Pentru împrospătarea memoriei - Politica e arta infractorilor superiori...

Murdară îndeletnicire mai e politica! În general, cu foarte mici excepţii, ea e arta infractorilor superiori, a panglicarilor, a demagogilor, care, în absenţa unor virtuţi creative, folosesc toate mijloacele pentru a parveni, pentru a fi în frunte cu orice preţ. Astfel, politica, împreună cu copilul ei handicapat, politicianismul - mai mult încurcă treburile unei cetăţi decît le limpezeşte. În Jurnalul său, lucidul gînditor care a fost Albert Camus scria în jurul anului 1940 cîteva adevăruri ce ar trebui să ne dea de gîndit: „Politica şi soarta oamenilor sînt orînduite de indivizi fără idealuri şi fără măreţie. Oamenii care au în ei adevărata măreţie nu intră în politică“. Şi totuşi, cineva trebuie să o facă şi pe-asta.

Cineva trebuie să-şi asume răspunderea grea de a conduce, de a ţine în mînă frîiele, de a cerceta zi şi noapte mecanismul unui sistem social. Cu orice risc, trecînd peste orice oprelişti, omul care simte dureros că semenii lui trebuie ocrotiţi, că familia şi patria lui se află în pericol de moarte - trebuie să facă politică, dacă altfel nu se poate. Şi, de cele mai multe ori, munca e de Sisif şi temerarul e tîrît în mocirlă. În istoria modernă a României avem cel puţin două cazuri de personalităţi excepţionale ale civilizaţiei care şi-au compromis imaginea datorită politicii: Nicolae Iorga şi Octavian Goga. Nu mai intru în amănunte, roţile nemiloase ale acestui vehicul, parcă de pe altă planetă, care e Puterea, i-au zdrobit cînd le era lumea mai dragă. Măcar izbutiseră ei să îşi pună amprenta pe evoluţia societăţii româneşti? Prea puţin. Pagubele de ambele părţi au fost infinit mai mari decît avantajele. Astăzi, trăim o vreme în care politica a ajuns ca un rîu de gradul IV de poluare. Adică mort. Otrăvurile sînt atît de toxice, atît de periculoase, încît, dacă mai e o rămăşiţă de spirit de conservare, ar trebui să te ţii departe, omule. Pentru că nu se joacă cinstit. Pentru că se minte, se fură, se trag sforile, iar tabla de valori morale a fost spartă, înainte vreme parcă-parcă mai domnea un cavalerism, un respect elementar faţă de instituţii, faţă de autorităţile profesionale, faţă de tratatele şi uzanţele internaţionale. Cultul onoarei, care fusese coloana vertebrală a Evului Mediu, şi-a mai făcut simţită prezenţa pînă prin anii 30 ai acestui veac. După care, potopul! Iar ceea ce s-a întîmplat în istoria României, mai cu seamă după cel de-al II-lea război mondial, depăşeşte orice închipuire. Practic, tot ce a reprezentat valoarea şi nobleţea spirituală a fost umilit, pălmuit, arestat, schingiuit, ucis. Această pagină neagră din Cronica Ţării va rămîne ca o eternă ruşine a istoriei naţionale, a politicii mondiale în general. Se vor putea, oare, strînge la un loc - între coperţile unui tratat sau în rulajul unei pelicule de film documentar - toate ororile inimaginabile, lacrimile, înfometările, recluziunile barbare, îngenuncherile, şoaptele înspăimîntate ale rugăciunilor, capcanele muncii la stuf, şerpii, şobolanii şi păduchii năpăditori, gamelele cu apa calcaroasă, bătăile crunte, rînjetele, interogatoriile umilitoare în pielea goală, violurile, pînda rudelor pe la porţi de temniţă, împuşcările în ceafă, vorbele de ocară, turtele de mălai rînced, fierturile de urzici cu cozi de guşteri, turnătoriile, abjurările - într-un cuvînt DEZUMANIZAREA? Iar toate acestea s-au făcut în numele politicii, cu uneltele politicii, pe altarul politicii. Pentru toate tragediile fără seamăn năpustite asupra blîndului nostru popor ar trebui cîte o zi de doliu naţional în fiecare lună, pentru ca trîmbele de rugăciuni să se înalţe şi să sprijine cerul, ca să nu se prăbuşească peste noi. Şi aşa după cum resping ideologia fascistă şi legionarismul care şi-au pătat mîinile de sînge nevinovat, tot astfel voi respinge acum, public, ideologia comunistă şi nu din oportunism, ci din simplul motiv că acest comunism nu mai poate fi disociat de crimele bolşevice ale începutului. Cine mai stă să le decanteze, cine e nebunul care ar pierde vremea şi şi-ar toci nervii pentru a analiza pe rînd, de la caz la caz, de la biografie la biografie, ce a făcut fiecare? Iar dacă, în laşitatea şi tămîierea generală, tipic fanariote, am căzut în eroarea de a mai scrie şi eu despre comunism, am făcut-o nu din calcul, nu pentru avantaje, ci pentru că doream să îmblînzesc fiara, să o fac să ţină şi cu ţara asta, să ia distanţă de crimele trecutului nu prea îndepărtat şi, orice s-ar zice, anii ‘70 n-au semănat cu anii ‘50, asta este realitatea, românii şi-au revenit şi au zidit ceva durabil pentru ţara lor, curăţind în bună măsură firma ruginită de sînge a comunismului. Ar fi o crimă de neiertat, comparabilă doar cu cea din epoca stailinistă, dacă am nega munca acestor oameni, puritatea idealului lor, speranţa că va ieşi odată soarele mîntuirii şi peste Carpaţi.

Dar, Istoria judecă totul pe arii vaste, nu se încurcă în amănunte şi nici în explicaţii. Pentru viitorime, era comunistă a României va rămîne bătută în piroanele anilor 1944 şi 1989, asta e realitatea. Faptul că s-a ţinut piept ruşilor, că am avut o politică de investiţii şi de construcţii pozitivă, că am repurtat mari succese diplomatice - va fi pus la socoteală, desigur, dar nu va avea darul să schimbe genericul global al epocii. Important este să avem înţelepciunea de a trece mai departe, de a privi viaţa social-politică a României ca pe un organism viu. Ce-a fost a fost, morţii cu morţii, viii cu viii, haideţi să luăm o porţie zdravănă de aer în piept şi să ne punem pe treabă. Avem noi tăria aceasta ? Putem crede în forţa de regenerare a unui popor, în priceperea lui de a se gospodări singur? Ne vom învrednici, oare, să dăm la o parte, cu un dispreţ suveran, etichetele ideologice atît de mînjite ale dreptei şi stîngii, pentru a afirma în auzul tuturor că singura politică viabilă în România este cea a doctrinei naţionale, a geniului Poporului Român, a creştinismului, a rezistenţei milenare de a ne încăpăţîna să ne urmăm destinul, în pofida tuturor atrocităţilor? Poate că dacă oamenii noştri politici de azi ar avea ceva mai multă cultură istorică, s-ar simţi în viaţa României o detaşare superioară, o privire mai cuprinzătoare, din piscul eternităţii. Din păcate, sînt prea mulţi ingineri şi economişti pe prima scenă a Agorei, de la domnii Iliescu şi Stolojan, pînă la domnii Câmpeanu, Dijmărescu, Cornescu-Ring ş.a. Dar ceea ce cîştigă tehnocratul prin pragmatismul formaţiei lui, pierde prin ieşirea din contextul istoric, prin infirmitatea de a nu putea face similitudini şi comparaţii eficiente cu alte epoci. Nu doresc să generalizez, dar am uneori senzaţia că tehnocratul crede că lumea începe cu el şi din cauza asta face greşeli mari. Umanistul adevărat are o altă dimensiune, pentru el învăţămintele vremurilor sînt o gură de apă vie, e1 şi-a făcut din istorie un fel de religie, pe el nimic nu-1 surprinde, pentru că, la o dimensiune sau alta, cam totul s-a petrecut înainte şi, vorba Ecleziastului, nimic nou sub Soare.

Iată de ce mă întreb, în faţa cititorilor mei: de ce fel de preşedinte are nevoie România? Are nevoie de o minte precisă, calculată, care e dispusă să tranzacţioneze chestiuni de mîndrie naţională în perspectiva unor avantaje economice, de care, fireşte, este atîta nevoie? Sau are nevoie de un vizionar, de un cărturar umanist care să nu-şi înceapă ziua de muncă , prin spaimă şi să nu şi-o încheie prin panică, om al credinţei în Dumnezeu şi, deopotrivă, al descătuşării energiilor excepţionale care fierb în fibra acestui popor? Prima variantă e cunoscută, au ilustrat-o destui pînă acum. Cea de-a doua variantă e un prototip, poate că nici nu s-a născut încă. Prin urmare, cine va fi viitorul preşedinte al României? Aş vrea să fiu sincer cu dl. Ion Iliescu şi în lipsa posibilităţii de a-i spune prin viu grai unele adevăruri (deşi periodic domnia-sa se întîlneşte la Cotroceni cu toţi şefii partidelor parlamentare, mai puţin cu mine), am să-i spun deschis că, în eventualitatea unei noi candidaturi, nu stă pe roze. Nici măcar pe rozele F.S.N.-ului, care s-au scuturat atît de puternic, încît au căzut din cunună şi dl. Iliescu şi dl. Roman. Personal, mie îmi parc rău, dl. Iliescu e un om profund cinstit, animat de o bunătate funciară, deşi faţă de noi s-a purtat oribil. Ştiu chiar din intimitatea domniei-sale că s-au făcut presiuni teribile pentru a ne dezavua şi calomnia public, deşi culpa de antisemitism e o diversiune meschină. Personal, am avut puterea să trec peste lipsa de loialitate a d-lui Iliescu, care a cedat şantajului, ilustrînd încă o dată cît de murdară poate fi politica. Nu murim noi din asta, ţara vede şi judecă, iar peste un timp ni se va da dreptate. Într-o ţară în care un bătrîn profitor ca dr. Moses Rosen 1-a numit fascist pe Mihai Eminescu, atunci sîntem şi noi fascişti, dragă d-le Iliescu, nu-i nici o supărare, ne-aţi făcut chiar o mare onoare. Raţionamentul e simplu: Eminescu, fiind Poet Naţional, are toate virtuţile şi păcatele întregului popor pe care îl reprezintă în veşnicie, aşa că românii sînt un popor de fascişti (în varianta Rosen, desigur). Dar nu asta vreau să spun. Tot ce vreau să spun este că dl. Iliescu nu stă prea bine în perspectiva alegerilor. La noi la sediu vin oameni, vin scrisori, vin mesaje din toată ţara, încerc să fiu cît mai obiectiv, să le topesc în creuzetul minţii şi să trag o concluzie. Şi concluzia nu e prea îmbucurătoare pentru actualul preşedinte. În primul rînd, o mare parte a populaţiei româneşti din Transilvania nu-1 va vota. Din multe şi variate motive, dar în primul rînd pentru abandonul total pe care 1-a aplicat dl. Iliescu faţă de problemele Ardealului. În decembrie 1990 i-am adresat o Scrisoare Deschisă în „România Mare”, în urma vizitei mele la Tîrgu Mureş. Atunci l-am rugat să meargă în zonă, să facă ceva concret, să vestejească obrăznicia ungurilor. N-a făcut-o nici atunci, nici mai tîrziu, ba chiar vestejirea a fost la adresa „României Mari”, dl. Iliescu declarînd unei reviste că el este prieten vechi cu... dl. Domokos Geza! Numai că în politica naţională nu merge pe prietenie. Cît despre vizite, acestea s-au ţinut lanţ, ba la Buzău, ba la Urziceni, ba la Chirnogi (?!), numai în Harghita şi Covasna nu! Şi atunci, de ce v-ar mai vota românii din acea năpăstuită provincie a ţării, d-le Iliescu? Aţi făcut ceva pentru ei? Aţi dat vreun semn public că vă preocupă sau că vă doare soarta lor? Nu. Şi abia acum capătă explicaţie acea gafă colosală pe care aţi făcut-o în martie 1990: apărînd noaptea la televizor, aţi condamnat... elementele şovine româneşti din Tîrgu Mureş! Iar asta nu era rodul unei dezinformări de moment, ci expresia unor prejudecăţi internaţionaliste, care îi făceau pe vechii lideri comunişti să-şi condamne propriul popor numai şi numai de dragul străinilor, care nu pot fi atinşi nici cu o floare. Asta era mentalitatea în casele castei conducătoare din anii 50, conform căreia pe minoritar n-ai voie cumva să-1 deranjezi, că se supără marea familie a lagărului socialist şi în această atmosferă dvs. v-aţi născut şi aţi crescut.

Şi cine nu mai vrea să vă voteze, domnule Iliescu? Nu vă vor vota cei 500.000 de şomeri, la care, dacă adăugăm familiile (mai puţin copiii fără drept de vot), avem aproape 2.000.000 de cetăţeni. Pe ei cui i-aţi lăsat, domnule preşedinte? V-aţi întrebat vreodată ce prăpastie uriaşă s-a căscat între fălcile de buldog rapace ale d-lui Adrian Severin (care turuie inepţii criminale despre Reformă) şi bucata de pîine a săracului, privirea stinsă a copilului fără hăinuţe, aburul de foamete care începe să şerpuiască deasupra cozilor? Şi mai sînt două categorii care nu vă vor vota, dragă d-le Iliescu: tinerii şi bătrînii. Nu toţi. Fireşte, dar o mare parte din ei se simt descurajaţi, stigmatizaţi, lepădaţi, fără cea mai elementară ocrotire socială. Şi doar le-aţi promis atîtea! Ce şanse au tinerii României în competiţia asta sălbatică a îmbogăţirii? Să-şi tocească coatele pe băncile facultăţii, 4-5 ani, pentru ca automat să devină şomeri? Sau, dacă obţin vreun post, să le rîdă în nas toţi măcelarii şi dughenarii care cîştigă într-o zi cît un intelectual într-un an? Cît despre bătrîni, tragedia lor e prea mare ca s-o pot cuprinde în cîteva rînduri de gazetă. Ar trebui ca o săptămînă, o singură săptămînă să încercaţi a trăi alături de distinsa dvs soţie, doamna Nina Iliescu, din pensia unor bătrînî. Ştiţi cum v-ar îngheţa zîmbetul pe buze, d-le preşedinte? Aţi pierde direcţia, n-aţi mai nimeri uşa de foame, dar şi de inimă rea şi mîndrie rănită - fenomene pe care bătrînii noştri le trăiesc nu o săptămînă experimentală, ci sute de săptămîni, pînă la moarte. De ce-ar ştampila oamenii aceştia buletinul de vot în dreptul numelui dvs.? Ca să-şi prelungească agonia? Să se autoflageleze? Greu de crezut.

Şi n-au să vă mai voteze, d-le Iliescu, destui muncitori, şi ţărani, şi intelectuali, şi militari ai Armatei Române marginalizate, care au crezut în dvs. la 20 mai 1990, dar le-aţi înşelat aşteptările. Şi nu pentru că sînteţi un om rău sau lipsit de patriotism. Nu, nici vorbă de asta. Singurul dvs. păcat este slăbiciunea. Sînteţi un om slab, cumplit de slab, care de dragul de a face pe placul străinătăţii, sacrificaţi un popor. Bine-bine, ni se va spune, dar nu astea sînt obligaţiile unui preşedinte într-un stat de drept. El trebuie să fie mai presus de aşa ceva, să reprezinte ţara la protocoale internaţionale etc. Nimic mai fals. Sau cine ştie, poate că acestea or fi îndatoririle unui şef de stat din Malta sau Luxembourg, unde nu sînt probleme grave ca la noi şi unde se trăieşte un dolce farniente turistic de mai mare dragul. Din nefericire, prăbuşirea popularităţii dvs., d-le Iliescu, este un fenomen real şi ireversibil. Fiţi realist. Priviţi lucrurile în faţă. Nu ştiu ce s-ar mai putea face.Aş vrea să vă ajut, dar nu văd cum. Nu zic că nu aveţi mulţi, foarte mulţi adepţi care vă vor vota. Da, o vor face din nou, însă după un an sau doi vor decupa articolul acesta şi or să plîngă deasupra lui, pentru că fondul crud al problemei e cel pe care îl arăt eu acum. Şi vă vor mai vota, bineînţeles, oamenii din jurul dvs.. pe care i-aţi miluit cu lefuri mari şi grade scăpărătoare, făurindu-vă o suită devotată pînă la moarte. Îi înţeleg şi pe ei. Fără dvs. erau nişte trepăduşi mărunţi.

Aducînd aici diaogul cu dl. Ion Iliescu, mă simt dator să fac o încheiere lămuritoare. „Da, dar noi cu cine votăm ?” - mă întreabă destui cetăţeni şi chiar membri ai conducerii partidului nostru. Şi atunci îmi trec prin faţa ochilor, într-o panoramă fulgerătoare, mitingurile demenţiale ale d-lui Ticu Dumitrescu, fariseismul d-lui Radu Câmpeanu (care vizează postul de prim-ministru), aerul mortuar al domnilor Constantinescu-Klaps, Corneliu Coposu, afacerismul jenant al domnilor Lucian Cornescu-Ring, Max Bănuş, Ion Ţiriac, Petre Roman, P.M. Băcanu, Adolf Drimer, Marian Bleahu, spiritul de răfuială gratuită al domnilor Dinu Patriciu, Gh. Robu, trădarea de ţară practicată pe faţă de Tökes Laszlo, Szocs Geza, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Silviu Brucan, Doina Cornea, Andrei Pippidi, Mihai Şora, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Mihnea Berindei, apoi procesele, ameninţările, lanternele unei monarhii mucegăite şi lacome ş.a.m.d. Şi mă întreb: „Aceasta e societatea românească de azi? Atunci, între două rele, să-1 alegem, deocamdată, pe cel mai puţin rău!”. Şi din slăbiciunea asta a mea politică se naşte politicianismul, măi dragă nea Ioane, mor de ciudă şi de neputinţă şi îţi dau votul meu, cu stimă balcanică, al matale, Caragiale...

CORNELIU VADIM TUDOR

(17 aprilie 1992)

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2191 / 17.06.2011