, desigur, o exageraţiune de-a lui), Tricoi, ai văzut ce mi-au făcut ăştia? După ce ai plecat tu, la o jumătate de oră, tipografii m-au dat şi pe mine afară! Ce zici de asta?
Ce să zic? Ce ciudate trasee şi destine se intersectează acum! Scena politică e dominată de foştii stalinişti şi de odraslele de legionari! Bag mîna-n foc că ăştia refac alianţa din 1946-1947, cînd Ana Pauker a îngroşat masiv rîndurile P.C.R.-ului, primid şi absolvind de păcate rămăşiţele Gărzii de Fier. Iar la mijloc, între zvastică şi secera cu ciocanul, cine e? Ghici ghicitoarea mea! Poporul Român, care acum se bucură de moartea lui Ceauşescu. Apar la TV toţi nenorociţii, toţi estropiaţii. Uite-l pe un aşa-zis cascador ţigan, care anunţă că şi-a făcut şi el un partid – te apucă jalea şi rîsul, în acelaşi timp, pentru că trogloditul n-are batistă, a răcit şi îşi trage mucii de 7 ori pe minut. Doamne, ce-a ajuns ţara asta? Telefonul meu sună tot mai rar. Nu mai sînt interesant, nu mai am ce oferi. Afară ninge liniştit...
29 decembrie 1989. A trecut o săptămînă de la alungarea lui Ceauşescu. Iliescu a luat Puterea. Nu-mi iese din cap nici acum întreruperea unei şedinţe a Parlamentului U.R.S.S., cînd Gorbaciov a anunţat cu statifacţie că i-a reuşit operaţiunea. Nu-i vorbă, şi Ceauşescu a greşit fundamental! N-a vrut să dea drumul la nici un şurub, a strîns şi a tot strîns, pînă a plesnit daravela. Mă aşteptam ca măcar în al 11-lea ceas, la Congresul al XIV-lea al P.C.R., să anunţe o liberalizare. Nimic. Mă aşteptam ca, după ce ţara a plătit datoriile externe, nivelul de trai să crească substanţial, dar Ceauşescu a făcut una dintre marile greşeli ale vieţii lui – a văzut că merge treaba, că nu-i opune nimeni vreo rezistenţă şi a decretat să strîngem din nou cureaua, pentru a ne face... rezerve valutare! Mare gafă, criminală nepăsare faţă de propriul Popor! Scriu rîndurile de faţă cu sentimentul unei uşurări. Îi consider pe majoritatea colaboratorilor lui Ceauşescu mai vinovaţi decît a fost el. El se înălţase la cer, în ultimii ani, nu mai primea nici o veste proastă, ba chiar Gogu Rădulescu răspîndise prin oraş că, la ultima lor întrevedere în particular, Ceauşescu se afla după un perete de sticlă, ca să nu ia microbi. Dar ei, marii activişti? Ei, slugile preaplecate? Ei nu vedeau că aşa nu mai merge? Ei nu-şi dădeau seama că Independenţa, dacă nu e dublată şi de măsuri pozitive pentru bunăstarea oamenilor, devine un scop în sine, cu urmări izolaţioniste? Mintea românului cea de pe urmă.
Facem ce facem şi tot la televizor ne întoarcem. Cred că din acel iulie 1969, de cînd au pus americanii piciorul pe Lună, n-au mai stat românii aşa de magnetizaţi, cu ochii în cutia magică. Aud că şi străinătatea e înnebunită de curiozitate. Tot ce se poate, occidentalii s-au plictisit de filme de groază, de ce să consume ei conserve, cînd pot obţine gratis cele mai proaspete trufandale, explozii şi bombardamente în direct? Ei stau frumuşel tolăniţi, cu berea rece la cap şi cu jaluzelele trase, iar în vremea asta un „Popor de mîna a II-a“ (aşa ne consideră) varsă sînge pe gură şi pe nas, fiindcă aşa a fost instigat timp de 40 de ani. Mai serile trecute, o vedeam la televizor pe o doamnă profesoară în chip de Ana Ipătescu – sosise la Televiziune pe tanc! Tare sînt curios dacă la ceaiul de după-amiază, pe care îl lua cu Coana Leana, venea tot cu tancul. Dar, să nu fiu rău, doamna e un om de carte, faţă de figurile astea piratereşti, care au invadat ecranul, ea este chiar Ioana D’Arc. Sună telefonul. E generalul Gh. Dănescu, de la Miliţie. Îmi cere telefonul de acasă al lui Octavian Paler. Evident, nu-l am. Îl întreb de ce-l caută.
– Vrem să-l invităm la o întîlnire aici, cu mai mulţi oameni de cultură – sună răspunsul.
Fără să vreau, îmi aduc aminte de ceea ce mi-a spus Nicolae Croitoru în urmă cu o săptămînă, în redacţie la „Informaţia“: „Se pune accent pe oamenii de cultură“... Bietul Dănescu! Am fost cu el în Cipru, cînd Victoria Bucureşti a eliminat-o pe E.T.A., la Larnaka. A avut o manieră elegantă de a oferi diurna ziariştilor: pe plajă, printre tot felul nudiste scandinave, ne-a pus dinainte o carte cu filele deschise, în care erau 30 de dolari de căciulă. Ţară turistică extrem de scumpă, Cipru, abia dacă reuşeai să-ţi iei cu banii ăştia un slip de baie şi un cartuş de ţigări. Acum, generalii de Miliţie îl caută pe Octavian Paler. Dat afară din C.C. al P.C.R. şi M.A.N. în 1984, pentru tot felul de matrapazlîcuri, Paler s-a lăsat la fund ca un scufundac, vreo cîţiva anişori, apoi a pozat în mare luptător anticomunist. Cărţile lui de eseuri erau nişte compilaţii şmechereşti după Jovan Ducici, Théophile Gautier, Elie Faure şi pliante turistice. Romanele lui – un exerciţiu de diletant, care vedea că pe culoarele marilor romancieri Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Marin Preda şi George Călinescu n-are nici o şansă, aşa că a cîrmit-o prin bălăriile unor parabole infantile. Patronul rîdea cu lacrimi, cînd mai citea cîte un „roman“ de-al ţiganului din Făgăraş.
În sfîrşit a apărut „Săptămîna liberă“. O ruşine! Fără Barbu şi fără mine, revista asta e un avizier sindical, după chipul şi asemănarea acestei precupeţe ieftine, pe nume Ileana Lucaciu.
– O ştiu bine pe-asta, îmi spunea regizorul Cornel Dalu. Cînd era secretară U.T.C. pe I.A.T.C., se ruga de colegi, de asistenţi şi profesori pentru o bucată de p...
Dar, nu-mi place să bîrfesc femeile. Deşi mîrţoaga asta n-a făcut niciodată dovada că ar avea ceva feminin în ea. Seara apare la televizor Eugen Simion, care spune că avem de-a face cu „cea mai mare Revoluţie românească“. Chiar aşa, maestre? Mai mare ca acelea din 1821 şi 1848? Exaltarea e în toi! Uite-l şi pe Alexandru Stark, răguşit de atîtea urlete. Ia interviuri după interviuri, lui Sergiu Celac, Karoly Kiraly, Aurel Dragoş Munteanu, pe care îi tutuieşte, ca să vadă lumea că el e prieten cu ei şi, oricum, se află printre oamenii zilei. Îmi aduc aminte de revistele copilăriei, de prin anii ’50, în special „Flacăra“, unde Stark publica tot felul de corespondenţe de la Moscova, direct din Sala Congreselor P.C.U.S. Au venit iar evreii şi ruşii la Putere! Au ăştia o iuţeală de picior, ceva de speriat! Achile şi broasca ţestoasă, nu-i aşa? Îmi pică bine o scoatere din priză, oricum, la televizor n-am apărut exact din 1984, cînd s-a difuzat reportajul de scriitor făcut la Cîmpulung. N-aveam loc de Mihai Tatulici, Smaranda Jelescu, Carmen Dumitrescu. Azi, dau iar peste ei! Sînt foarte agitaţi, acuză Dictatura, care a înăbuşit Poporul. Ei vorbesc, care au fost cei mai zeloşi dintre toţi! Pe vremea în care nimeni nu mai scria un rînd despre partid, începînd cu 1988, cei trei făceau clăbuci la gură, erau de nestăvilit. Apar şi nişte tineri pe micul ecran, care ameninţă că dacă lucrurile nu vor merge bine, ei vor face o altă revoluţie, şi alta, şi alta etc. Na, şi-au găsit beleaua cu ăştia, au inventat perpetuum-mobile! Un tînăr care a păzit o staţie de Metrou le reproşează celor din Televiziune că se trunchiază mesajele pe post, trăgînd concluzia: „Ţara arde şi baba se piaptănă!“. (Va urma)
Explicaţii poze: Anul 1974, Cenaclul Uniunii Scriitorilor (Casa Monteoru). Aşa de slab era poetul la acea vreme, şi fuma ca un turc.
Amintire din noaptea Anului Nou 1968, Facultatea de Filozofie. Începea să se contureze faima unui scriitor foarte tînăr care, cu numai o zi înainte, primise un important premiu de dramaturgie la Radio. Acum, e pe deplin fericit. Începe un nou ciclu al existenţei sale. Toate pînzele (şi fustele) sus!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu