28 IANUARIE 1990. O nouă duminică. Un nou prilej de odihnă pentru Ziditorul Lumii. „Naturii îi place să se ascundă“ – scria Heraclit. Atît de bine se ascunde, încît pînă la urmă ne ascunde şi pe noi. În pămînt, în ape, în cenuşă. Uneori, mă bate gîndul sinuciderii. Mai ales în momentele în care parcă un înger blazat îmi şopteşte la ureche cît de zadarnică şi inutilă e viaţa. S-o ascunde aici un pleonasm? Nu cred, zadarnic e mormîntul sărăcăcios de la ţară, dar inutil e mausoleul de marmură. N-am să mă sinucid. Pentru că L-aş mînia pe Dumnezeu. Nu fiindcă aş suprima, ceea ce numai El, Creatorul, are dreptul s-o facă. Ci fiindcă, pentru cîteva clipe, aş putea fi egalul Lui. Eminescu a descris magistral starea asta, de beatitudine periculoasă, în finalul nuvelei „Sărmanul Dionis“: „Nu cumva sînt chiar eu Dumne...“ – zicea eroul (citez din memorie), iar atunci se prăbuşeau, cu larmă mare, lumile. Aş putea spune că aici rezidă una dintre strălucitele biruinţe ale creştinismului: condamnă sinuciderea cu asprime şi cu ameninţarea cazanelor de smoală clocotită, ceea ce înseamnă o limitare drastică a fenomenului. De altfel, pe urnele sinucigaşilor din Toledo stă scris, din generaţie în generaţie, de sute de ani: „Hic jacet cinis, pulvis et nihil“ („Alici se află cenuşă, pulbere şi nimic“). Dar, la naiba cu toate astea! Îmi e bine azi. Îmi imaginez bisericile ca pe nişte furnicare de oameni. Aud clopotele Bisericii din Bd. Titulescu. Prin spatele ei, prin nişte bălării şi movile de nisip, îmi plimb cîinii în fiecare dimineaţă şi noapte. Am numai trei: unul de rasă şi doi maidanezi, dar o liotă întreagă se ţine după mine, fiindcă ştie că va fi răsplătită, în final, cu ceva resturi. Acum, verdeaţa cea veche a dispărut, n-au mai rămas decît nişte ramificaţii noduroase, cu uşoare petice de zăpadă. Nu ştiu de ce, astăzi se vorbeşte la televizor, mai mult decît de obicei, despre Eminescu. Mă şochează o afirmaţie a Smarandei Jelescu, care, referindu-se la volumul X al „Operei Omnia“, zice: „În obsesia unora, Eminescu nu avea voie să fie cel mai mare poet român“. Dacă se referea, discret, la Moses Rosen, atunci e încă bine. Dacă a vrut să-1 atace pe Ceauşescu, atunci nu e bine, ba chiar e incorect, din două motive: ea a fost cea mai zeloasă „cîntăreaţă“ a regimului şi a familiei respective, pînă în ultima clipă, deci, într-o vreme în care aproape nimeni nu mai scria nimic pe tema asta, fiindcă se produsese înălţarea la cer a lui Nea Nicu şi nu mai asculta de muritori; apoi, să mă ierte Cel de Sus, dar factorii Puterii dăduseră ordin să fie tipărită Integrala Eminesciană, numai că s-a lăsat cu proteste evreieşti, ruseşti şi chiar ungureşti, din acest motiv (şi nu din altul) fiind întîrziată difuzarea unor volume.
Pe micul ecran îşi face apariţia fiica lui Victor Eminescu (parcă-parcă îmi aduc aminte că de la acest nepot colateral a cumpărat Augustin Z.N. Pop unele obiecte ale Poetului). Femeia e însoţită de fiul ei, pe nume Vasilescu. Am înţeles că-i cheamă Victoria şi Petrică Vasilescu. Trebuie să recunosc că de la Eminescu la Vasilescu e o cale lungă. Ca de la Mahler la Paler. Cei doi „descendenţi“ lansează neadevărul că, pe 15 iunie 1989, cu prilejul comemorării unui secol de la moartea Luceafărului, „Securitatea n-a dat voie nimănui să se apropie de mormîntul lui Eminescu“. Ce urmăresc oamenii ăştia prin asemenea minciuni? Eu, unul, am fost acolo, la mormînt, chiar pe 15 iunie. Trecuseră exact zece zile de la actul meu disperat de a-mi depune carnetul de partid pe adresa lui Ceauşescu. Zile şi nopţi întregi, în faţa balconului meu, peste drum, a staţionat o Dacie albă, cu antenă şi perdeluţe trase. Era evident că mă fila, dar o făcea grosolan, ostentativ. Am comandat la florăria de la „Athénée Palace“ o coroană superbă, din flori proaspete, stropite cu roua zorilor, la care am rugat să se pună şi o panglică de mătase Tricoloră. Nu mai ţin minte ce am scris pe panglica albă, alăturată, dar ştiu că am semnat şi eu, şi Eugen Barbu. Patronul n-a vrut să vină, lui îi face rău orice cimitir.
– Du-te tu, ştii cît îl iubesc pe Eminescu, dar orice intrare într-un cimitir mă deprimă la culme, nu mai sînt om zile în şir. Cred că n-o să particip nici la propria mea înmormîntare.
L-am rugat pe cumnatul meu, Liviu, să mă ducă cu maşina. Eram îmbrăcat într-un costum alb, veşmintele Adevărului. La mormînt era multă lume. Români simpli, de-ai noştri, mai mult pensionari, femei evlavioase, cu degete impregnate de colivă şi picuri de ceară pe pantofii simpli. Am simţit că toţi aceşti oameni mă primesc cu o căldură extraordinară. La cimitir nu se aplaudă, dar se face mai mult decît atît: se murmură. Şi atît m-au murmurat oamenii aceştia, încît m-au rugat să fac o poză cu ei la mormînt. Printre ei, basul Nicolae Florei. Atunci l-am văzut, în carne şi oase, prima dată. Mi-a vorbit despre daci, despre Zalmoxis şi Pithagora, despre monumentele megalitice. Unde o fi poza aceea, ce fotograf o fi făcut-o? Între timp, prin 1992, un cititor anonim a expediat-o pe adresa revistei „România Mare“ şi ea a apărut pe pagina I a publicaţiei, tot la un 15 iunie.
Mă vizitează doctorul Puiu Drăghici. Încerc să culeg de la el mai multe, fiindcă în 21 decembrie a lucrat pe Salvare. Reproduc, în rezumat, ceea ce mi-a spus acest om profund cinstit, poate că depoziţia lui va servi istoricilor viitorului: „La mitingul organizat de Ceauşescu erau 3 grupuri distincte: lîngă Restaurantul Cina, lîngă gardul Palatului Regal şi pe strada Oneşti, lîngă clădirea Direcţiei a V-a a Securităţii. Aceste grupuri erau organizate. Unii au dat cu petarde şi tot ei au strigat: – Se trage! În acelaşi timp, alţii i-au înţepat cu ace pe cei adunaţi, ceea ce a declanşat o reacţie isterică, de panică şi teroare. Am auzit cu urechile mele banda radio, care reproducea uruit de tancuri, şi care se pare că era pusă la o staţie de amplificare, aflată la una dintre ferestrele Hotelului Athénée Palace. Ca medic, mi-am dat seama că cei care au tras în oameni, în noaptea de 21 spre 22, au luat doze de amfetamină. E un energizant, te ţine treaz, vreo 7 zile, îţi dă altă reprezentare a lucrurilor. Dar, înainte de asta, formaţiunile operative au încercat să golească piaţa de oameni. Pe la ora orele 17,30, un camion militar a intrat în plin şi a zdrobit 2 oameni. La Sala Dalles s-a tras cu mitraliera, atunci ştiu că au murit 8 oameni, şi cu cei 2 călcaţi de maşină, au fost 10. Primii 10. Pe la ora 2 noaptea, jetul de apă al unui furtun de pompieri a scos ochiul unui tînăr. La Universitate, se desfăşura un spectacol nemaivăzut: trasoare colorate, din spate – gloanţe, din faţă. Răniţii şi morţii erau aruncaţi peste gard la Spitalul Colţea. Pe la 2,15 a fost curăţată complet Piaţa Universităţii. Ce-am mai aflat eu? La Spitalul de Urgenţă au murit 2 oameni. La spitalele din Cluj, nişte studenţi palestinieni în medicină au venit, alături de colegi de-ai lor, ronmâni, să dea ajutor“. Pleacă doctorul. Mă gîndesc la ce mi-a spus. „Toate dictaturile încep frumos şi se termină urît“. Păcat de Ceauşescu. N-a ştiut să se retragă la timp, în plină glorie. Am să scriu o dată un eseu despre „cezarismul asiatic“. Pe micul ecran, îşi face apariţia actorul Victor Rebengiuc. Spune că în Piaţa Victoriei totul e în ordine şi că oamenii în genunchi cer comuniştilor să rămînă în picioare. Reproşează Televiziunii că e partizană cu F.S.N.-ul, pentru că n-a transmis în direct mitingul de ieri. De asemenea, actorul declară că e stupefiat că Frontal participă la alegeri. Acolo, la miting, a fost – din simplă curiozitate – şi fratele meu, Pavel. Îmi spune la telefon că s-a întîlnit cu actorul Florin Zamfirescu. Şi că, pe la orele 17, au năvălit peste manifestanţi nişte beţivi cu bîte şi cuţite, care strigau pentru F.S.N. O cugetare adîncă a lui Emanuel Valeriu, rostită la TV: „Strada nu poate să conducă un stat“. Dar cînd a făcut Revoluţia, ea, strada, a fost bună, nu-i aşa? Ce uşor se poate transforma o stradă într-un cimitir! Cum, de altfel, şi un cimitir se poate transforma într-o stradă, cum a fost cazul mormintelor de la Bartolomeu, din Braşov, ale eroilor din primul război mondial, care au fost strămutate în urmă cu cîţiva ani, ca să se toarne asfaltul unei autostrăzi. Îmi pare rău pentru Ion Iliescu, dar 300.000 de oameni i-au cam făcut viaţa grea în Piaţă, nu l-au lăsat să scoată nici un cuvînt. E rezistent omul, încasează, înghite şi tace. E el şef de stat? E! Va intra în Istorie în galeria acelora care, într-un moment sau altul, au condus ţara aceasta? Va intra, ba chiar a şi intrat! Ce-şi poate dori un om mai mult? Pe la miezul nopţii, se transmite un fel de interviu-anchetă al lui P.M. Băcanu cu A.D. Munteanu. Fostul meu coleg de la „România liberă“ îl întreabă pe fostul meu coleg de la „Magazin“ (de fapt, toţi 3 eram colegi la acelaşi trust de presă, patronat de Frontal Democraţiei şi Unităţii Socialiste): „Credeţi că e compatibil să fiţi, concomitent, şi purtător de cuvînt al F.S.N., şi preşedinte al Radio-Televiziunii Române?“. Şi acum se produce marea şmecherie a acestui evreu infatuat şi fără pic de talent literar: anunţă că se retrage din funcţia de purtător de cuvînt al F.S.N. şi membru al Consiliului Naţional al F.S.N., ca să rămînă numai preşedinte al RTVR. Logic ar fi fost invers, întrucît contaminarea politică e aceeaşi, cu sau fără apartenenţă la noul partid-stat. Pe la 2 noaptea, urmăresc, în reluare, procesul celor 4 fruntaşi C.P.Ex. Mă revoltă, din nou, insolenţa agresivă a acestui colonel de Justiţie, încă nu ştiu cum îl cheamă. E de-a dreptul scandalos, parcă ar fi un extraterestru, care n-a trăit în ţara asta şi care n-a avut tangenţă cu cei 4 demnitari pe care, probabil, înainte îi vedea de la distanţă, iar acum, iată, îi umileşte certăreţ şi grosolan. Oare asta să fie Justiţia noastră militară? Dacă acum, în 1990, un colonel de Justiţie se poartă aşa cu 4 înalţi demnitari ai unui regim care s-a prăbuşit abia de o lună, îmi dau seama cum a fost călcat în picioare de un magistrat, pe nume Pistol, nefericitul meu unchi Dumitru Barta (Mituş), căpitan M.F.A., care, pe la începutul anilor ‘60, a destăinuit unei prietene locul unde se fac manevre comune cu trupele sovietice, aia l-a denunţat (din răzbunare, pentru că n-a luat-o de nevastă), el a fost arestat şi condamnat la vreo 15 ani, detenţie politică, pentru înaltă trădare. După eliberare, s-a încadrat muncitor la „Vulcan“, ca mai toate rudele mele bucureştene.
În puterea nopţii, pe fondul halucinaţiilor pe care ţi le dau oboseala şi toropeala somnului, îmi trece prin cap o idee. Pur şi simplu îmi vine să scriu Procuraturii Generale o epistolă, prin care să cer să fiu martor în procesul celor 4, pentru o informaţie extraordinară, dar odată ajuns la bară aş spune doar atît: „Onorată Curte, acest preşedinte de instanţă este cel mai mare dobitoc al României!“. După care, fireşte, m-aş duce spre puşcărie. Pentru ultraj adus Curţii. Dar, nu-i mai bine oare să mă duc eu la culcare? (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Delegaţia Senatului României „se trage în poză“ în faţa unuia dintre cele mai vestite monumente ale lumii: Sfinxul egiptean (martie 1994). Atunci s-a sufocat rău, în interiorul Piramidei lui Keops, părintele-senator Simeon Tatu. Exact după 5 ani, în martie 1999, acesta s-a prăpădit...
Ziarul TRICOLORUL, nr 2340 / 10.12.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu