4 FEBRUARIE 1990. Televiziunea difuzează protestul Yolandei Eminescu faţă de cele debitate zilele trecute de nişte pretinşi urmaşi ai Poetului Naţional. Ea e profesoară la Facultatea de Drept din Strasbourg. Totuşi, unde era ea la începutul anului 1988, cînd şi-a dat obştescul sfîrşit tatăl ei, venerabilul colonel Gheorghe Eminescu? Era în Franţa şi a refuzat să vină la înmormîntare! Asta e realitatea, indiferent ce ar pretexta astăzi, că a avut obligaţii profesionale care au reţinut-o acolo sau că fiica ei, Roxana Eminescu, avea necazuri familiale, mă rog, nu mă amestec în viaţa nimănui. Şi aşa a rămas bătrînul în grija mea. Mi-a telefonat arhitectul Marcu Anghel, mi-a telefonat şi soţia lui Augustin Z.N. Pop, am mai primit mesaje din mai multe locuri - toată lumea care îl cunoscuse pe marele napoleonist şi îl îndrăgise pentru patriotismul şi cavalerismul lui era înnebunită că bătrînul n-avea loc de veci, nimeni nu ştia unde să-1 îngroape, unii vehiculau chiar numele Cimitirului Pătrunjelul. Atunci am pus mîna pe telefon şi am expediat o telegramă, prin 057, pe adresa primarului-general al Capitalei, Radu Constantin. Foarte dură, ca un ultimatum, adică, vedeţi dvs., moare ultimul descendent pe linie masculină al lui Mihai Eminescu, nepotul lui direct, de frate, şi nu se găsesc 2 metri pătraţi de pămînt la picioarele ilustrului său înaintaş, ne facem de rîsul ţării şi al străinătăţii. Spre norocul nostru, al tuturor, Radu Constantin era un om cu frica lui Dumnezeu: a convocat repede o şedinţă a Primăriei şi a hotărît să aprobe înmormîntarea acelui erou de la Mărăşeşti în vecinătatea genialului său înaintaş. Aşa s-a şi petrecut, spre mîngîierea sufletească a tuturor acelora care fuseseră fascinaţi în viaţă de statura morală şi de farmecul lui Gheorghe Eminescu. Pentru cine nu ştie ce fel de om era colonelul, o efigie a vechii noastre aristocraţii ţărăneşti, voi istorisi o mică întîmplare. Prin 1987, i-am propus să fac demersurile necesare pentru ca Armata să-1 avanseze la gradul de general. În ideea asta vorbisem deja cu Ilie Ceauşescu: „Ar prinde bine Armatei Române ca în rîndurile sale să fie şi un general cu numele Eminescu!“. Nea Ilie nu putea să refuze, pentru că şi el îl iubea pe bătrîn, ştia bine ce fapte de arme săvîrşise în primul şi în cel de-al doilea război mondial, ca să nu mai vorbim de strălucita monografie închinată lui Napoleon Bonaparte. Şi totuşi, Gheorghe Eminescu n-a fost de acord. Mi-a dat telefon într-o zi şi mi-a spus, cu glasul său dulce, molcom, cu un uşor accent moldovenesc: „Dragă Cornel, iartă-mă, dar nu pot primi această onoare. Nu cred că o merit şi apoi, la vîrsta mea de peste 90 de ani, n-ar mai avea nici un rost! Eu am plecat supărat din Armată...“. Bine că am mai apucat măcar, în ianuarie 1988, să realizez un interviu cu el, filmat pe videocasetă de operatorul Nicolae Girardi. Începe să se ducă lumea aceea! Ni se risipesc bătrînii, ne trezim într-o dimineaţă şi aflăm că a mai dispărut unul, şi apoi altul, şi uite-aşa se spulberă şi trece spre tărîmul umbrelor falanga unei generaţii care fusese odinioară fala acestei ţări...
Dar, să revenim la oile noastre. Care sînt ditamai berbecii, de mărimea unui măgăruş ca Silviu Brucan. A demisionat puşlamaua din Front! Cunoscutul maur (tăiat împrejur) şi-a făcut datoria: 1-a lichidat pe Ceauşescu, a desfiinţat „Săptămîna“, a băgat cîteva sute de oameni la puşcărie, s-a căpătuit cu o vilă şi mai somptuoasă, a plătit cu vîrf şi îndesat tot felul de poliţe, aşa că acum s-a retras la pensie, ca să-şi consume parnosa trădării. La Televiziune, P.M. Băcanu se înfiinţează cu o listă de semnături ca Octavian Paler să fie preşedinte al RTV - dar acesta a refuzat. La ce bun să mai fie, nu mai fusese o dată, prin anii ’60-’70, vicepreşedinte? A fost mahăr mare timp de 5 ani la RTV şi timp de 13 ani la „România liberă“, ziar unde a lansat şi impus formula „Epoca de Aur“. Vorbesc cu Pop Iftene la telefon, ca ţărăniştii să nu se lase manevraţi de „Europa liberă“, pentru că, a doua zi, patrioţii români ar fi arestaţi cu toţii. „Nu faceţi cartel electoral cu ăştia!“ - îi mai spun. „Păi ce, am făcut?“ - îmi răspunde ardeleanul. Mă vizitează Soby Cseh, care vine direct de la Petre Roman. E impresionat de siguranţa de sine a acestuia. Au vorbit şi despre situaţia mea. „Ai salutări de la Petre Roman - îmi spune Soby -, ştie că eşti o victimă, dar să nu-ţi faci probleme, fiindcă eşti un superprofesionist“. E bine şi atît. Se mai aude de o demisie răsunătoare din F.S.N.: cea a Doinei Cornea. Gura tîrgului turuie că femeia s-a supărat pentru că statul ar fi refuzat să-i permită fiicei sale să cumpere, împreună cu nişte belgieni şi francezi, Uzina „23 August“. Instantaneu, nişte echipe de zgomote lansează aberaţia că respectiva gospodină va cîştiga Premiul Nobel pentru Pace. E ridicol! Dar am învăţat să nu mă mai mir de nimic. „Nimic nu-i contra aşteptării, trebuie să ne aşteptăm la orice“ - zicea un antic grec. Noaptea, pe micul ecran, vedem un film despre vînătorile lui Nicolae Ceauşescu prin munţii ţării, cu mii de leşuri şi cranii de urşi, de cerbi... Ca un iubitor de animale ce sînt, nu pot decît să mă revolt de masacrul ăsta. Cine ştie cum l-or mai judeca acum pe Nea Nicu acolo, sus, toate vietăţile astea ciuruite de gloanţe. Na, că l-au vînat şi l-au ciuruit şi alţii pe el... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2349 / 21.12.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu