Carte urîtă, palme cui te-a scris! (10)

Dar conjuncţia „încît“, cu care se încep mai toate propoziţiile, nu e singura obsesie sufocantă a nătărăului de Ochinciuc. Lui îi mai place cum sună şi cuvîntul „cumplit“. Totul e „cumplit“ la primitivul ăsta: soarta unei actriţe din Germania „a fost pînă la urmă cumplită“ (pg. 149); prozatorul rus Konstantin Simonov descrie „o scenă cumplită“ (pg. 181); despre tifosul exantematic aflăm că e „cumplita boală“ (pg.186); într-o noapte, Ochinciuc a avut „un coşmar cumplit“ (pg. 188); în 1947 a fost „seceta cumplită“ (pg. 239); în Bărăgan l-a prins „o cumplită furtună de praf“ (pg. 242); cutremurul din 1977 a avut loc într-o „noapte cumplită“ (pg. 387); are amintiri şi din „timpul cumplitului bombardament din 4 aprilie 1944“ (pg. 414) ş.am.d. Alte dovezi ale prostiei şi analfabetismului acestui şmecher ţigan, care, fiind politruk şi ştiind ruseşte, s-a fofilat şi la armată (adică n-a făcut-o) şi la şcoală: Sculeni este o „aşezare (...) aşezată“ (pg. 33); „aşişderi“ (pg. 55 – corect „aşijderi“).Oamenii îşi duceau caii la apă „ţinînd patrupezii de dîrlogi“ (pg. 67 – de cînd sînt numiţi caii... patrupezi, de parcă ar fi cîini?); „propriuzisă“ (pg. 67); „centuron de piele“ (pg. 70 – corect, „centiron“); „pentucă“ (pg. 79 – corect e „pentru că“); „ai cărei membrii“ (pg. 80); „flori de cîmp pe dealurile de acolo“ (pg. 117 – aha, carevasăzică florile de cîmp cresc pe dealuri; probabil că florile de deal cresc pe cîmpuri); la un moment dat, ţiganul se duce „la catafalcul în care dormea fără viaţă frumoasa fată“ (pg. 186 – după mintea oligofrenului, moarta nu se afla în sicriu, ci în „postamentul pe care se aşează sicriul“, fiindcă asta înseamnă „catafalc“); în 1970, partidul îl trimite pe tovarăşul propagandist la Leipzig, unde el constată că „toţi pereţii «Keller»-ului sînt ornaţi cu scene din «Faust» pictate mural“ (pg. 191 – normal că picturile de pe pereţi sînt... pictate mural!); încercînd să se dea cult la cap, ţiganul epatează cu expresia „ex aequo“, dar o scrie după ureche, „ex equo“ (pg. 196); puţin mai încolo, recidivează, scriind „Ex egi monumentum“ (pg. 208, numai că versul lui Horaţiu se scie „Exegi monumentum“); e pomenit şi numele dramaturgului american Eugene O’Neille, dar acesta e scris greşit, „Eugen O’Neil“ (pg. 227); mai sîntem asiguraţi că liberalii scoteau ziarul „Liberalul“ (pg. 229); Divizia „Tudor Vladimirescu“ e numită... „regiment“ (pg. 233); compozitorul Lehar devine... Leher (pg. 243); „critica literară din ţara noastră ignorează (sic!) amintitul gen literar“ (pg. 253 – corect, „ignoră“); chimistul Petru Poni devine Petru... Ponti (pg. 254); criticul Constantin Dobrogeanu-Gherea e botezat... Gh. (pg. 281); filologul N. Mihăescu primeşte, şi el, un alt nume de botez, tot Gh. (pg. 281); şi numele umanistului Erasmus din Rotterdam e scris greşit, Roterdam (pg. 325); Nică al lui Ştefan a Petrei, din „Amintiri din copilărie“ se pomeneşte cu numele prescurtat, în „Nică a Petrei zis şi Creangă“ (pg. 349); agramatul are probleme cu infinitivul, ca în această exprimare referitoare la Eminescu - „Va strălucii în veci“ (pg. 378); alţi doi de i se regăsesc şi în „monştri sacrii“ (pg. 388); repetiţia e mama repetenţiei, aşa că întîlnim şi „hotărîri ale consiliului de miniştrii“ (pg. 401). Ramolismentul e frate geamăn cu prostia fudulă şi cu urechismul. Aşa-zisul „Jurnal“ al idiotului congenital Ion Ochinciuc dă pe-afară de atîtea gunoaie, mai ales referitoare la date istorice. Aleg, la întîmplare, alte eşantioane ale deşeurilor sale: pentru el, Găeşti este „această urbe argeşeană“ (pg. 25 – e dîmboviţeană); într-un loc, scrie că „În 29 iunie 1940, cînd sovieticii au dat ultimatum României să le cedeze Basarabia“ (pg. 35), dar nici după 20 de pagini, el uită, scriind „În 28 iunie 1940 Stalin a dat ultimatum guvernului român“ (pg. 52); aproape nici un citat nu e reprodus corect de acest damblagiu, ca dovadă şi versurile din poezia „Limba noastră“, de Al. Mateevici, „Catre-o (?!) plîng şi care-o cîntă/ Pe la poarta lor ţăranii“ (pg. 42 – corect „Pe la vatra lor ţăranii“); încă o formulare de prostănac: „Deci în acea dimineaţă din ajunul Sfîntului Petru (sic!) a (sic!) anului 1940, tata a apărut de cu noapte în sat“ (pg. 74 – numele sărbătorii e Sfinţii Petru şi Pavel, cît despre ta-su, care a apărut în sat dimineaţa, dar cu noaptea în cap, ce să mai vorbim!); el vorbeşte de KGB în... 1940 (pg. 81), ceea ce e o eroare vizibilă, fiindcă pe atunci exista NKVD-ul; altă inepţie, semn de ramolisment: „În primăvara anului 1941, deci cu cîteva luni înainte ca mareşalul Antonescu să comande «Ostaşi! Vă ordon treceţi Prutul!»“ (pg. 81) – dar, la acea dată, Ion Antonescu nu era mareşal, ci doar general; falsificator de profesie, Ochinciuc umflă numărul morţilor seismului de acum 36 de ani: „Deci în acea seară fatală din 4 martie 1977, cînd mii (?!) de bucureşteni şi-au găsit sfîrşitul sub dărîmături“ (pg. 96) - în realitate, în Bucureşti n-au murit mii de oameni, ci puţin peste 1.000; „Pe la nouă“ fără un sfert seara am simţit prima zgîlţîitură puternică (pg. 96) – cît de beat erai, mă, Ochinciuc, de le încurci atît de rău?; cutremurul din 4 martie 1977 s-a produs la orele 21,20, nu mai devreme cu aproape 45 de minute; eroarea cu numărul morţilor e repetată, cu încăpăţînare, ceva mai departe: „zăceau mii de cadavre“ (pg. 99); urechistul de profesie îşi dă cu stîngu-n dreptul şi cînd se referă la Anton Pan (sic!), pe care îl numeşte „cel înţelept ca o poveste“ (pg. 161), cînd versul corect al lui Eminescu este „cel isteţ ca un proverb“; numele celui care a scris „Povestea vorbii“ e Anton Pann, nu Pan; o altă gafă de proporţii se referă la actul de la 23 august 1944: „Părinţii mei auziseră încă de dimineaţă apelul către ţară al Regelui Mihai“ (pg. 173); ce dimineaţă visează cretinul ăsta, din moment ce lovitura de stat (arestarea Mareşalului Ion Antonescu) a avut loc după-amiază, iar comunicatul fonfăit al trădătorului Mihai a fost citit seara?; tot de ramolisment şi de urechism e vorba şi în aceste propoziţii: „Asmodeos începe să îngîne-o melodie. Mi-o amintesc imediat. Se numeşte «Ani de liceu», a fost lansată într-un film românesc“, iar Oana Sârbu, drăgălaşa de ea, îl mai cîntă şi acum (pg. 192) - poate că îl mai cîntă, dar în baie, sau la urechea lui Robert Turcescu, fiindcă interpreta reală e Stela Enache, băi bulache; un coleg s-a ales cu o sperietoare zdravănă (pg. 195) – ce sperietoare? De ciori? Este evident că a vrut să scrie „sperietură“; o varză incredibilă face Urechinciuc, fost Ochinciuc, şi din datele biografice ale lui Titus Popovici, care, în mintea lui îngălată, a murit ba în 1990 (pg. 287), ba în 1994, cînd „împlinise 64 de ani“ (pg. 369). O altă balivernă a acestui nimeni, care se dă bine informat: cică Ov. S. Crohmălniceanu a fost „fratele poetei Nina Cassian“ (pg. 324). De unde a mai scos-o şi pe-asta? Nici pomeneală! Trec peste trivialitatea porcoasă pe care o revarsă rudimentarul ăsta la tot pasul, în lipsă de talent şi de subiecte: tot ce-a auzit el la crîşmă, sau în vreun closet – aşterne pe hîrtia lui igienică. Numai bancuri răsuflate, de golani de autobază, îmi e jenă să le reproduc. Totuşi, un exemplu voi da, ca să vă faceţi o idee despre „nivelul“ imbecilului: „Toată lumea să mă sărute în cur numai dom’ judecător să stea pe scaun“ (pg. 79). Complet lipsit de talent, ţiganul rutean Ochinciuc e străin de limba română, pe care o maltratează cum vor muşchii lui… ţigăneşti. Astfel, inventează cuvinte: „prodigioaza-ţi (?!) fantezie“ (pg. 90); „scînteile ce-au aprins vîlvătăile pîrjolitind (?!) această populaţie“ (pg. 129); „o doamnă o teatrologiei (?!) româneşti“ (pg. 104); „foşcăind (?!) de peşti“ (pg. 419) etc. După ce a slujit comunismul şi a profitat de el, decenii de-a rîndul, „maestrul“ Ochinciuc îşi întoarce vezica urinară pe dos şi încearcă s-o spele bine de tot, cu săpun Rexona. Nu-i mai place de Gheorghiu-Dej şi de Ceauşescu – acum îi place de Stalin şi de… Sörös!!! Ce mai, un adevărat S.S.-ist!!! Priviţi ce reziduuri bolşevice sînt macerate în creierii lui îmbibaţi în alcool: „Multe şi incredibile păcate a dus cu el «Tătuca» Stalin în mormînt (,) dar trebuie să recunosc un fapt: era nemaipomenit de convingător“ (pg. 230). Pe cine-a convins mă, zăpăcitule? Şi cum a făcut-o? Cu biciul! Pe Sörös, Ochinciuc îl pupă-n fund fiindcă i-a dat o bursă unui nepot al lui, din Basarabia. Începe cu o limbă dulce, pe care le-o dă evreilor în partea dorsală: „Întotdeauna am admirat la ei hărnicia (?!), perseverenţa şi mai ales inteligenţa speculativă“ (pg. 132). Să mori de rîs! Evreii şi hărnicia! Orice se poate spune despre evrei – că sînt deştepţi, că sînt luptători – dar hărnicia nu-i prea dă afară din casă, dimpotrivă, n-avem decît să ne uităm la folclorul lor despre ei înşişi. Unde a vrut să ajungă licheaua ochinciucă? Aici-şa: „Azi, port-drapelul lor, George Soros (sic!), cu speculaţiile lui financiare va rămîne de pomină. Iar eu, personal, îi sînt direct recunoscător pentru că la o universitate europeană de la Budapesta, finanţată de el, îşi dă acum doctoratul în Istorie nepotul meu din Chişinău, Andrei Cuşco“ (pg. 132). Ne putem imagina ce fel de istorie învaţă tînărul la o universitate din Budapesta, furajat de falsificatorul şi duşmanul Sörös. Dar, de parcă pupincuristul de mai sus n-ar fi fost de ajuns, secătura ochinciucă mai face nişte temenele la picioarele bătrînului escroc internaţional: „George Soros (sic!), în faţa căruia îmi scot pălăria şi-n privinţa speculaţiilor financiare“ (pg.139). Aşa după cum s-a putut vedea, l-am făcut pe ăsta, în mai multe rînduri, ţigan. Personal, nu-l cunosc. I-am văzut o poză balaoacheşă, pe manşeta interioară a cărţii. Într-adevăr, e, vorba aia, „ceasul rău, pisica neagră”. Înşişi fraţii săi mai mari (fraţi numai de tată) îl făceau ţigan: „Eram pentru el, «preferatul» mamei. «Ţiganul»! Iar cînd voia să mă rănească sufleteşte mai tare îmi zicea chiar «ţigan borît». (…) E adevărat că semănam leit cu mama. Ea, spre deosebire de tata, era o brunetă autentică (…) eram, trebuie să recunosc, destul de ţigănos” (pg. 167). Mai ales unul dintre fraţi, Mitică, îl numea aşa: „Iar într-o zi, aflîndu-ne noi într-un cerc de fete şi băieţi, nu ştiu ce i-a căşunat fratelui meu cel mare pe mine pentru că m-a insultat de faţă cu toţi cei prezenţi (,) folosind acelaş (sic!) infam «Ţigan borît». (…) – Da’ ce? Nu-i adevărat? Nu eşti ţigan borît?” (pg. 167-168). Atîta i-a trebuit viitorului scriitor Ochinciuc! I s-a pus pata pe creierul, şi aşa, cu probleme. „În acea clipă l-am şi izbit în faţă (,) cărîndu-i după aceea pumn după pumn, cu o viteză care l-a năucit. Înmuiat de tot de loviturile mele fulgerătoare, mi-a întors spatele cu faţa (?!) toată «numai sînge». Plîngea din princina neputinţei sale” (pg.168). Nebunul l-a bumbăcit şi pe celălalt frate vitreg, ilustrînd povestea cu puiul străin, care îi aruncă din cuib pe ceilalţi.

Ar fi multe de spus despre acest deşeu „literar”. El este rodul fanteziilor bolnave ale unui şmecher, care s-a strecurat prin viaţă, trăgînd cu dinţii să ajungă şi el, scriitor. Aşa, ca Kafka. Sau ca Caragiale. Cu o spoială de carte, dată cu bidineaua şuetelor beţive, pe la birturi şi şezători, acest Ion Ochinciuc ilustrează o specie pe care, eu, unul, am mai întîlnit-o: veleitarii milogi care, după ce se văd cu nişte saci în căruţă, se umflă ca nişte cimpoaie,  nu te mai înţelegi cu ei. Acum, această „nucă seacă” e la ora „memoriilor“. Nu şi-au scris memoriile Mihai Sadoveanu sau Camil Petrescu, ori Lucian Blaga – dar iată că şi le scrie un schizofrenic fără... memorie! „Tot ce ţine de trecut pe mine, personal, mă fascinează” (pg. 59). Pe tine te fascinează? Dar cine eştit tu, teteo? Un ţigan îmbătrînit în rele, care nu ştie chestiuni elementare, cum e un acord gramatical de clasa a II-a. Din păcate, de cînd s-a desfiinţat cenzura, librăriile sînt pline de astfel de rebuturi penibile. Nu mai există nici control, nici auto-control. Orice dobitoc sinistru poate scrie şi tipări orice mizerie. Sufocată de atîtea bălării, literatura română, încet-încet, moare. (Sfîrşit)

CORNELIU VADIM TUDOR

        

ZIARUL TRICOLORUL, nr. 2681, 22.02.2013