15 APRILIE 1990. Sfînta zi de Paşti. Dacă aş muri acum, nu mi-ar părea rău. Ziua asta nu face parte din calendar, ci din Calea Lactee. Iubesc ziua de Paşti cu o frenezie imposibil de reprodus în cuvinte, aici e comprimată toată copilăria mea. Forţa magică a acestei zile îl transfigurează pe orice om. Parcă nu sîntem noi înşine, nişte fluvii lăuntrice clocotesc şi ne purifică, îndemnîndu-ne la porniri nobile. Poate fi numit Paştele un al doilea Crăciun, avînd în vedere că Isus S-a născut din nou? Uneori mă întreb dacă expresia „cruce de voinic“, cu care erau lăudaţi flăcăii la ţară, nu e cumva o sublimare ancestrală a imaginii Mîntuitorului, care S-a identificat cu crucea torturării Sale, ceea ce a produs pe retina memoriei colective a ţărănimii române o personificare a crucii... Dar, iată-mă şi scriitor textualist! Reproduc în Jurnalul de faţă fila unui alt Jurnal, vechi de 15 ani. L-am găsit, prăfuit, printre rafturile bibliotecii. E Jurnalul pe care l-am ţinut pe cînd făceam Armata la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr. l din Bucureşti. Aşadar, priviţi ce trăiam eu cînd eram cu 15 ani mai tînăr şi cu vreo 30 de kg mai slab: „Duminică, 4 mai 1975. Zi de Paşti. Stau cu Mioara şi cu fratele meu, Pavel, în apartamentul lui din Drumul Taberei şi bem vodcă şi cafea. Mioara e o fată frumoasă, cu păr negru, lung, şi ochi albaştri. Se crapă de ora prînzului şi în curînd vom merge la mama, să ciocnim ouă roşii. Deunăzi, citeam pasajul de la începutul lui «Faust», în care trec oamenii Cetăţii pe ecranul zilei de Paşti: elevi, tîrgoveţi, slujnice, ostaşi. Totul e verde şi înalt în acea stampă a apollinicului Goethe. Oamenii vorbesc prozodic şi o pace de burg patriarhal, în care fiecare cunoaşte pe fiecare şi ştie ce se cade şi ce nu se cade, le dezmiardă urechile cu o vată ca mătasea funigeilor şi a subţiorii lanurilor de porumb. Ascultăm o casetă cu Joan Baez, pe care mi-a dăruit-o bunul meu amic, campionul mondial de gimnastică Dan Grecu. Ne-am împrietenit într-o seară a anului trecut, în grădină la Athénée Palace - soţia lui şi prietena mea de atunci fiind balerine. A rămas încîntat cînd i-am vorbit, vreo 2 ore, numai de civilizaţii extraterestre - ce-i drept, o bună parte din curiozităţi le ştiam de la colegul meu de ziar, Victor Kernbach, care a scris «Enigmele miturilor astrale». Carte de succes, pe care mi-a împrumutat-o un alt coleg al meu, Anton Uncu, dar, spre ruşinea mea, am pierdut-o, ori mi-a fost furată. Splendidă caseta country a acestei femei care s-a făcut cunoscută prin proteste împotriva războiului din Vietnam! Îmi place mult o piesă în care, cu glas sfîşietor, spune că «ziua de ieri va veni din nou diseară». Pentru mine, asta ar însemna retrăirea nopţii trecute, cînd ne-am întîlnit toţi cei 5 fraţi şi surori la Biserica Elefterie. Înainte de asta, trecusem însă pe la barul de noapte de la Athénée, să-mi cumpăr ţigări. Eram îmbrăcat într-un costum nou, bleumarin, cu o cămaşă albastră, în picouri albe, şi cu o cravată roşie ca focul. Imediat cum am coborît în bar m-am dus, într-un chip magnetic, la cabina fetelor, să-i spun Zînei «La Mulţi Ani!». Fusese o iubire mare între noi, tot anul 1974, dar se destrămase. Am plecat în Armată cu o uşurare în suflet, sperînd ca viaţa cazonă să mă ajute să suport mai bine despărţirea. M-am apropiat de cabina dansatoarelor. Am strigat-o. Ea a ieşit, aproape goală, în costumul ei de paiete şi frivolităţi, a scos un chiot de bucurie, ne-am strîns în braţe şi ne-am urat «Sărbători fericite!». Nu mai contenea cu sărutările, mi-a spus «iubiţele», cu glasul ei inconfundabil, cu care îmi şoptise atîtea «dulci nimicuri» la ureche. Aveam 2 pachete de Kent în mînă, abia le cumpărasem, şi mi-a zis: «Ai venit să-mi aduci ţigări?» - iar eu, binecrescut, i-am oferit unul. Au ieşit şi celelalte fete, pentru dansul următor: Puşa, Mariana, Cristina, Virginica, Nuşa... Fete bune, da’ n-au avut noroc! - cum se zice. Euforie mare, m-au umplut de ruj şi sclipici Toate doreau să ştie: ce se-ntimplase cu părul meu, de ce eram tuns aproape perie de scînduri? Am plecat. Cîţiva ani buni, aproape seară de seară, am frecventat barul. Nu pentru băutură (nu mi-a plăcut niciodată să beau, decît un pahar, creştineşte, şi nici n-aveam bani), ci pentru prietenele mele, păstorite de coregrafa Viorica Cişmigiu. Pe urmă, m-am dus la Biserică. Am aprins lumînări albe şi am văzut, ca de obicei, cel mai frumos spectacol de muzică, poezie şi lumină care poate exista în lumea noastră creştină. Mii de oameni, iluminaţi şi transfiguraţi, sub nişte copaci proaspăt înfrunziţi, au izbucnit în vibraţiile corului gregorian: «Christos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcînd/ Şi celor din mormînturi/ Viaţă dăruindu-le!». Probabil cel mai frumos cîntec din Istoria Umanităţii şi ca muzică, şi ca poezie. Mai mult de atît nu se poate spune, în aceste 4 versuri sînt cuprinse cerurile şi pămînturile, fiinţele şi lucrurile Fratele meu, Marcu, tot încearcă să-mi spună ceva despre un ţigan care a vrut să creeze o sectă la noi, a făcut zgomot prin Occident, s-a întors în România, a cerut fonduri de la stat, dar statul, nici una, nici două, l-a cam închis. L-am rugat pe Marcu să tacă puţin, doream să ascult corul acela tremurător ca aerul în raza lumînărilor. Deodată, zeci de capete s-au întors spre dreapta, la fereastra unei case: aici, la etaj, apăruseră doi copii în pijamale, cu crîmpeie de lumînări în mîini, care aveau ceva din îngerii pictaţi în vechile cărţi colorate şi lucioase, cu poze, pe care noi le decupam şi le lipeam pe steaua cu care porneam la colindat. Apoi, a început o burniţă uşoară, de primăvară. Mulţimile păcătoase au ocolit Biserica. Am plecat la Marcu acasă, la doi paşi. Aici, în geam, un alt înger: mama, care nu merge niciodată cu noi la Biserică, în Noaptea de Înviere, dar aşteaptă cu emoţie, la geam, să vadă spectacolul rîurilor de oameni care se risipesc pe la casele lor, cu lumînările în căuşul unor pahare de îngheţată, ce mult îi mai place, nu se mai satură privind şi murmurînd versetele pe care le crede potrivite momentului. Ne-am ospătat după datină, pînă pe la 5 dimineaţa. Pe urmă, ne-a dus acasă soţul sorei mele, Liviu, cu maşina lui, Oldsmobile, „frumoasa americană“, lungă, lată şi cu geamuri verzi. Acasă înseamnă tot la Pavel, la marginea oraşului, pentru că eu n-am unde să dorm. Mioara mi-a spus din nou că mă iubeşte, eu i-am răspuns că-i ultima noastră noapte (îmi era capul tot la Zîna, arsură vie în inimă!), ea a început să bîzîie etc. Mîine seară, mă voi întoarce la unitate, băieţii vor veni, cu siguranţă, cu miel, mezeluri, brînzeturi şi vinuri de pe la casele lor, ne vom simţi iarăşi bine şi permisia noastră de Sfintele Sărbători va rămîne undeva, departe, în urmă, ca un copil orfan“.
După cum se vede, mai am un Jurnal. Sînt harnic la scris, nu mă pot plînge. Azi, după 15 ani, mă gîndesc că, în ciuda atîtor lipsuri, şi privaţiuni, şi umilinţe, Armata a fost poate cea mai frumoasă perioadă a existenţei mele. Atunci aveam un rost pe lume. Acum parcă sînt al nimănui. La televizor, o slujbă lungă, transmisă în direct, dintr-o Biserică. Mai toată lumea e de acord că se întrece măsura cu popii, e un fel de „Cîntarea României“ întoarsă pe dos. Primesc un telefon amuzant: Dan Andrieşu îmi istoriseşte că azi-noapte a fost bairam în vila din Strada Sofia, a lui Zoni Vrînceanu, zis Gerovital. Aici a venit, în turneu electoral, şi Geluţă Bărbuţă, adică Voican, asaltat de toată lumea, ca un fel de „om al zilei“. I-a căzut însă faţa cînd cineva l-a întrebat de condamnările lui penale, dinainte de 1990.
Ca sociolog al religiei, constat un fenomen ciudat: datorită Televiziunii, bisericile ţării au fost, în Noaptea de Înviere, destul de puţin populate. Au existat lăcaşuri cu 3 enoriaşi. Erau mai mulţi preoţi, diaconi şi ţîrcovnici, aşa că nu s-a mai putut ţine slujba. Asta mi-a adus aminte de un popă beţiv, din judeţul Argeş, care, pe la începutul anilor ’80, a fost protagonistul unei scene mortale (să mori de rîs). A ieşit în pridvorul bisericii de ţară, chior de beat, cu potcapul pe-o ureche, şi a strigat, printre sughiţuri: „Fraţilor, oameni din sat, hîc, datorită unor condiţii care io nu vi le pot spune vouă păcătoşilor, slujba de Înviere se amînă pentru altădată, sîc!“. Întîmplarea e strict autentică şi mi-a fost relatată de nepoata mea, Daniela, care pe atunci fusese repartizată, ca profesoară de engleză, în satul cu pricina. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2539 / 13.08.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu