Tot astfel şi cu acest Cristoiu. El e ca vai de lume, jumătate-de-iepure-şchiop călare pe jumătate-de-păduche-miop, dar ce-i în creieraşul lui nu vă imaginaţi: el trebuie să fie cel mai viril, cel mai adulat, cel mai lăudat, cel mai temut, cel mai profetic etc. Delirul ăsta cred că i s-a născut de pe cînd era pionier printr-o comună din Vrancea, cînd a venit un moment de impas al vieţii lui, în care a văzut că toţi colegii cresc, ca din apă, inclusiv fetele, numai el rămîne pitic. Pitic o dată, pitic de două ori, pitic de trei ori, gata, licitaţia s-a terminat! Zadarnic a mers cîţiva ani pe vîrfuri, săltat ca pe arcurile unui landou stricat, zadarnic şi-a cumpărat şi pantofi cu talpă de microporos, şi tot zadarnic a fost la doctor - hormonii sînt hormoni, te lasă ziua să-ţi faci de cap şi să te crezi stăpîn pe corpul tău, dar noaptea te ard de nu te vezi, adică nu-ţi permit să creşti, trag de tine şi, dacă îi calci pe nervi, te pomeneşti că te trezeşti chiar mai mic decît erai la culcare. Şi atunci, ce şi-a zis Cristoiu? „Pantofii cu toc nu m-ajută, lunganele astea de fete au început să mă scuipe în cap, unde să mă cocoţ eu, ca să fiu veşnic piua-ntîi, să am autoritate şi să le arăt tuturor că îi domin?”. Şi s-a urcat pe scaunul U.T.C.-ului! Cu picioarele, ca la un closet turcesc. De atunci, de la 15 ani, şi pînă astăzi, cînd are vreo 40, Cristoiu nu s-a mai dat jos nici o secundă: acolo a dormit, acolo şi-a făcut nevoile, acolo şi-a atras victimele feminine (ca un păianjen musculiţele), mozolindu-le cu gura lui asimetrică şi chinuindu-se să le facă în 10 ore ceea ce un om sănătos le face în 10 minute. Aproape că n-a existat subalternă a lui, de la „Viaţa studenţească”, şi, mai apoi, „Scînteia tineretului” şi „Teatrul“, care să fi scăpat de hărţuirea sexuală a pocitaniei. Cu cîteva i-a ţinut figura, mai ales cu o oarecare Mariana B. „Vadime - îmi spunea Barbu prin anii ’80 - ştii ce face năpîrstocul ăla de Cristoiu? Se închide în birou cu una fără dinţi, mamă a doi copii, se îmbată ca porcii şi pe urmă se împerechează pe jos, pe covor, pe unde apucă. Ce zici, mă, de ăsta? E aşa de nărăvaş? Păi are el hădărag pentru iepele alea?”. Mult timp am făcut haz de Cristoiu, imaginîndu-ni-1 cum se caţără pe calorifer, îşi face vînt cu pletele alea ca nişte vîzdoace unsuroase, apoi se prăvale ca Icar din înălţimi, peste trupul fleşcăit al femeii cu gingiile defrişate, în vreme ce bărbatul ăsteia, un ţigan de cărbune, ciocănea la uşă şi striga: „Tovarăşe Cristoiu! Asta-i etica şi echitatea socialistă pe care ne-o predicaţi la şedinţele de partid?! Tovarăşe Cristoiu! Tovarăşe Cristoiu! Sînt eu, Tibi! Ştiu că sînteţi înăuntru, deschideţi, altfel mă voi adresa tovarăşei Elena Ceauşescu şi tovarăşului Nicu!”. Ulterior, scandalurile devenind insuportabile, activistul Cristoiu a fost mutat la revista „Teatrul”. Aici chiar că n-avea nimic comun cu publicaţia, nici cu mişcarea teatrală. Era limpede că fusese o numire din rezerva de cadre a CC. al U.T.C. - de altfel, în eventualitatea că s-ar fi făcut transferul de putere de la Ceauşescu-senior la Ceauşescu-junior („Viitor conducător”, vorba cuiva), Cristoiu era destinat să devină şeful Secţiei de Presă a CC al P.C.R., în locul lui Constantin Mitea. Dar, şi la revista „Teatrul” ghimizdrocul s-a ocupat tot de găinării, mai ales că aici simţurile lui erau biciuite şi mai zdravăn, datorită defilării de actriţe, studente la I.A.T.C. şi aspirante la glorie. Aşa că s-a încurcat cu o hartistă, pe care o poseda tot în birou, tot pe reşou, tot pe mochetă, fiindcă avea băiatul antrenament. Aflînd şi de „aventurile” astea, nevasta lui Cristoiu (o profesoară, pe nume Cornelia) 1-a bătut efectiv, i-a închis pantofii în dulap şi nu 1-a mai lăsat să meargă - la bibliotecă, zicea el - la curve, zicea ea. Culmea este că activistul chiar a reclamat chestia asta în scris, la procesul de divorţ. Pînă la urmă, femeia n-a mai răbdat, şi-a luat copilul de mînă şi dusă a fost, s-a pierdut în lumea largă. Ultima oară l-am văzut pe Cristoiu prin vara lui ’89, trecea pe lîngă Monitorul Oficial, nu departe de Policlinica Batiştei. Tot murdar, tot cu căutătura piezişă, tot cu complexul pigmeului. Am schimbat cîteva vorbe cu el, în scîrbă. Nu-1 puteam ierta pentru modul abject în care se purtase cu Patronul: după ce se rugase de mine săptămîni de-a rîndul să-1 conving pe acesta să accepte a publica unele fragmente din romanul „O lume de cîştigat” în penibilul lor „Supliment literar-artistic al Scînteii tineretului”, imediat cum s-a declanşat un scandal la o şedinţă C.P.Ex., unde Gogu Rădulescu şi Ştefan Voicu l-au reclamat pe Barbu lui Ceauşescu, că-şi bate joc de ilegalişti, acest Cristoiu s-a spălat pe mîini, şi-a făcut autocritica şi a întrerupt serialul.
Astăzi, după aproape trei luni de recluziune, Cristoiu scoate din nou capul în lume. Şi ce cap! Acum nu mai e activist comunist, ci viceversa, activist anticomunist. Nici eroul lui Kafka, din schiţa „Metamorfoza”, care dimineaţa s-a trezit... gîndac, nu-mi provoacă o asemenea uimire şi repulsie. Unde putea Cristoiu să-şi facă reapariţia publică? La fostul lui tovarăş de coţcării uteciste, de la Gospodăria de Partid a CC al U.T.C, Nistorescu e-al său nume şi minte de face spume! Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred: în „Expres”, Cristoiu vorbeşte despre „crimele comunismului şi ale ceauşismului” (?!), el, tocmai el, care a fost redactor-şef la trei reviste comuniste, el, tocmai el, care şi-a rezolvat toate problemele esenţiale (maşină, casă, voiajuri peste hotare, concedii, loc de muncă pentru nevastă, tabere internaţionale pentru copil) invocînd mereu prietenia cu Nicu Ceauşescu, el, tocmai el, care îl însoţise pe acesta la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova, scriindu-i discursul, ducîndu-i servieta, ca ultimul ţucălar! Crimele comunismului şi ale ceauşismului? Păi dacă-i pe aşa, unul dintre călăi e chiar acest handicapat rău şi cu dinţii negri. Mă întreb, cu groază, ce ar fi făcut lichelele astea de teapa lui Cristoiu, Nistorescu, George Arion şi a altor utecişti fruntaşi, dacă, pentru a-şi spăla păcatele, ar fi fost puşi de controlorii străini nu să scuipe unde-au pupat cu foc, ci să-şi dezgroape părinţii sau bunicii! „Faceţi treaba asta? Vă iertăm!” - ar fi putut să le spună, cu cinism, un asemenea mc-carthyst, în vînătoarea lui de „vrăjitoare comuniste”. Aşa după cum îi cunosc eu pe fripturiştii ăştia fără nici un Dumnezeu, la care s-ar putea adăuga şi alţi politruci neobosiţi, ca Paler, Arachelian, Carmen Dumitrescu, Zoni Vrînceanu, Sergiu Andon, S.R. Stănescu ş.a. - cred că ar fi stat cîteva zile pe gînduri, după care ar fi purces la fapte, cu patos revoluţionar, creîndu-şi chiar justificări, în numele democraţiei, mai ales că părinţii sau bunicii tot sînt morţi, tot nu simt nimic. Dar, în acest număr din „Expres” apar şi alte anomalii la fel de scandaloase. Nici n-am terminat bine să fac mărunt din buze, în privinţa acestui butoiaş de slănină rîncedă, care e Cristoiu, că mă apucă pandaliile şi din pricina unui oarecare Ion Bogdan. Ce scrie ăsta? Cică, dacă a reapărut în presă Dinu Săraru, el se aşteaptă să-şi facă apariţia, în curînd, şi Dumitru Popescu, şi Constantin Olteanu, şi Eugen Barbu, şi Corneliu Vadim Tudor, şi Ilie Matei ş.a. Vedeţi lepădătura? Aşează trei scriitori, care n-au avut nici o funcţie politică, alături de trei membri marcanţi ai CC al P.C.R, care, la ora actuală, sînt închişi pentru genocid (chit că asta e o minciună sinistră, cei trei n-au nici o vină, pentru simplul motiv că în România n-a existat nici un genocid). Şi, la urma urmei, de ce n-am avea dreptul să scriem şi noi, să ne facem meseria? Şi cine ne judecă, o răpciugă evadată de la „Posta Redacţiei”? Dar cel mai grav articol este altul: „Lovitura de graţie” se intitulează, şi e semnat tot de un ilustru necunoscut, Silviu Alupei. Citesc, recitesc, notez în Jurnal şi simt cum mă înmoaie o fîlfîială de inimă. Iată ce debitează acest schizofrenic, sub ocrotirea micului bişniţar de maşini, de ţigări şi de femei, Cornel Nistorescu: „Ne-au ajuns două mii de ani de subistorie. Acest neam, amestecat cu drojdia armatei romane, trecut prin spadă de barbari, jefuit pînă la sînge de otomani, vîndut fanarioţilor, îngenuncheat şi umilit de austro-ungari, cotropit de nazişti şi călcat pe grumaz de cizma rusească, a ieşit pînă la urmă în istorie prin cea mai cutremurătoare jertfă (...). Două mii de ani ne-am trădat neamul (deci neamul şi-a trădat neamul - nota mea C.V.T.), ne-am vîndut orişicui, turcilor sau vreunei internaţionale - două mii de ani am fost un popor de laşi şi de fricoşi care nu am făcut (corect au - nota mea C.V.T.) decît cel mult o răscoală cu furci şi topoare, sau nişte războaie, şi atunci împinşi de la spate, dar acum am arătat lumii cum comunismul a căzut”. Ei, bravos! Am trăit s-o aud şi pe-asta! Probabil că, dacă am fi dărîmat comunismul pe timpul lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, n-am mai fi fost un Popor de laşi! Acesta e cel mai infam text antiromânesc pe care l-am citit pînă acum. Felicitări, Nistorescule! Rămîne în picioare zicerea mea mai veche: U.T.C.-ul naşte monştri!
Dar, să luăm la bani mărunţi şi alte publicaţii. În „Revista Cultului Mozaic”, rabinul Moses Rosen iar mă atacă, fiindcă el a simţit pulsul vremii: toate căzăturile, pentru a-şi spăla păcatele, trec prin proba asta obligatorie (exerciţii impuse, la gimnastică) şi anume demonizarea lui Barbu, Vadim, Păunescu, Ungheanu, Săraru, D.R. Popescu... Dar, să nu fiu rău şi, în nici un caz, să nu fiu prost: înjurăturile din partea unui ticălos ca acest rabin n-au cum să-mi facă necazuri, dimpotrivă, românii mă vor compătimi şi mă vor regreta. La televizor, acelaşi „bîlci al deşertăciunilor”. Miliţia recunoaşte, public, că s-au înmulţit atacurile banditeşti din Bucureşti. Este prezentat, printre altele, cazul Şcolii Generale nr. 25, unde profesorii, elevii şi părinţii sînt maltrataţi de nişte bande de huligani care ţin lăcaşul de învăţămînt în stare de şoc, cu lanţuri, cuţite, alte arme albe. E înfăţişat chiar un elev care a fost bătut cu lanţul în cap, apoi dezbrăcat în pielea goală şi jefuit. Mamă-mamă, ce ordine aş face eu în ţara asta, ce mieluşei ar deveni criminalii, mai ceva ca violatorii din filmul „Portocala mecanică”! Îi bat huliganii pe copiii de şcoală cu lanţul? Cu lanţul de la WC i-aş lega de gît şi i-aş pune să spele closetele şcolilor pînă vor străluci ca gheaţa patinoarului!
Mă sună Nuţu din Germania. Îmi spune că după meciul amical de fotbal Bayern Munchen - România s-au încasat 800.000 de mărci, destinate ţării noastre. Numai că a pus botul la „mălai” Ţiriac, care a dat delegaţiei române 100.000 de mărci şi 5 maşini Opel, iar restul sumei a oprit-o el. Toate astea au fost popularizate prin presa şi Televiziunea germană. Întrebat ce părere are despre toate scamatoriile astea, Cornel Dinu, care însoţea echipa ca secretar de Stat la Ministerul Tineretului şi Sportului, a dat un răspuns grăitor: „Ce vreţi? Nu-l cunoaşteţi pe Ţiriac? El nu se bagă într-o afacere, dacă nu cîştigă de trei ori mai mult”.
Noaptea, tîrziu, îmi este dat să-1 văd şi pe Kant la puşcărie! Ce-ai făcut, mă, Nea Immanuele, de te-au băgat ăştia la zdup, că matale erai om corect, aveai cerul cu stele deasupra şi legea morală înăuntru, mai ales că erai şi foarte punctual, îşi potriveau ceasurile după plimbarea matale pînă şi bisericile din Königsberg (actualmente Kaliningrad)?! Dar mă liniştesc repede, nu e vorba decît de un citat din opera marelui gînditor, care tronează deasupra arestului din Iaşi: „Omul lipsit de educaţie nu ştie să se servească de libertatea sa”. Asta cam aşa e. Uite-1, bunăoară, pe Silviu Brucan. Ar putea spune cineva că are educaţie? N-ar putea. Vorba lui Marmeladov, din romanul lui Dostoievski „Crimă şi Pedeapsă”: „Doamnă, ar putea spune cineva că eu nu sînt un porc?“. Ce poţi răspunde la o asemenea întrebare? Îi faci omului pe plac şi-i răspunzi că nu, n-ar putea. Adică da, e un porc. Aşa şi cu Silviu Brucan. Dar dacă tot el se ascunde şi în spatele pseudonimului Silviu Alupei? Şi dacă cineva ar întoarce pe dos numele de Alupei, citindu-1 de la coadă la cap, ca pe-o anagramă, Iepula, n-ar rezulta însăşi valoarea lui Brucan? Încerc s-adorm. Greu. Am pierdut şi ziua asta. Şi nu-mi iese din cap bătrînul necunoscut care, în zorii acestei zile înfrigurate de martie, a fost găsit lîngă scara blocului nostru, pe trotuar. Murise, fulgerător, de inimă. Milostive, femeile l-au învelit cu nişte pături. Numai că sufletul lui se făcuse vrabie şi privea din înalturi vînzoleala aia de oameni care forfoteau lîngă un leş inert, ce semăna cu ceea ce fusese el cîndva. Numai cîinele maidanez care păzeşte intrarea, Gigi Securistul, cu faţa lui de arlechin, jumătate albă, jumătate neagră, de parcă l-au tras la maşina de cusut chiar îngerii, priveşte ca un înţelept larma din jur şi clipeşte complice, din genele lui ca nişte clape de pian, jumătate negre şi jumătate albe, la vrăbiuţa pe care numai el o vede... Adorm, gîndindu-mă la Haşdeu, care se întreba: cum oare, prin ce miracol, înţelege cîinele că stăpînul lui e mort, şi îi lasă pe toţi să se apropie de acesta - el, care, pe cînd trăia stăpînul, nu îngăduia nimănui să-1 atingă? (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2391 / 15.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu