Aşa vă place Istoria?

* Interesante sînt numele mamelor unor mari artişti. Mama lui Mozart era Ana-Maria; ea moare la Paris, pe cînd îl însoţea pe fiul ei într-un turneu. Mama lui Beethoven se numea Maria-Magdalena, fată de bucătar. Tatăl compozitorului era un alcoolic incurabil; de altfel, micul Ludwig îndura bătăi crunte de la acesta.
* Unul dintre cele mai frumoase titluri livreşti: ,,Cartea întîlnirilor admirabile”, de Anton Dumitriu. Pe la începutul anilor ’80, cînd i-am dat bătrînului logician Premiul ,,Săptămîna”, vorbeam la telefon cu el. O astfel de ,,întîlnire admirabilă” are loc în 1762, la Frankfurt pe Main, între adolescentul Goethe (13 ani) şi copilul Mozart (6 ani). Mai tîrziu, scriitorul avea să-şi amintească de ţinuta copilului-minune: frac, spadă la şold, perucă.
* Tîrziu de tot, spre finalul Secolului al XIX-lea, Romain Rolland o cunoaşte pe Clara Schumann, aflată la vîrsta de peste 80 de ani. Aceasta îi spune cum, copilă fiind, pe la 1828, a ridicat-o Goethe în braţe şi a pus-o pe scaun, în faţa pianului. Ştafeta generaţiilor pare perfectă: ,,Asta înseamnă că am dat mîna cu Goethe?” – se întreabă Romain Rolland. Aveam să văd, în aprilie 2002, cu emoţie, camera în care a cîntat fetiţa-minune, pianul original, taburetul pe care a aşezat-o poetul. Nu mă mai înduram să plec! Pot chiar să spun că o mică parte a sufletului meu a rămas acolo, la Weimar, aşa cum alte frînturi au rămas în Castelul Dux, unde a murit Casanova, dar şi în casa din Salzburg, unde s-a născut Mozart, sau în pensiunea de culoare pastelată (albastră) din Teplitzbad, unde, în august 1812, a concertat şi a locuit Beethoven.
* Petre Pandrea despre torţionarul Iosif Chişinevschi: nu ştia bine româneşte, avea 3 clase comerciale, la seralul maghiar din Cluj. L-am cunoscut pe fiul lui Chişinevschi, a fost coleg de armată cu mine, în 1975. Un degenerat.
* Două aforisme tragice ale aceluiaşi perdant de geniu, care a fost Petre Pandrea: ,,Românii au talent de puşcăriaşi, ştiu să îndure destinul cu resemnare”; ,,Cine are copii să nu intre în puşcărie. Să se ferească de focul fetiţelor părăsite”. Oh, Părinte Ceresc! În decembrie 2001 i-am decernat fiicei sale, Nadia, Premiul Fundaţiei ,,România Mare”. La dineul care a urmat, am aflat că ,,fetiţa părăsită”, după care tînjea Petre Pandrea (deopotrivă, nepoată a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, adică mama ei fusese sora acestuia) n-avea casă. Am pus mîna pe telefon şi, ce minune, am rezolvat pe loc!
* Într-unul dintre ,,Dialogurile” lui Platon, Alcibiade povesteşte cum  s-a vîrît, gol puşcă, sub manta alături de Socrate. Acesta l-a refuzat…  Despre momentele cînd l-a acceptat, nu se mai zice nicăieri.
* Toate localităţile din Marea Britanie care se termină în ,,chester” (Manchester, Leichester, Glouchester) sau încep cu ,,chester” (Chesterfield) indică un castru roman.
* Blaise Pascal purta, în permanenţă, o centură cu nişte cuie de fier, pentru a-l ţine treaz şi a-i reprima ispitele. Nu ştiu de ce, mă gîndesc la părintele Serghi, al lui Tolstoi, care, pentru a nu păcătui cu o doamnă din înalta societate, şi-a tăiat un deget, cu barda. După care tot a căzut în păcat, culcîndu-se cu o fată bolnavă psihic, de 16 ani. Ilf şi Petrov aveau să-şi bată joc de el, în ,,12 scaune”.
* O posibilă explicaţie a înnebunirii lui Eminescu: el a aflat, de la Titu Maiorescu, că Veronica Micle trăise şi cu Caragiale. Numai că Maiorescu avea tot interesul să o denigreze pe fosta domnişoară Câmpan, de pe cînd aceasta depusese mărturie împotriva lui, într-un proces cu iz de adulter. Dar a înnebunit, oare, Eminescu? Nu cumva e adevărat că l-au luat prigonitorii lui, cu forţa, de la baia de aburi, în acel blestemat iunie 1883, şi după aceea i-au prescris un tratament contraindicat, cu mercur şi bismut? Eu, unul, nu cred că Eminescu a murit de sifilis. De ce nu cred? Nu din patriotism, ar fi o prostie, ci pur şi simplu, la ora aceea, sifilisul se trata extrem de uşor – cu 100 şi mai bine de ani înainte, Casanova suferise de 4 ori de sifilis şi tot de atîtea ori se vindecase. Atunci?
* Acelaşi Caragiale despre cîini. Amintirea provine de la Victor Eftimiu, pe care l-am cunoscut şi eu, la 31 decembrie 1967, cînd mi-a înmînat un premiu de dramaturgie la Radio. ,,Ştiţi voi de ce latră cîinii la Lună? Îşi dau semne. E un obicei rămas din vremea cînd omul mergea din pădure în pădure să-şi caute hrana. Cîinele a fost cel dintîi prieten al omului, cîinele a fost tovarăşul  omului înainte ca femeia să-i fi fost tovarăşă de viaţă. Umbla cu el, îl ajuta în lupta cu fiarele, murea lîngă el. Femeia a venit abia tîrziu, numai cînd a văzut că bărbatul are să-i dea un adăpost în cea dintîi peşteră. Şi tot atunci s-a ivit şi pisica la casa omului…” Involuntar, mă gîndesc la cîinii care îl fugăreau pe Rică Venturiano, în ,,O noapte furtunoasă”. Probabil că şi ei îşi dădeau nişte semne…
* Descopăr, fără să vreau, într-o ediţie princeps de poezii ale lui Dimitrie Bolintineanu, versul: ,,Ah, ce noapte furtunoasă!” E clar, Nenea Iancu de-aici a luat titlul piesei…
* Tot aşa, Petru Dumitriu ,,subtilizează” de la Ion Vinea o întreagă nuvelă, pe care acesta i-o înaintase spre publicare, la editura unde romancierul era director. Acesta a încorporat-o, integral, în capodopera sa, ,,Cronică de familie”. La fel a procedat şi Marin Preda cu o nuvelă a unui scriitor obscur, Anatolie Paniş, despre un cormoran roşu: a ,,topit-o” în ultimul său roman, ,,Cel mai iubit dintre pămînteni”.
* Caragiale, plecînd cu trenul de la Berlin, către acea temniţă din Ungaria unde era închis tînărul Goga, îi zicea fiului său, Luca: ,,Mă duc, mă, să-i spun băiatului să nu se mai măsoare cu prostul. Prostul îţi dă întotdeauna la cap. Nu vezi şi cu mine? Am fugit din ţară din pricina proştilor”.
* Garibaldi în Brazilia: pirat, jefuind navele europene ce făceau legătura cu Lumea Nouă. Apoi, în Uruguay a vîndut spaghetti. Pe urmă, formează o legiune italiană de partizani (guerillas), care poartă cămăşi roşii (de-aici şi viitoarea lui costumaţie, care a făcut furori în Europa). A refuzat gradul de general, dar l-a primit în Italia, unde s-a întors atras de mirajul Revoluţiei de la 1848. După care a început legenda… Interesant este că el a lăsat, prin testament, să fie incinerat în cămaşa roşie.
* Persistă bănuiala că Nicolae Titulescu a murit, la numai 59 de ani, datorită impregnării panglicii interioare a pălăriei cu otravă.
* Mîncarea preferată a lui Nicolae Iorga: cartofi cu brînză. Cea a lui Napoleon: pui în sos de roşii. Iar cea a lui Martin Luther: nucile.
* Dimitrie Cantemir, copleşit de durere şi neputinţă la auzul veştii că Petru cel Mare i-a violat fiica, pe Casandra. Moare tînăr, la numai 50 de ani. Ce mai reprezintă azi 50 de ani?
* Fiica unui alt principe român, Mircea Ciobanul, i-a pozat lui Paolo Veronese; tabloul s-a pierdut, din păcate.
* Citesc ,,Viaţa lui Mahomed” şi văd că Profetul s-a născut în anul 550 d.Chr. (deşi unii zic că în anul 570). Ce s-a mai petrecut în acel an? Justinian şi cei doi arhitecţi byzantini ai săi termină Catedrala Sfînta Sofia, împăratul exclamînd: ,,Te-am învins, Solomoane!” Ce coincidenţă stranie: urmaşii aceluia născut în 550 vor cuceri şi vor transforma în moschee capodopera sa, isprăvită tot în 550…
* În aceeaşi carte se scrie că, la vîrsta de 2 ani, lui Mohamed i-au deschis pieptul doi bărbaţi străini. Îngeri?
* În Istorie au existat 4 cruciade mari şi late.
* Petre Pandrea scrie o ciudată dedicaţie pe o lucrare (manuscris?), în puşcărie: ,,Domnilor: colonel Gh. Crăciun, colonel M. Iacob, colonel Ivan, maior I. Nodiţ şi înţeleptului gardian Hejuş, din echipa de pedagogi ai puşcăriei Aiudului, exponenţi luminaţi ai clasei muncitoare, care au realizat reeducarea şi Universitatea din Aiud (anii 1961-1964) în spiritul comunismului umanist, dovedit a fi in concreto în concordanţă cu vechea omenie românească şi cu Proclamaţia progresistă de la Islaz”.
* Acelaşi oltean emite o maximă de 24 de carate, valabilă cel puţin de la 1914 încoace: ,,Politica a devenit carnagiu şi masacru între canibali”.
* La Castelul Dux, din Boemia (Cehia), am văzut masa de biliard unde îşi petrecea timpul Beethoven, atunci cînd venea să-şi trateze beteşugurile la Teplitzbad şi să-l întîlnească pe protectorul (sponsorul) său, Contele Wallenstein; pe atunci, biliardul se numea carambol. Dar, ceea ce la Beethoven era un hobby, la Mozart era patimă, avînd în vedere că îngerul căzut pe pămînt pierdea nopţi întregi aplecat peste masa cu postav verde.
* În toamna lui 1978 am vizitat casa de la Heilligenstadt, de lîngă Viena, unde tînărul Beethoven şi-a scris Testamentul, la 6 octombrie 1802. În primăvara lui 1945, cele două cămăruţe ale apartamentului în care compozitorul plănuia să se sinucidă au fost ocupate de un general sovietic, care a dat chefuri-monstru, distrugînd totul: mobilier, uşi, ferestre etc.
* Un precursor al antisemitismului: Casanova, care îl ciomăgeşte cu bastonul, pe străzile Londrei, pe cămătarul Rothschild.
* J.J. Rousseau este creatorul sintagmei ,,economie politică”. Cel puţin aşa se intitula articolul redactat de el pentru Marea Enciclopedie Franceză.
* La naşterea lui Rousseau (28 iunie 1712, Geneva), mama sa îşi pierde viaţa. Tatăl lui, Isaac Rousseau, era ceasornicar şi profesor de dans; omul îşi părăseşte familia şi se stabileşte la Constantinopol (?!).
* Într-o scrisoare către Linguet (15 martie 1767) Voltaire spune: ,,Nu, domnule, nu e totul pierdut, atunci cînd poporul e adus în starea de a recunoaşte că are spirit. Totul e pierdut, dimpotrivă, cînd poporul e tratat ca o turmă de vite. Căci, mai curînd sau mai tîrziu, va împunge ca o turmă de vite”.
* N-am să pricep, în ruptul capului, de ce n-avea  ,,organ” Voltaire pentru Shakespeare! Într-o scrisoare către D’Alembert, din 3 septembrie 1776, el îl atacă pe ,,acest înfiorător Shakespeare, care, de fapt, nu este decît un Gilles de bîlci şi care n-a scris două rînduri cumsecade”.
* ,,Istoria Plagiatului”, la care lucra, în secret, amicul meu Eugen Barbu, ar fi putut consemna şi un mic furtişag comis de Marele Will. E vorba de replica dată de doică, despre partida de sex dintre Desdemona şi Othello: ,,Se joacă de-a animalul cu două spinări”. Ei, bine, metafora aparţinea lui Rabelais! Acelaşi Shakespeare (după cum zice Hegel) mai subtilizează şi o metaforă dintr-o poezie de tinereţe a lui Platon, despre stele, pe care o introduce în ,,Romeo şi Julieta”.
* În cartea ,,România Unită” (New York, 1932), Charles Upson Clark îmi confirmă ceea ce pricepusem, doar prin deducţie proprie, din ,,Memoriile” lui Carol I: ,,Mama lui, Prinţesa Josefina, era fiica Marii Ducese Stephanie Beauharnais de Baden, fiica adoptivă a lui Napoleon I”. Îi spun Prinţului Paul că se înrudeşte, prin alianţă, cu Napoleon Bonaparte şi el face ochii mari. Nu ştia.
* L-am cunoscut bine, în 1973, pe Lucien Place, nepotul direct al lui Victor Place, fostul consul al Franţei la Iaşi şi prieten intim cu Alexandru Ioan Cuza. Descendentul avea peste 70 de ani, se stabilise în Bucureşti şi locuia într-un bloc vechi, aproape de Biserica Boteanu, împreună cu soţia lui, franţuzoaică. Trăia dintr-o pensie mizerabilă, pe care şi-o completa dînd lecţii de şofat. M-a rugat, insistent (dar cu demnitatea ilustrei sale familii), să-l ajut la mărirea pensiei. Am încercat să vorbesc, în 1974, la Casa Titulescu, cu fostul meu profesor, Miron Constantinescu, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului de Stat. N-am apucat. După cîteva zile, Miron avea să moară, doborît, de timpuriu, de catastrofele din familia sa. La acest Lucien Place acasă aveam să văd şi chiar să ţin în mînă un document original, semnat de fostul preşedinte al Americii, Ulysses Grant (bunicul lui Place devenise,  prin anii ’70 ai secolului XIX, ambasadorul Franţei în SUA). Pe unde-o fi hîrtia aceea de preţ, cu un antet superb, avînd încrustate, în relief, drapelul şi vulturul american? Cine-a şterpelit-o, aşa cum a fost furată şi statueta  babiloniană de lut ars, care valora cca 2.000.000 de dolari?  Şi unde or fi acum scrisorile originale semnate de Napoleon I, pe care bătrînul, strîmtorat, le vînduse, la preţuri de nimic, Academiei Române?
* Termenul de ,,iluminism” e creat, involuntar, de Descartes. În ,,Meditaţii” (1641) este folosită, frecvent, sintagma ,,lumen naturale” - ,,lumină naturală”, pe care el o identifică cu raţiunea. Abia după 100 de ani se poate vorbi de ,,Secolul Luminilor”.
* A existat şi un roman cu titlul acesta, scris de cubanezul Alejo Carpentier. L-am citit în studenţie, cu plăcere. Prin 1976, aveam să-l cunosc personal pe romancier, luîndu-i un interviu pentru AGERPRES, la Casa Scriitorilor din Bucureşti, în pofida nervozităţii, de om prost-crescut, pe care o afişa Eugen Jebeleanu.
* Măreţ e umorul involuntar! Într-o întîlnire electorală din Rîmnicu Sărat, politicianul ţărănist D.R. Ioaniţescu s-a adresat astfel alegătorilor: ,,Iubiţi rîmniceni săraci!” În anul 1973 aveam să trăiesc o scurtă, dar frumoasă idilă  cu nepoata lui. L-am întrebat pe tatăl ei (fiul lui D.R. Ioaniţescu) dacă este adevărat ceea ce zicea lumea. Puţin jenat, omul a recunoscut că da, aşa vorbise tatăl lui. Ba mai mult, a adăugat el, la o altă întîlnire acesta mai lansase o perlă: ,,Munca şi igiena socială sînt cele 3 coloane vertebrale prin care respiră creierul unei Naţiuni!”. Nu e România patria suprarealismului?
* Am fost calamburgiu de cînd mă ştiu. Nu, nu e o poezie, ci o realitate. În anul II de facultate aveam trei profesori severi la Istoria Filosofiei: Banu, Boboc şi Cazan. Într-o bună zi, am făcut o parafrază la finalul poeziei ,,Noi vrem pămînt”, de Coşbuc, şi am scris-o pe tabla Amfiteatrului ,,Dimitrie Cantemir”: ,,Să nu dea domnul prodecan/ Să-mi iei tu bursa pe un an!/ Cînd nu voi mai putea răbda/ Cînd BANU mă va răscula/ BOBOC să fii – nu vei scăpa/ Nici în CAZAN!”.
* Tot aşa, am avut şi cred că mai am o mare uşurinţă în a da porecle, unele intrate în folclor. Pentru cei care nu ştiu, de la mine au pornit cognomenurile unor personaje: Şarpele cu Ochelari, Cap de Cauciuc, Ardei Umplut, Ticu Limbricu, Mişu Bîl-Bîl, Nelu Cotrocelu, Bătrîna Şandrama Stalinistă, Elefantul cu Breton, Matrozul Chior, Franckenstein, Ţapul, Moş Jumară, Poetul Cimpanzeu, Bădiceanu Ciment, Dide Puşcărie, Omul fără Gît, Spiroiu Manivelă, Ciripoi, Crocodilul Chelios, Fulgerică Bragadel, Mumia lui Lenin, Bîzdîcoasa, Dosia, Anus Blandianus, Şoricelul Neastîmpărat, Albinosul, Marele Măsliniu, Fătălăul Naţional ş.a. Poporul le-a gustat, deşi, ca să fiu sincer, unele sînt grosiere – dar aşa ceva face parte din caracterul obligatoriu al unei porecle. Uşurinţa de a fixa un personaj în ,,insectarul” pamfletului e o moştenire de familie: părinţii mei – oameni religioşi, dar cu mult umor – dădeau porecle mai tuturor vecinilor din mahalaua copilăriei noastre, fireşte, fără să ştie nimeni, numai noi între noi, în sărăcia casei noastre şi în lipsă de altă distracţie.
* Nu sînt original! La 15 ani după ce l-am poreclit pe Virgil Măgureanu Şarpele cu Ochelari, aud că cineva a mai folosit porecla asta, acum 100 de ani: Delavrancea îi zicea criticului literar Mihail Dragomirescu tot Şarpele cu Ochelari…
* Tot eu sînt autorul formulei Har-Cov, prin prescurtarea numelor judeţelor Harghita şi Covasna, în 1991, pe vremea dezbaterii în Parlament a Raportului despre alungarea românilor…

CORNELIU VADIM TUDOR

http://www.romare.ro/antologia-pamfletului-romnesc/aa-v-place-istoria.html