16 APRILIE 1990. A doua zi de Paşti. Încă e frumos. Sfinţenia tot mai poleieşte fiinţele şi lucrurile. Dar nu mai e aceeaşi încărcătură. În goana sa, timpul necruţător a dărîmat crucea pe care agonizase Christos. Cu fiecare clipă, oră, zi care trec, ne îndepărtăm de miracolul Sfintelor Paşti, iar vraja dispare. Abia la Crăciun mai înflorim o dată, ca merii, ca perii. Şi pe urmă, din nou, o pauză pînă la Paştele viitor. Şi aşa trece anul, ca un meci la două porţi: Crăciunul şi Paştele.
Azi, program sărbătoresc la televizor. „Lasă-mi gagica în pace“ - îi zice Popeye Marinarul lui Bluto, într-o secvenţă de desen animat. Halal traducători! Îmi şi imaginez 2 milioane de băieţei din România nu-mindu-le pe cele 2 milioane de fetiţe din România „gagici“. Dar nici cu producţia artistică autohtonă nu-mi e ruşine: se transmite o adaptare după Caragiale, în care eroii poartă canadiene de schi, cu fermoar, şi fumează ţigări Kent, pe care le aprind cu bricheta. Dezgustătoare apucăturile celor de la TV de a se trage unii pe alţii la suprafaţă, de a se băga pe post cu sila. Într-o emisiune realizată de Eugen Dumitru se prezintă o adaptare realizată după Mark Twain, semnată tot de Eugen Dumitru, fireşte, pentru ca în final să apară şi regizorul scheciului, Sergiu Ionescu, care vorbeşte chiar cu Mark Twain, într-o harababură de nedescris, numai aşa, ca să se afle în treabă şi să-1 cunoască vecinii, să-şi dea seama că el nu e din ăia, colaboraţioniştii, interzişii... Şi am mai observat ceva la televiziştii ăştia ai românilor: imediat cum moare unul de-al lor, indiferent de funcţie şi valoare, poate să fie şi şef pe la maşinişti, i se difuzează necrologul, pe un fundal îndoliat, înaintea Telejurnalului; n-am nimic de împărţit cu bietul decedat, să-i fie ţărîna uşoară şi să doarmă cu capul pe „nouraşi de primăvară“ (cum zic povestirile asiatice), dar se întîmplă că mai mor în ţară şi alţi oameni, infinit mai valoroşi, numai că Televiziunea îi ignoră cu desăvîrşire. Şi asta nu mai e drept. Pentru prima oară cînd văd o emisiune apolitică în limba maghiară: se prezintă un frumos reportaj despre încondeierea de ouă pe Valea Ghimeşului. Figurile poartă nume poetice: limba cucului, cabula albă, măcieşul (steluţa), burta broaştei, trandafir bătut, genunchiul dracului ş.a. Mă impresionează bogăţia şi fineţea motivelor stilizate, ceea ce arată că fiecare Popor are universul său nepieritor. Ce minunăţii se pot face dintr-un ou, dintr-un singur ou! Care mi se pare centrul Cosmosului.
Întîlnesc în cartea unui predicator creştin o pildă care mă emoţionează pînă la lacrimi: „Un pastor a stat o noapte la o fermă. Dimineaţa, fermierul şi pastorul s-au oprit în faţa unui cuibar, unde o găină îşi ocrotea puii sub aripi. Fermierul a spus: «Pastore, atinge-o!». Pasărea era rece, moartă, nu se mişca. O nevăstuică i-a supt tot sîngele, dar, pentru a-şi păzi puii, pe care i-ar fi atacat nevăstuica, ea nu s-a mişcat“. Ce impresionant e sacrificiul pentru cel drag, sau pentru o idee măreaţă! Nimic nu putea să-mi slujească mai bine starea de spirit din a doua zi de Paşti, decît o asemenea pildă. Ce altceva a făcut Isus, decît să ne ţină pe toţi sub aripile Lui ocrotitoare, în timp ce nevăstuica înfricoşată a Istoriei I-a supt tot sîngele, în cele 6 ore cît a sîngerat pe cruce? La televizor, Coriolan Babeţi dezveleşte un bust al lui Toma Caragiu şi zice, de 2 ori, „conversiune“ (în loc de „convertire“). Dar, ce mai contează? Îmi e dor de Tomiţă! N-am fost prieten cu el, dar ne-am cunoscut în februarie 1977, la „Săptămîna“. Îl adusese Dan Mutaşcu. Ne-a spus nişte glume, cu un umor adorabil, apoi a schimbat cîteva vorbe cu mine. În final, i-a zis lui Barbu: „Îmi place gagiul (iar gagiul!), e deştept foc! Îmi place şi cum scrie!“. Dar, o fi citit oare ceva de mine? După mai puţin de o lună, avea să moară la cutremur. Actor mare, colosal. Nu-1 pot uita în „Revizorul“ lui Gogol - Pintilie, pe care l-am văzut, în cea de-a doua din cele trei reprezentaţii, la Teatrul Bulandra, în octombrie 1972.
Vorbesc la telefon cu profesorul Edgar Papu. Îmi spune că abia aşteaptă să meargă lîngă soţia lui, în veşnicie. Îl înţeleg perfect. Pentru un om nobil şi iubitor, este aproape imposibil să supravieţuiască dispariţiei fiinţei dragi.
Mă întreb aşa, din senin: ce legătură o fi între Biharea de la noi, şi statul indian Bihar? Probabil aceeaşi legătură existentă între Ardealul românesc şi celelalte toponimii cu rădăcina semantică ARD: Ard (podiş în Iran), Arda (rîu în Bulgaria şi Grecia), Ardubil (oraş în Iran), Ardeni (masiv muntos în Franţa, Belgia şi Luxemburg). În rudimentele limbii indo-europene, „ard“ înseamnă „pămînt“. Poate că aceeaşi rădăcină are şi oraşul Arad. Aud că ambasadorul României în Franţa, Al. Paleologu, a dirijat Corul Parohiei ortodoxe române din Paris, mai precis la intonarea fostului imn „Trăiască Regele!“. Într-o emisiune a postului de Televiziune francez „Antenne 5“, ciudatul ambasador fanariot a suduit Guvernul României, al cărui emisar este şi el. În mod paradoxal, francezii l-au obrăznicit, fiindcă pentru ei un asemenea comportament e de neconceput. În spleenul baudelaireian al acestei zile de primăvară primesc o veste bună: îmi telefonează Gh. Ostroveanu şi îmi spune că foştii mei colegi s-au gîndit să facă un memoriu pentru a-i îndupleca pe nişte şefi să fiu chemat înapoi, la redacţie; abia aşteaptă momentul prielnic să i-1 înmîneze noul director general, autoînscăunat în decembrie 1989, Neagu Udroiu. Mersi, dar e cam tîrziu, timp de 4 luni nu v-aţi întrebat din ce trăiesc, sau dacă mai trăiesc? Şi n-am ajuns eu la mila lui Udroiu, care e un ziarist onorabil, desigur, şi un om călătorit şi isteţ, dar trădează un simţ al carierismului inimitabil. Aşa a făcut carieră înainte de 1989 pe spinarea lui Eugen Florescu (care 1-a numit secretar general la Agerpres şi vioara-ntîi la vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, facilitîndu-i şi obţinerea unui splendid apartament pe Calea Victoriei, vizavi de Biserica Albă, din fondul Gospodăriei CC. al P.C.R.), şi după 1989 pe spinarea lui Ion Iliescu, cînd a pozat şi el în mare dizident, ca atîţia alţii, care au dovedit o capacitate de adaptare uluitoare, unică pentru vietăţile din natură; pentru că schimbarea de 180 de grade pe care au făcut-o foştii propagandişti şi secretari P.C.R. seamănă cu performanţa unui urs polar de a trăi în deşert şi a unei cămile de a mărşălui pe banchizele de la Polul Nord. Dar, ceea ce în natură e o imposibilitate, în societatea românească a fost un exerciţiu de virtuozitate. „Mersi, aţi venit prea tîrziu -îi răspund lui Ostroveanu - acum vă pot angaja eu pe toţi!“ Dar, azi e ziua taifasului şi a taclalelor, că doar la Porţile Orientului sîntem. Ies pe terasă la „Pescăruş“ împreună cu Eugen Barbu şi generalul I. Al. Munteanu. E soare şi simt cum se dilată frunzele-n copaci. Am o stare plăcută. Generalul mi-1 toarnă pe un oarecare ofiţer Mugurel Florescu, care se învîrtise şi el pe la procesul lui Ceauşescu. Pun pariu pe o ladă de bere că, azi-mîine, o să-1 vedem şi pe Mugurel ditamai Măgărelul, adică general. Fiindcă aşa e regula: toţi cei care au luat parte la mascarada aia sîngeroasă au fost avansaţi, obligatoriu. Cine i-a avansat pe ei? Ion Iliescu, nu mai există nici un dubiu. Acelaşi Munteanu, care e un bun povestitor, cu accentul lui ardelenesc (a fost studentul academicianului David Prodan), ne istoriseşte ceva care ne face pielea găinii: în Nicolae Ceauşescu s-au tras 600 de gloanţe, iar în nevasta lui vreo 700! Au tras întîi 3 soldaţi, în timp ce condamnaţii încă mergeau spre zid, iar apoi au deschis focul, în neştire, militari de pe acoperişul cazărmii de la Tîrgovişte. O curviştină, pe nume Cerasela, a furat medalionul de aur de la gîtul Elenei Ceauşescu, 1-a spălat de sîngele închegat, 1-a purtat cam o lună, după care a fost silită de amantul ei, Gelu Voican, să-1 dea înapoi. Înapoi, cui? Cine ştie pe unde au nimerit bijuteriile jefuite în acel decembrie înfiorător! Îl credem pe cuvînt pe Munteanu, doar a fost coleg de celulă, prin anii ’80, cu Voican. Îl bătea pe acesta toată ziua, fiindcă bărbosul era meschin şi turnător. Acum, Voican i-a dat o mînă de ajutor fostului său ortac de puşcărie, care a fost reactivat şi a devenit general. „Era bărbat ăl bătrin - ne mai spune generalul - cînd i-a fost spălat cadavrul l-a văzut Geluţă şi a mărturisit că părea foarte viril!“ Ia te uită de ce le arde la ăştia, să se uite la fuduliile lui Ceauşescu, după ce l-au nituit cu sute de gloanţe! Mă întorc acasă destul de trist. Cum s-a putut muri în decembrie ’89! Ca la Hiroşima, în toate felurile cu putinţă: şi la coadă la lapte, şi în baie, şi în somn, şi pe stradă, şi în beci după lemne, şi în maternitate, şi în cimitir... S-a mai întîmplat în vreo ţară socialistă ce s-a întîmplat în România? Nu! Ei, bine, cu asta trebuie să începem orice comparaţie, orice analiză. Nici n-am ajuns bine acasă şi am primit informaţii despre prăduirea spaţiului locativ de către primarul Capitalei, Dan Predescu. De pildă, un arab pe nume Geamal, care a primit cetăţenia română foarte uşor, acum cîteva luni, a devenit consilier guvernamental pentru minorităţi, învîrtindu-se şi de o casă splendidă. Primarul dă case bune, pe lei, unor arabi, încălcînd mai multe legi. Se povesteşte că au venit nişte oaspeţi francezi să doneze un post de radio, au obţinut aprobarea de la Petre Roman şi s-au dus cu ea la primarul-general - numai că acesta, într-o criză de furie, probabil pentru că lui nu-i ieşea nimic, le-a rupt hîrtia în faţă! Gospodăria de Partid avea sub Nicolae Ceauşescu averi imobiliare de circa 15 miliarde de lei, iar acum, sub Mihai Cuţuhan, valorile sale depăşesc 50 miliarde de lei! Practic, au luat ăştia tot patrimoniul!
Spre seară, iau cunoştinţă de un comentariu al corespondentului Agenţiei iugoslave Taniug, la Bucureşti: „Am întîlnit partide în România care ar dori să schimbe Poporul, ori Poporul nu se poate schimba“. Zilele acestea, am dat peste două materiale pe care le-am citit cu interes: o scrisoare a nebunului Paul Goma, publicată în „22“, în care îi face praf pe aşa-zişii noştri rezistenţi, şi articolul „Au ridicat bîtele şi s-au încăierat“, apărut în „Opinia Studenţească“ din Iaşi, referitor la barbaria udemeristă din ziua de 20 martie, de la Tg. Mureş.
Noaptea, pe la 12, ies să plimb cîinii. Pe Bd. Duca, vizavi de Policlinica stomatologică, am văzut o scenă care mi-a luat maul: o fată tînără, în papuci şi capot alb, ieşise la scara unui bloc vechi şi aştepta un hîrb de maşină, cu 2 arabi; s-a urcat şi a plecat cu ei, în puterea celei de-a doua nopţi de Paşti! Capitala României tinde să devină un fel de bordel al lumii a III-a, şi asta nu e bine! Nu se încheie această zi fără o nouă inepţie a lui Ion Caramitru, care e de o incultură zgomotoasă: într-un reportaj filmat la Paris, el vorbeşte cu Emil Cioran, căruia îi spune că Eminescu a apărut într-un moment cînd totul era prăbuşit (?!). Ehei, o să am eu mult de luptat cu analfabeţii şi impostorii...
EPILOG. Începe să se nască revista. Totul merge nesperat de bine. Ca prin farmec, obstacolele s-au risipit. Banii ? M-a împrumutat Nuţu, din Germania. El venise cu 10.000 de dolari, legaţi cu zgîrci, cum se întîmplă şi pe la băncile cele mai fandosite. I-am spus că n-am ce face cu dolarii, mie îmi trebuie lei. A revenit după cîteva ore cu 1 milion de lei. Am convenit să încheiem o chitanţă, de mînă, ca să-i restitui omului banii. Martori ne-au fost Cornel Ciontu (din partea mea) şi Monica Miu (din partea lui). Ca să fiu sincer, mi-a tremurat inima atunci cînd am înscris, oficial, titlul revistei. Aşa ceva nu se mai pomenise. Mai fuseseră nişte „Românii Mari“, pe la sfîrşitul veacului trecut şi prin preajma primului război mondial, dar acum sînt alte împrejurări. În definitiv, şi Nostradamus, în catrenele sale, vorbeşte de „România Mare“. Am găsit şi un secretar de redacţie bun: bătrînul Grigore Stănescu, care a lucrat pe la revistele militare, s-a pensionat între timp şi mi-a fost recomandat de prietenul meu din copilărie, colonelul Marin Mirea. Am găsit şi spaţiu tipografic: la Bucureştii Noi, în fosta tipografie a P.C.R. Mulţumită prieteniei mele cu Mişu Filip şi cu soţia lui, Doina, dar şi cu Mioara Roman, care şi ea e prietenă cu ei, am izbutit să căpătăm 3 birouri într-o clădire veche, pe Calea Victoriei. Acolo avea să funcţioneze şi ziarul fesenist „Azi“, condus de Octavian Ştireanu. Cum am devenit eu patronul publicaţiei? Foarte simplu: Eugen Barbu mi-a spus că nu se încumetă să rişte singurii bani pe care îi avea la C.E.C.:
- Eu am strîns ceva parale, pe cărţile şi filmele mele, de ce să te mint?! Dar îmi e teamă de faliment. Tu nu vezi ce se întîmplă în jurul nostru, ce prăbuşiri au loc, ce probleme sînt cu hîrtia?! Nu vreau să mor dator vîndut! O asemenea ruşine ar fi peste puterile mele, n-aş fi în stare s-o îndur.
Şi atunci, m-am descurcat cum am putut. De ce-am intrat în vîrtejul ăsta? Din revoltă, în primul rînd. N-am mai suportat să văd cum îmi e batjocorită ţara, cum e jucată la zaruri, cum sînt umiliţi românii. N-am mai suportat atîta impostură, şi incultură, şi neobrăzare. Revoluţia aceasta s-a făcut cu sîngele nevinovat al unor oameni, în primul rînd tineri. Populaţia s-a răsculat fiindcă totul devenise de un absurd înfiorător şi chiar cele mai nobile idealuri se goliseră de conţinut. Independenţa e sublimă, într-adevăr, dar cînd copiii mănîncă la şcoală o felie de pîine cu o frunză de salată verde, ca melcii, şi, după cîteva zile de furajare de-asta, leşină în clasă, atunci trebuie să ne întrebăm cu toţii unde am greşit. Scopul Politicii e preluarea Puterii, iar scopul Puterii e realizarea Binelui. Nu a Răului. A Binelui. Adevăraţii oameni sînt meniţi să micşoreze suferinţa existentă în lume. Nici un Ideal nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc pentru fericirea oamenilor şi trăirea lor în comuniune cu Dumnezeu. Aceasta a fost marea infirmitate a lui Ceauşescu: era ateu. De altfel, cred că de aici izvorăsc multe dintre nenorocirile lumii contemporane. A avut el şi mari merite, pentru care l-am admirat şi nu mă dezic de asta; dar să fii răsturnat de propriul tău Popor, adus la exasperare, iată o cădere de cortină nu tocmai măgulitoare.
El va rămîne în Istoria României şi chiar a Planetei, pentru multe şi felurite realizări. Scurgerea timpului estompează păcatele şi reliefează meritele. Peste un număr de ani, copiii şi nepoţii noştri ne vor întreba, uimiţi: „Cum, voi vă spălaţi cu apă rece, n-aveaţi curent electric decît vreo cîteva ore pe zi, stăteaţi toată noaptea pe la cozi? Nu putem crede, aţi visat. Uite, noi avem de toate. Nu putea omul acela, care a construit aătea lucruri minunate, să vă biciuiască în halul ăsta!“. Dar a fost cu adevărat o Revoluţie? Dacă ar fi să judec cu inima, aş spune că da. Dacă ar fi să judec cu mintea, mai degrabă aş spune că a fost o lovitură de Stat. Vorba tînărului Goethe, la Valmy, în 1792, cînd armata Franţei revoluţionare i-a învins pe prusaci: „De acum şi de aici începe o lume nouă!“. Aşa şi cu anul 1989 la români. Şi nu numai la români. Am intrat într-un deceniu nou, necunoscut, spectaculos, care s-ar putea să răstoarne sensul şi concluziile unui veac întreg. Vor muri oameni, se vor primeni generaţiile, iar eu? Ce voi face eu? În primul rînd, voi aştepta să-mi vină pe lume un copil, fiindcă nevastă-mea e însărcinată în luna a V-a. Pe urmă, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru casa mea şi Poporul meu. Sau, cum bine spunea un poet al efluviilor inimii: „Nu cădea tu, steaua mea subţire!“. Viaţă, primeşte-mă, vin către tine, m-am născut din nou! Doamne, nu m-ai părăsit, pupa-Ţi-aş tălpile!
SFÎRŞIT
CORNELIU VADIM TUDOR
http://www.ziartricolorul.ro/2639/jurnalul-revolutiei-de-la-craciun-la-paste-%28xcvii%29.html
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu